Şedinţa publică din data de 28 februarie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 01.09.2022, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2022 reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu au solicitat următoarele:
(i) constatarea nulităţii absolute parţiale a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021, în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente, ca urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, prevăzută de art. 2 din actul administrativ;
(ii) constatarea nulităţii absolute parţiale a Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021, în sensul recalculării şi plăţii diferenţelor salariale rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 01 august 2016 şi nu cu 3 ani anterior datei emiterii ordinului contestat, aşa cum este prevăzut în art. 4 şi art. 6 din actul administrativ contestat;
(iii) constatarea nulităţii absolute parţiale a Ordinului nr. 2404 din 27.12.2021, în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi a celorlalte drepturi ca urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, respectiv a art. 2 din actul administrativ;
(iv) obligarea pârâţilor la emiterea unor noi ordine care să nu mai cuprindă dispoziţiile lovite de nulitate absolută şi în care să fie incluse recalcularea şi plata indemnizaţiilor de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu data de 1.08.2016 la zi şi pentru viitor până la următoarele modificări legislative;
(v) obligarea pârâţilor la plata pentru flecare lună, începând cu 01.08.2016, a diferenţei dintre venitul solicitat şi venitul efectiv plătit, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală penalizatoare, calculate de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective, cu obligarea şi alocarea fondurilor necesare plăţii sumelor de bani.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 2271 din data de 5 decembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a decis următoarele:
(i) a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi a respins cererea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă;
(ii) a admis excepţia inadmisibilităţii şi pe cale de consecinţă, a respins cererea în anulare, ca inadmisibilă;
(iii) a respins capetele de cerere având ca obiect obligarea la emiterea unor noi ordine şi plata diferenţelor salariale, ca rămase fără obiect.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva sentinţei civile menţionate anterior, au declarat recurs reclamanţii A., B. şi C., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. coroborate cu dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, solicitând casarea sentinţei recurate şi a încheierilor antepronunţate şi trimiterea cauzei spre rejudecare conform art. 497 raportat la art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., respectiv art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, câtă vreme prima instanţă a soluţionat cauza fără să cerceteze fondul pricinii, cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 7 alin. (2) şi art. 37 alin. (2) din Anexa V a Legii nr. 153/2017, respectiv art. 2 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Totodată, reclamanţii au solicitat menţinerea în cauză a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti având în vedere calitatea acestuia de ordonator de credite secundar, apreciind că, faţă de dispoziţiile art. 36 din C. proc. civ., hotărârea pronunţată în prezenta cauză trebuie să îi fie opozabilă, în caz contrar, fiind imposibilitatea de a o pune în executare în măsura în care ar obţine o soluţie favorabilă.
Recurenţii-reclamanţi au susţinut că, potrivit art. 7 alin. (2) din Anexa V a Legii nr. 153/2017, Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ar fi trebuit să soluţioneze contestaţia formulată de aceştia printr-o hotărâre; or, în prezenta cauză, pârâtul a răspuns contestaţiilor reclamanţilor prin intermediul unei adrese de informare, respectiv prin adresa nr. x/2022, ataşată cererii de chemare în judecată.
În lipsa unei hotărâri, reclamanţii au formulat contestaţie împotriva adresei de informare, astfel că hotărârea instanţei de fond a fost dată ca urmare a unei greşite aplicări a normelor de drept substanţial. Deşi Legea nr. 153/2017 reprezintă o normă specială, aceasta se va completa cu Legea nr. 554/2004, astfel încât actele atacate trebuie să aibă natura juridică a unui act administrativ. Pentru calificarea juridică a adresei nr. x/2022 se impune analizarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 care definesc noţiunea de act administrativ. Or, documentul anterior referit nu dă naştere, nu modifică sau stinge raporturi juridice şi prin urmare, nu este un act administrativ. În acest sens, s-a pronunţat şi Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă 899/12.05.2022, respingând ca inadmisibil demersul judiciar de atacare a răspunsului autorităţii contractante la plângerea prealabilă, cu motivarea că respectivul act nu produce efecte juridice per se, ci doar consolidează actele juridice atacate, fără a adăuga ceva la acestea, respectiv fără a produce efecte juridice prin sine însuşi.
Recurenţii-reclamanţi au apreciat că soluţia de respingere ca inadmisibilă a acţiunii a fost dispusă cu încălcarea dispoziţiilor art. 7 alin. (2) şi art. 37 alin. (2) din Anexa V a Legii nr. 153/2017, respectiv art. 2 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, impunându-se admiterea recursului, casarea sentinţei civile nr. 2271 din 5 decembrie 2022 şi a încheierilor antepronunţate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul dispoziţiilor art. 497 raportat la art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., respectiv art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.
În continuare, recurenţii-reclamanţi au arătat că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, având în vedere că este emitentul celor două acte administrative atacate şi faţă de care au solicitat obligarea la emiterea unor noi acte administrative, care să respecte drepturile şi interesele legitime ale reclamanţilor.
În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a Parchetului de pe lângă Tribunalul Giurgiu şi a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, au susţinut că, potrivit Deciziei nr. 13/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, plata efectivă a diferenţelor de drepturi salariale solicitate de către reclamanţi, urmează să fie efectuată de către aceştia, în calitate de ordonatori de credite.
Pe fondul cauzei, au susţinut că, anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, salariul de încadrare al magistraţilor procurori, respectiv al personalui de specialitate juridică, din cadrul Ministerului Public era compus din două elemente: coeficient de multiplicare pentru fiecare funcţie în parte, în raport de vechimea în muncă şi în funcţie, şi valoarea de referinţă sectorială (VRS), însă angajatorii din cadrul Familiei ocupaţionale Justiţie nu au aplicat sau au aplicat neunitar legile succesive de salarizare din anul 2007 şi până în prezent, fapt dovedit prin hotărârile judecătoreşti definitive prin care s-a recunoscut modul greşit de calcul al salariilor şi, implicit, recalcularea acestora retroactiv şi pentru viitor.
La momentul elaborării Legii-cadru nr. 153/2017, salariile de încadrare au fost greşit calculate, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 305 RON, mult mai mică decât cea de 605,225 RON, rezultată din aplicarea legilor de salarizare succesive şi printr-un număr mare de hotărâri judecătoreşti definitive. Ulterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, în raport de Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, prin care s-a statuat că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare trebuie să se stabilească prin raportare la întreaga categorie profesională, respectiv familie ocupaţională, indiferent de instituţie sau autoritate publică, ţinând cont de hotărârile judecătoreşti şi de Decizia nr. 23/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ordonatorul principal de credite a emis acte administrative prin care a recunoscut şi recalculat salariile de încadrare ale magistraţilor, astfel că în anumite situaţii a fost atins şi depăşit nivelul salariului de bază prevăzut pentru anul 2022.
Prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 limitează/plafonează indemnizaţiile de încadrare la nivelul celor stabilite pentru anul 2022, exclusiv în situaţia în care devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate de lege, deci nu şi în cazul în care prin hotărâri judecătoreşti definitive, respectiv acte administrative emise ca urmare a punerii în executare a acestor hotărâri judecătoreşti definitive, sunt recunoscute şi stabilite anumite majorări salariale, cum este, în cazul de faţă, prin raportare la VRS 605,225 RON.
Prin aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 în detrimentul deciziilor administrative şi hotărârilor judecătoreşti definitive ce au în vedere un VRS de 605,225 RON, reclamanţii s-au aflat în situaţia unei scăderi salariale prin plafonare la nivelul anului 2022, or, salariul este un drept patrimonial câştigat ce nu poate fi diminuat. Mai mult decât atât, plafonarea veniturilor este nelegală şi de natură a încălca puterea hotărârilor judecătoreşti/a deciziilor administrative ce consacră o altă modalitate de calcul a drepturilor băneşti, având loc, în acest context, o încălcare a principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat - legislativă, executivă şi judecătorească, prin Legea nr. 153/2017 stabilindu-se drepturi în defavoarea reclamanţilor, comparativ cu cele recunoscute prin hotărârile judecătoreşti existente la momentul de faţă şi care dispun şi pentru viitor, conform dispozitivului acestora.
În susţinerea motivelor de recurs, recurenţii-reclamanţi au făcut referire la Deciziile nr. 794/2016 şi nr. 838/2009 ale Curţii Constituţionale, precum şi la Decizia nr. 7/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii.
În opinia recurenţilor-reclamanţi, din motivarea instanţei de contencios constituţional rezultă că neplata salariilor prin raportare la VRS 605,225 RON, recunoscută prin hotărâri judecătoreşti reprezintă o încălcare a unui drept constituţional. Aşadar, în speţa de faţă, câtă vreme prin hotărâri judecătoreşti definitive s-a stabilit că, la data de 31.12.2017, trebuia aplicat VRS 605,225 RON, iar Legea nr. 153/2017 a fost edictată cu luarea în considerare a unui VRS de 305 RON, este evident că salariul în urma reîncadrării pe noul VRS de 605,225 RON este mai mare decât cel din grila prevăzută pentru 2022, raportat la un VRS de 305 RON.
Prin cererea de chemare în judecată, recurenţii-reclamanţi au solicitat şi constatarea nulităţii absolute parţiale a Ordinului nr. 2295 din data de 07 decembrie 2021, pus în aplicare prin Ordinul nr. 2404 din 27.12.2021, respectiv a art. 4 şi a art. 6, prin care se limitează plata diferenţelor salariale la ultimii 3 ani anterior emiterii ordinului de salarizare, în condiţiile în care prin art. 1 se recunoaşte acest beneficiu începând cu data de 01 august 2016. Modalitatea în care emitentul actului administrativ a stabilit din oficiu, în cuprinsul actului contestat, aplicarea termenului general de prescripţie de 3 ani, încalcă dispoziţiile art. 2512 alin. (2) din C. civ.
Având în vedere faptul că, la art. 1 din Ordinul nr. 2295, se prevede că salarizarea prin raportare la noua valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON se realizează începând cu data de 01.08.2016, rezultă o recunoaştere a dreptului chiar prin actul administrativ de salarizare, astfel că devin incidente în cauză dispoziţiile art. 2537 pct. 1 coroborat cu art. 2541 alin. (2) C. civ. referitoare la întreruperea termenului şi începerea unui nou termen de prescripţie.
Totodată, apreciază ca fiind aplicabile şi prevederile art. 2506 alin. (4) din C. civ., conform căruia "Recunoaşterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum şi constituirea unei garanţii în folosul titularului dreptului a cărui acţiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu ştia că termenul de prescripţie era împlinit. În aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunţarea la prescripţie", Ordinul nr. 2295/07.12.2021 constituind exact actul scris a cărui existenţă atrage aplicabilitatea acestor prevederi.
Aşadar, în urma emiterii Ordinului nr. 2295/07.12.2021 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reclamanţii erau îndreptăţiţi la calcularea şi plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea VRS de 605,225 RON faţă de VRS 484,18 RON, începând cu 01.08.2016, dată de la care a fost recunoscută existenţa acestor drepturi.
În ceea ce priveşte capătul de cerere ce vizează anularea celor două acte administrative contestate şi emiterea unor noi ordine de încadrare, acesta îşi găseşte fundamentul juridic în dispoziţiile art. 8 din Legea 554/2004, fiind parcursă procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din acelaşi act normativ.
Referitor la capătul de cerere privind acordarea dobânzilor legale şi reactualizarea sumelor cu aplicarea indicelui de inflaţie, recurenţii-reclamanţi au arătat că, în caz de plată cu întârziere, creditorul are dreptul la despăgubiri pentru prejudiciile pe care le-a suferit. În acest sens, au făcut referire la dispoziţiile art. 1535 din C. civ. şi ale art. 166 alin. (4) din Legea nr. 53/2003 şi la hotărârile judecătoreşti prin care au fost recunoscute drepturile salariale ale reclamanţilor, ce constituie titluri executorii.
4. Apărările formulate în cauză
La dosarul cauzei, nu au fost înregistrate întâmpinări.
II. Soluţia Înaltei Curţi asupra cererii de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanţi este fondat, pentru considerentele şi în limitele arătate în continuare.
Din circumstanţele concrete ale cauzei, Înalta Curte reţine că reclamanţii au învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune în anularea Ordinului nr. 2295 din 07.12.2021 şi a Ordinului nr. 2404 din 27.12.2021, în sensul înlăturării plafonării instituite asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente, ca urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, prevăzută de art. 2 din actul administrativ, respectiv a recalculării şi a plăţii diferenţelor salariale rezultate din aplicarea ordinului, începând cu data de 01 august 2016 şi nu cu 3 ani anterior datei emiterii ordinului contestat, aşa cum este prevăzut în art. 4 şi art. 6 din actul administrativ contestat.
Totodată, au solicitat obligarea pârâţilor la emiterea unor noi ordine în care să fie incluse recalcularea şi plata indemnizaţiilor de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016 la zi şi pentru viitor până la următoarele modificări legislative şi la plata pentru fiecare lună, începând cu 1.08.2016, a diferenţei dintre venitul solicitat şi venitul efectiv plătit, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală penalizatoare, calculate de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective, cu obligarea şi alocarea fondurilor necesare plăţii sumelor de bani.
Prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, respingând cererea formulată de reclamanţi A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins cererea în anulare formulată în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public-Parchetul de pe lângă ICCJ, Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, ca inadmisibilă, iar în ceea ce priveşte capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâţilor la emiterea unor ordine noi şi la plata diferenţelor salariale, le-a respins ca rămase fără obiect.
Învestită cu soluţionarea recursului, Înalta Curte va răspunde punctual criticilor de nelegalitate ale sentinţei atacate, subsumate motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.
Înalta Curte observă că recurenţii-reclamanţi au criticat soluţia pronunţată de prima instanţă asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, apreciind că se impunea menţinerea acestuia în cauză, faţă de calitatea sa de ordonator secundar de credite, pentru a se evita o potenţială invocare a inopozabilităţii hotărârii şi blocarea punerii în executare a acesteia, în măsura obţinerii unei soluţii favorabile de către reclamanţi.
Aceste critici urmează să fie analizate din perspectia motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât implică analiza unor norme de drept substanţial privind raportul juridic de bază dintre părţile litigante.
Prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 304/2004, Înalta Curte apreciază că este corectă argumentaţia primei instanţe în sensul că instituţiile abilitate să efectueze plata drepturilor salariale către recurenţii-reclamanţi sunt Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Giurgiu, în calitate de ordonatori terţiari de credite, iar emiterea ordinelor de salarizare este de competenţa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ordonator principal de credite.
În această împrejurare, constatând că Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti nu este parte a raportului juridic litigios în sensul prevederilor art. 36 din C. proc. civ., Înalta Curte nu poate primi susţinerile recurenţilor-reclamanţi referitoare la necesitatea menţinerii acestuia în cauză, pentru opozabilitatea hotărârii judecătoreşti, sens în care va respinge criticile formulate de către aceştia ca nefondate.
În ceea ce priveşte criticile îndreptate împotriva soluţiei de admitere a excepţiei inadmisibilităţii cererii în anulare, ce se circumscriu motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că prima instanţă a apreciat că, potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (2) din Capitolul VIII al Anexei V la Legea cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, obiectul controlului de legalitate exercitat de secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti îl constituie actul administrativ al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care se soluţionează contestaţia formulată împotriva actelor de stabilire a drepturilor salariale ale reclamanţilor şi nu în mod direct ordinele prin care s-au stabilit aceste drepturi salariale, or, reclamanţii nu au formulat cerere de anulare a Adresei nr. x/2022 care cuprinde soluţia dată contestaţiei administrative.
Lecturând sentinţa recurată, instanţa de recurs consideră că aceasta a fost pronunţată de către prima instanţă cu un formalism excesiv, care se îndepărtează vădit de sensul legii şi scopul instituit de legiuitor prin dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi (2) din capitolul VIII al Anexei V la Legea cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, potrivit cărora "Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecţiei Judiciare, Institutului Naţional al Magistraturii şi Şcolii Naţionale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituţii din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice. (2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti."
Înalta Curte reaminteşte că autorităţilor naţionale le revine, într-adevăr, sarcina de a interpreta şi aplica normele de natură procedurală, însă un formalism excesiv în aplicarea acestora se poate dovedi contrar art. 6.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului atunci când acesta se face în detrimentul uneia dintre părţi (a se vedea mutatis mutandis, Sovtransavto Holding vs. Ucraina, par. 81). Efectivitatea dreptului de acces impune ca un individ să beneficieze de o posibilitate clară şi concretă de a contesta un act ce constituie o ingerinţă în drepturile sale (Bellet vs. Franta, par. 42, 36; a se vedea, de asemenea, Canete de Goni vs. Spania, par. 34).
Deşi recurenţii-reclamanţi au solicitat, prin cererea de chemare în judecată, în mod expres, doar anularea Ordinelor nr. 2995/07.12.2021 şi nr. 2404/27.12.2021, nu şi anularea Adresei nr. x/2022 a Parchetului de pe lângă ICCJ prin care a fost soluţionată contestaţia formulată de către aceştia împotriva ordinelor de salarizare, Înalta Curte reţine că motivele care au stat la baza stabilirii drepturilor salariale ale recurenţilor-reclamanţi sunt comune actelor administrative menţionate şi că, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, se face referire şi la acea adresă.
În condiţiile în care actele administrative care produc efecte juridice, de sine stătătoare, sunt ordinele de salarizare contestate, iar adresa nr. x/2022 a Parchetului de pe lângă ICCJ nu îmbracă forma unei hotărâri a organelor prevăzute de art. 7 alin. (1) din capitolul VIII al Anexei V la Legea cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, deşi conţine soluţia dată contestaţiei administrative, Înalta Curte apreciază că prima instanţă trebuia să facă calificarea juridică a obiectului cererii de chemare în judecată în funcţie de motivele invocate de reclamanţi în susţinerea cererii, asigurându-le astfel accesul la justiţie şi în situaţia în care nu a fost emisă o hotărâre conform dispoziţiilor menţionate mai sus.
Prin urmare, constatând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., instanţa de control judiciar apreciază că se impune casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, primei instanţe, pentru ca aceasta să analizeze motivele invocate prin cererea de chemare în judecată referitoare la legalitatea şi temeinicia modului de soluţionare a contestaţiei administrative prin adresa nr. x/2022, precum şi ale Ordinelor nr. 2995/07.12.2021 şi nr. 2404/27.12.2021 emise de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Pentru considerentele expuse anterior şi pentru a asigura părţilor dreptul la soluţionarea cauzei cu respectarea dublului grad de jurisdicţie, în raport şi de prevederile art. 497 alin. (1) coroborate cu art. 480 alin. (3) din C. proc. civ. şi în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte urmează să admită recursul formulat de reclamanţi, să caseze sentinţa atacată şi să trimită cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 2271 din data de 5 decembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează în parte sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare primei instanţe.
Menţine dispoziţia sentinţei recurate referitoare la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 28 februarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.