Detalii jurisprudență - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Şedinţa publică din data de 5 martie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Cererea de chemare în judecată formulată în dosarul nr. x/2016.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova – secţia de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa în cauză să dispună anularea procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare încheiat la data de 26.02.2016 de Direcţia Antifraudă, Control Intern şi Supracontrol din cadrul APIA, înregistrat sub nr. x din 29.02.2016 (şi sub nr. x din 26.02.2016 la Registratura B.) şi a deciziei de soluţionare a contestaţiei înregistrate sub nr. x din 13.06.2016 (cu nr. de registratură generală x/17.06.2016), precum şi constatarea faptului că nu datorează debitele stabilite prin actul de control şi menţinute prin decizia comisiei de contestaţii administrative.

I.2. Soluţiile pronunţate în primul ciclu procesual

I.2.1. Curtea de Apel Craiova – secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 73 din 03.02.2017, a respins cererea de suspendare a cauzei formulată de pârâtă, precum şi acţiunea reclamantei.

I.2.2. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 5916 din 27.11.2019, a admis recursul declarat de reclamantă, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

I.3. Soluţiile pronunţate în al doilea ciclu procesual

I.3.1. Curtea de Apel Craiova – secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 193 din 23.06.2021, a respins acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta, care a solicitat casarea acesteia şi, în urma rejudecării cauzei, admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată, invocând, în esenţă, următoarele critici:

- În primul motiv de recurs, fondat în drept pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susţine faptul că hotărârea judecătorească atacată a fost pronunţată cu încălcarea principiului contradictorialităţii, dreptului la apărare şi dreptului la un proces echitabil, întrucât prima instanţă nu a ţinut seama de următoarele înscrisuri esenţiale în justa soluţionare a cauzei: adeverinţa nr. x/14.04.2014 emisă de Primăria comunei Grădinile; adeverinţa nr. x/14.04.2014 emisă de Primăria comunei Redea; înscrierea în Registrul agricol al Primăriei comunei Grădinile a suprafeţei de 61,89 ha, utilizată/exploatată de S.C. A. S.R.L. în anul de cerere 2014, tabelul nominal cu proprietarii acestor terenuri, precum şi înscrierea în Registrul agricol al Primăriei comunei Redea a suprafeţei de 36,85 ha; ordonanţa de clasare din 08.01.2021 pronunţată de D.N.A.-Serviciul Teritorial Craiova în dosarul nr. x/2020 din care rezultă că în perioada 2011-2014 S.C. A. S.R.L. nu a folosit documente sau declaraţii false, inexacte sau incomplete în vederea obţinerii sprijinului agricol; actele din care rezultă persoanele faţă de care s-a făcut plata arendei şi persoana care a efectuat această plată.

- În cel de al doilea motiv de recurs întemeiat în drept pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta arată faptul că sentinţa contestată nu este corespunzător motivată în condiţiile în care judecătorul fondului cauzei a procedat doar la preluarea considerentelor expuse în actele administrative deduse judecăţii.

- În cel de al treilea motiv de recurs, încadrat în drept în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta precizează faptul că sentinţa contestată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 6 alin. (1), art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006, precum şi a art. 4 din Ordinul MADR nr. 127/11.06.2012.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs s-a arătat că prima instanţă a interpretat şi a aplicat greşit prevederile art. 5 şi art. 6 din Legea nr. 36/1991, deoarece cedarea terenurilor spre folosinţă/exploatare s-a făcut de către proprietarii acestora şi nu de către societatea agricolă sau de către persoanele care aveau calitatea de arendaşi sau arendatori în raport cu aceasta. În concret, inexistenţa unei cesiuni de arendă sau subarendări este demonstrată şi de analiza şi interpretarea coroborată a procesului-verbal nr. x/11.04.2014 şi a tabelului nominal cu proprietarii care şi-au dat acordul în sensul exploatării suprafeţei de teren de 61,89 ha, în campania agricolă din anul 2014. În realitate, a existat o relaţie directă între proprietarii terenurilor şi recurentă în vederea utilizării terenurilor şi a fost achitată plata folosinţei acestora direct în bani sau în natură proprietarilor, iar nu societăţii agricole. Cu alte cuvinte, proprietarii terenurilor au dat în folosinţă/exploatare suprafaţa de teren anterior nominalizată către recurentă, aspect care se confirmă şi prin faptul că această suprafaţă, în vederea obţinerii sprijinului financiar, nu a fost declarată şi solicitată la plată nici de către proprietari şi nici de către C., neexistând astfel nicio supradeclarare/suprapunere la cererile de plată a acestei suprafeţe de teren.

În ceea ce priveşte neregula vizând terenul în suprafaţă de 36,85 ha, situat pe raza U.A.T.C. Redea, suprafaţă din care 17,38 ha a făcut obiectul procesului-verbal de schimb teren încheiat în data de 24.03.2012 între S.C. D. S.A. şi S.C. A. S.R.L., iar 20,5 ha a făcut obiectul procesului-verbal de schimb încheiat în data de 13.09.2012 între aceleaşi societăţi, recurenta arată faptul că aspectele reţinute de instanţa de fond sunt nelegale. Mai precis, instanţa nu a ţinut seama de voinţa părţilor care au înţeles să facă doar un schimb de folosinţă a terenurilor în vederea unei exploatări eficiente/comasate a acestora, iar nu un schimb de proprietate, iar această operaţiune juridică nu este interzisă de lege.

Recurenta a arătat faptul că, pentru procesul-verbal de schimb din data de 24.03.2012, vizând suprafaţa de 17,38 ha, instanţa de fond şi intimata nu au luat în considerare următoarele acte: sentinţa civilă nr. 4708/14.11.2008, sentinţa civilă nr. 3005/29.08.2008, acordul de administrare din data de 02.09.2011, contractul de arendare nr. x/02.05.2012. Aceste înscrisuri demonstrează, pe de o parte, existenţa suprafeţei obiect al procesului-verbal de schimb, iar, pe de altă parte, faptul că, pentru această suprafaţă, S.C. A. S.R.L. putea să încheie procesul-verbal de schimb de folosinţă, din moment ce avea încheiat un acord de administrare şi un contract de arendă cu proprietarul terenului, dl. E., schimbul urmând să aibă în vedere doar folosinţa pe o perioadă determinată, fără a implica schimbarea calităţii de arendaş şi a societăţii obligată la plata arendei.

În ceea ce priveşte procesul-verbal de schimb din data de 13.09.2012, pentru suprafaţa de 20,5 ha, instanţa de fond nu a analizat următoarele acte: contractul de vânzare-cumpărare nr. x/17.07.2009, contractul de vânzare-cumpărare nr. x/17.07.2009, contractul de vânzare-cumpărare nr. x/17.07.2009, contractul de vânzare-cumpărare nr. x/17.07.2009, contractul de vânzare-cumpărare nr. x/21.10.2010 şi acordul de administrare din data de 07.09.2012 încheiat între S.C. A. S.R.L. şi dl. F. pentru administrarea suprafeţei de 20,50 ha teren arabil situat pe raza UATC Redea, suprafaţă rezultată din contractele de vânzare-cumpărare menţionate anterior şi din care rezultă acordul proprietarului pentru exploatarea acestor suprafeţe şi încasarea subvenţiilor de S.C. A. S.R.L. Aceste înscrisuri demonstrează, pe de o parte, existenţa suprafeţei obiect al procesului-verbal de schimb, iar, pe de altă parte, faptul că, pentru această suprafaţă, S.C. A. S.R.L. putea să încheie procesul-verbal de schimb de folosinţă, din moment ce avea încheiat un acord de administrare şi contract de arendă cu proprietarul terenului, dl. F., schimbul urmând să aibă loc doar în vederea folosinţei pe o perioadă determinată, fără a implica schimbarea calităţii de arendaş şi a societăţii obligate la plata arendei. Mai mult, urmare a acestui schimb de folosinţă a terenurilor, în vederea utilizării lor eficiente, nu s-au produs suprapuneri sau supradeclarări de suprafeţe, aspect care constituie un argument în plus pentru nelegalitatea sentinţei instanţei de fond.

În altă ordine de idei, recurenta a arătat că sentinţa atacată a fost pronunţată cu interpretarea greşită a considerentelor expuse la pct. 52, pct. 54-55, pct. 64 şi pct. 66 din hotărârea pronunţată de CJUE în cauza C-61/09 Landkreis Bad Durkheim împotriva Aufsichts-und Dienstleistungsdirektion.

În fine, recurenta a susţinut că prima instanţă nu a ţinut seama nici de aspectele ce au fost consemnate în ordonanţa de clasare din data de 08.01.2021 emisă de D.N.A.-Serviciul Teritorial Craiova în dosarul nr. x/2020 din care rezultă că, în perioada 2011-2014, S.C. A. S.R.L. nu a folosit documente sau declaraţii false, inexacte sau incomplete în vederea obţinerii sprijinului agricol.

I.3.2. Prin Decizia nr. 670 din data de 8 februarie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2016 s-a respins recursul declarat de S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 193 din 23 iunie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Craiova – secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

II. Cererea de revizuire şi soluţia instanţei.

Împotriva Deciziei nr. 670 din data de 8 februarie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia contencios administrativ şi fiscal a formulat cerere de revizuire reclamanta S.C. A. S.R.L., invocând motivul de revizuire prevăzut de art. 21 din Legea 554/2004, motiv fondat pe faptul că la pronunţarea Deciziei nr. 670/08.02.2023 a fost încălcat principiul priorităţii dreptului Uniunii Europene, reglementat de art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României.

Prin decizia nr. 5479/21.11.2023, Înalta Curte a admis cererea de revizuire formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., a desfiinţat decizia nr. 670 din data de 8 februarie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia contencios administrativ şi fiscal şi a acordat termen pentru judecarea recursului.

În considerentele acestei decizii, Înalta Curte a reţinut că prin decizia atacată nu s-a analizat incidenţa în cauză a jurisprudenţei Uniunii Europene, în special a cauzei C-61/09 Landkreis Bad Durkheim împotriva Aufsichts-und Dienstleistungsdirektion, ce a avut ca premisă un litigiu privind luarea în considerare a unor suprafeţe pentru stabilirea drepturilor la plată.

În esenţă, prin această cauză s-a statuat că, pentru obţinerea sprijinului financiar comunitar:

- nu este necesar, pentru a considera că o suprafaţă agricolă face parte din exploataţia agricultorului, ca acesta din urmă să dispună de suprafaţa respectivă în temeiul unui contract de arendare sau al unui alt tip de contract de închiriere de aceeaşi natură încheiat cu titlu oneros;

- se poate considera că face parte dintr-o exploataţie suprafaţa care este pusă la dispoziţia agricultorului cu titlu gratuit, în schimbul numai al suportării de către acesta din urmă a cotizaţiilor datorate asociaţiei profesionale, în vederea unei anumite utilizări pentru o perioadă limitată, cu respectarea obiectivelor privind protecţia naturii, cu condiţia ca acest agricultor să fie în măsură să utilizeze o astfel de suprafaţă cu suficientă autonomie pentru activităţile sale agricole în cursul unei perioade minime de zece luni şi că

- este lipsită de relevanţă în ceea ce priveşte includerea suprafeţei respective în exploataţia agricultorului împrejurarea că acesta din urmă este obligat să efectueze în schimbul unei remuneraţii anumite activităţi pe seama unui terţ, în cazul în care această suprafaţă este utilizată în acelaşi timp de către agricultor în vederea exercitării activităţii sale agricole în numele şi pe seama sa.

A reţinut Înalta Curte că instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unor argumente esenţiale pentru interpretarea sintagmei "la dispoziţia sa" (nn- a fermierului) asupra suprafeţelor de teren înscrise în cererea de plată, argumente precum încălcarea scopului adoptării Regulamentului nr. 79/2003, a dispoziţiilor art. 24 alin. (2) din Regulamentul nr. 1307/2013, din care ar rezulta, în susţinerea revizuentei, că nu exista obligativitatea existenţei unui titlu de proprietate sau a oricărei dovezi a unui drept de utilizare.

S-a reţinut de către instanţa de revizuire incidenţa deciziei pronunţate de CJUE în cauza C-216/19 WQ împotriva Land Berlin în care Curtea a statuat, citând jurisprudenţa sa anterioară, că: "statele membre dispun de o marjă de apreciere în ceea ce priveşte documentele justificative şi dovezile pe care trebuie să le ceară de la un solicitant de ajutor în legătură cu suprafeţele care fac obiectul cererii sale. Cu toate acestea, exercitarea de către statele membre a marjei lor de apreciere referitoare la dovezile care trebuie prezentate în susţinerea unei cereri de ajutor, în special în ceea ce priveşte posibilitatea de a obliga un solicitant de ajutor să prezinte un titlu juridic valabil care justifică dreptul său de a utiliza suprafeţele care fac obiectul cererii sale, trebuie să respecte obiectivele urmărite de reglementarea Uniunii vizată şi principiile generale de drept al Uniunii, în special principiul proporţionalităţii." (Hotărârea din 24 iunie 2010, Pontini şi alţii, C-375/08, EU:C:2010:365, punctele 82 şi 86).

Pentru a se da deplină eficienţă dreptului Uniunii Europene, instanţa de revizuire a apreciat că, în prezenta cauză, se impune ca analiza recursului să se facă şi prin raportare la această jurisprudenţă, prin verificarea condiţiilor enunţate în cauza C-61/09 Landkreis Bad Durkheim împotriva Aufsichts-und Dienstleistungsdirektion şi a incidenţei principiilor enunţate în cauza C-216/19 WQ împotriva Land Berlin, inclusiv a principiului proporţionalităţii, ceea ce impune soluţia admiterii cererii de revizuire, cu consecinţa desfiinţării deciziei atacate şi rejudecării recursului cu aplicarea dreptului Uniunii Europene incident şi a jurisprudenţei relevante.

III. Rejudecarea recursului

Rejudecând recursul, după admiterea cererii de revizuire, Înalta Curte reţine că acesta este fondat.

III.1. Limitele rejudecării cauzei după admiterea cererii de revizuire

Înalta Curte reţine că, iniţial, motivele de recurs formulate împotriva sentinţei civile nr. 193 din 23.06.2021, a Curţii de Apel Craiova – secţia de contencios administrativ şi fiscal au fost întemeiate în drept pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta susţinând faptul că hotărârea judecătorească atacată a fost pronunţată cu încălcarea principiului contradictorialităţii, dreptului la apărare şi dreptului la un proces echitabil, întrucât prima instanţă nu a ţinut seama de înscrisurile esenţiale în justa soluţionare a cauzei, că sentinţa contestată nu este corespunzător motivată în condiţiile în care judecătorul fondului cauzei a procedat doar la preluarea considerentelor expuse în actele administrative deduse judecăţii şi că sentinţa contestată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 6 alin. (1), art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006, precum şi a art. 4 din Ordinul MADR nr. 127/11.06.2012.

Decizia prin care a fost admisă cererea de revizuire nu a antamat motivele întemeiate în drept pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, ci doar pe cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reţinându-se încălcarea dreptului Uniunii Europene.

Prin urmare, rejudecarea recursului va avea loc doar în limitele criticilor încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs a arătat că prima instanţă a interpretat şi a aplicat greşit prevederile art. 5 şi art. 6 din Legea nr. 36/1991, deoarece cedarea terenurilor spre folosinţă/exploatare s-a făcut de către proprietarii acestora şi nu de către societatea agricolă sau de către persoanele care aveau calitatea de arendaşi sau arendatori în raport cu aceasta. În concret, inexistenţa unei cesiuni de arendă sau subarendări este demonstrată şi de analiza şi interpretarea coroborată a procesului-verbal nr. x/11.04.2014 şi a tabelului nominal cu proprietarii care şi-au dat acordul în sensul exploatării suprafeţei de teren de 61,89 ha, în campania agricolă din anul 2014. În realitate, a existat o relaţie directă între proprietarii terenurilor şi recurentă în vederea utilizării terenurilor şi a fost achitată plata folosinţei acestora direct în bani sau în natură proprietarilor, iar nu societăţii agricole. Cu alte cuvinte, proprietarii terenurilor au dat în folosinţă/exploatare suprafaţa de teren anterior nominalizată către recurentă, aspect care se confirmă şi prin faptul că această suprafaţă, în vederea obţinerii sprijinului financiar, nu a fost declarată şi solicitată la plată nici de către proprietari şi nici de către C., neexistând astfel nicio supradeclarare/suprapunere la cererile de plată a acestei suprafeţe de teren.

Recurenta a mai arătat faptul că, pentru procesul-verbal de schimb din data de 24.03.2012, vizând suprafaţa de 17,38 ha, instanţa de fond şi intimata nu au luat în considerare următoarele acte: sentinţa civilă nr. 4708/14.11.2008, sentinţa civilă nr. 3005/29.08.2008, acordul de administrare din data de 02.09.2011 şi contractul de arendare nr. x/02.05.2012, înscrisuri demonstrează, pe de o parte, existenţa suprafeţei obiect al procesului-verbal de schimb, iar, pe de altă parte, faptul că, pentru această suprafaţă, S.C. A. S.R.L. putea să încheie procesul-verbal de schimb de folosinţă, din moment ce avea încheiat un acord de administrare şi un contract de arendă cu proprietarul terenului, dl. E., schimbul urmând să aibă în vedere doar folosinţa pe o perioadă determinată, fără a implica schimbarea calităţii de arendaş şi a societăţii obligată la plata arendei.

În ceea ce priveşte procesul-verbal de schimb din data de 13.09.2012, pentru suprafaţa de 20,5 ha, instanţa de fond nu a analizat contractul de vânzare-cumpărare nr. x/17.07.2009, contractul de vânzare-cumpărare nr. x/17.07.2009, contractul de vânzare-cumpărare nr. x/17.07.2009, contractul de vânzare-cumpărare nr. x/17.07.2009, contractul de vânzare-cumpărare nr. x/21.10.2010 şi acordul de administrare din data de 07.09.2012 încheiat între S.C. A. S.R.L. şi dl. F. pentru administrarea suprafeţei de 20,50 ha teren arabil situat pe raza UATC Redea, suprafaţă rezultată din contractele de vânzare-cumpărare menţionate anterior şi din care rezultă acordul proprietarului pentru exploatarea acestor suprafeţe şi încasarea subvenţiilor de S.C. A. S.R.L., înscrisuri ce demonstrează, pe de o parte, existenţa suprafeţei obiect al procesului-verbal de schimb, iar, pe de altă parte, faptul că, pentru această suprafaţă, S.C. A. S.R.L. putea să încheie procesul-verbal de schimb de folosinţă, din moment ce avea încheiat un acord de administrare şi contract de arendă cu proprietarul terenului, dl. F., schimbul urmând să aibă loc doar în vederea folosinţei pe o perioadă determinată, fără a implica schimbarea calităţii de arendaş şi a societăţii obligate la plata arendei. Mai mult, urmare a acestui schimb de folosinţă a terenurilor, în vederea utilizării lor eficiente, nu s-au produs suprapuneri sau supradeclarări de suprafeţe.

Recurenta a arătat că sentinţa atacată a fost pronunţată cu interpretarea greşită a considerentelor expuse la pct. 52, pct. 54-55, pct. 64 şi pct. 66 din hotărârea pronunţată de CJUE în cauza C-61/09 Landkreis Bad Durkheim împotriva Aufsichts-und Dienstleistungsdirektion.

III.2. Soluţia instanţei de recurs în rejudecare.

În limitele criticilor încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că sentinţa contestată a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 6 alin. (1), art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006, precum şi a art. 4 din Ordinul MADR nr. 127/11.06.2012.

Instanţa de control judiciar constată întrunite cerinţele impuse de cazul de casare analizat, recursul fiind fondat, pentru următoarele considerente:

Conform prevederilor art. 6 din O.U.G. nr. 125/2006 pentru aprobarea schemelor de plăţi directe complementare, care se acordă în agricultură începând cu anul 2007, şi pentru modificarea art. 2 din Legea nr. 36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 139/2007, cu modificările ulterioare (forma în vigoare în perioada de referinţă):

,,(1) Beneficiarii plăţilor directe în cadrul Schemei de plată unică pe suprafaţă pot fi persoanele fizice şi/sau juridice care exploatează terenul agricol pentru care solicită plata, în calitate de proprietari, arendaşi, concesionari, asociaţi administratori în cadrul asociaţiilor în participaţiune, locatari sau altele asemenea.

(2) Arendatorul, concedentul şi/sau locatorul nu beneficiază de plăţi directe pentru terenul arendat, concesionat şi/sau închiriat."

Potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ, pentru a beneficia de acordarea de plăţi în cadrul schemelor de plată unică pe suprafaţă, solicitanţii trebuie să fie înscrişi în Registrul fermierilor, administrat de Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, să depună cerere de solicitare a plăţilor la termen şi să îndeplinească mai multe condiţii generale printre care şi aceea ca să prezinte documentele necesare care dovedesc dreptul de folosinţă şi să poată face dovada că utilizează terenul pentru care s-a depus cererea, iar potrivit art. 7 alin. (5) din acelaşi act normativ (forma în vigoare la data depunerii cererii de plată), documentele care dovedesc dreptul de folosinţă şi documentele din care reiese utilizarea terenului agricol se stabilesc prin ordin al ministrului agriculturii, pădurilor şi dezvoltării rurale şi se prezintă la solicitarea reprezentanţilor Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură.

În aplicarea acestui din urmă text, dispoziţiile art. 4 din Ordinul nr. 246/2008 privind stabilirea modului de implementare, a condiţiilor specifice şi a criteriilor de eligibilitate pentru aplicarea schemelor de plăţi directe şi plăţi naţionale directe complementare în sectorul vegetal, pentru acordarea sprijinului aferent măsurilor de agromediu şi zone defavorizate, prevăd:

"(1) Documentele doveditoare solicitate producătorului agricol, conform art. 7 alin. (1) lit. f) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 125/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 139/2007, cu modificările ulterioare, privind dreptul de folosinţă a terenului agricol sunt, după caz, titlul de proprietate sau alte acte doveditoare ale dreptului de proprietate asupra terenului, contractul de arendare, contractul de concesiune, contractul de asociere în participaţiune, contractul de închiriere, contractul de comodat, înscrisuri sub semnătură privată şi alte acte care fac dovada utilizării terenului, cum ar fi adeverinţa eliberată de primărie conform înscrisurilor din registrul agricol.

(2) Contractele de arendare menţionate la alin. (1) vor respecta prevederile art. 1.836 - 1.850 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările ulterioare. Contractele de arendare încheiate înaintea intrării în vigoare a noului C. civ. continuă să îşi producă efectele până la data încetării de drept."

Din analiza dispoziţiilor normative anterior citate, instanţa de control judiciar reţine faptul că solicitantul plăţilor directe în cadrul Schemei de plată unică pe suprafaţă trebuie să probeze îndeplinirea cumulativă a două condiţii: exploatarea terenului şi existenţa unui raport juridic de natură a justifica dreptul de folosinţă asupra terenului ce formează obiectul unei astfel de cereri de sprijin financiar.

În cuprinsul procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x din 29.02.2016 nu s-a contestat îndeplinirea condiţiei referitoare la exploatarea celor două terenuri de către societatea recurentă, ci doar lipsa documentelor care să probeze dreptul de folosinţă asupra acestor terenuri agricole.

Înalta Curte reţine că este necontestat în cauză că niciunul din documentele depuse de recurentă la data depunerii cererii de plată nu întruneşte condiţiile pentru a fi considerat un contract de arendare. Astfel, contractul de arendare este un contract sinalagmatic, cu titlu oneros, solemn, este o varietate a contractului de locaţiune, având ca obiect bunuri agricole, reglementat de Noul C. civ. prin dispoziţiile art. 1836-1850, care prevăd încheierea contractului de arendare în formă scrisă, sub sancţiunea nulităţii absolute, şi faptul că, sub sancţiunea unei amenzi civile stabilite de instanţa de judecată pentru fiecare zi de întârziere, arendaşul trebuie să depună un exemplar al contractului la consiliul local în a cărui rază teritorială se află bunurile agricole arendate, pentru a fi înregistrat într-un registru special.

Examinarea legalităţii actului administrativ contestat impune analiza documentelor prezentate de beneficiar în dovedirea dreptului de folosinţă în sensul dispoziţiilor legale incidente în cauză, în vigoare la data depunerii cererii de plată, iar existenţa acestora în sensul dispoziţiilor legale menţionate conduce la concluzia că în mod greşit s-a stabilit că sprijinul financiar a fost acordat nelegal, contrar susţinerilor recurentei pârâte.

Situaţia de fapt reţinută chiar de recurenta pârâtă prin procesul-verbal de constatare încheiat şi de instanţa de fond din probele administrate confirmă nelegalitatea actelor administrative contestate şi faptul că sprijinul financiar a fost legal acordat de către recurenta pârâtă, raportat la dispoziţiile O.U.G. nr. 125/2006 şi ale Ordinului MADR nr. 246/2008.

Atât în ceea ce priveşte beneficiarii plăţilor directe în cadrul Schemei de plată unică pe suprafaţă, care pot fi, potrivit art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006, persoanele fizice şi/sau persoanele juridice care exploatează terenul agricol pentru care solicită plata, în calitate de proprietari, arendaşi, concesionari, asociaţi administratori în cadrul asociaţiilor în participaţiune, locatari sau altele asemenea, cât şi în ceea ce priveşte documentele care dovedesc dreptul de folosinţă şi utilizarea terenului, conform dispoziţiilor art. 4 din Ordinul nr. 246/2006, care prevăd documentele doveditoare solicitate producătorului agricol, enumerările nu sunt limitative, au caracter exemplificativ, din modalitatea de reglementare rezultând faptul că scopul urmărit de legiuitor a fost acela ca sprijinul financiar pentru dezvoltare rurală, finanţat din Fondul european pentru agricultură şi dezvoltare rurală, să fie acordat producătorilor agricoli care fac dovada că au folosinţa licită a terenurilor agricole, în raport şi de situaţia juridică a acestora, nu le folosesc în mod nelegal sau abuziv şi le utilizează în mod efectiv.

În acest sens, trebuie avut în vedere şi scopul precizat al Regulamentului (CE) nr. 73/2009 al Consiliului din 19 ianuarie 2009 de stabilire a unor norme comune pentru sistemele de ajutor direct pentru agricultori în cadrul politicii agricole comune şi de instituire a anumitor sisteme de ajutor pentru agricultori, de modificare a Regulamentelor (CE) nr. 1290/2005, (CE) nr. 247/2006, (CE) nr. 378/2007 şi de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1782/2003, acela de "a se evita ca terenurile agricole să fie abandonate şi pentru a se asigura menţinerea lor în bune condiţii agricole şi de mediu".

Este de asemenea de menţionat hotărârea pronunţată de CJUE în cauza C-216/19, WQ împotriva Land Berlin, în care se arată următoarele:

"34 Constatând în acelaşi timp că expresia "la dispoziţia sa" nu este definită în această prevedere, trebuie arătat că nici articolul 24 din Regulamentul nr. 1307/2013, nici vreo altă dispoziţie din reglementarea Uniunii nu impune ca un titlu de proprietate sau orice dovadă a unui drept de utilizare să fie prezentate în susţinerea unei cereri de alocare de drepturi la plată pentru a se stabili că hectarele eligibile declarate sunt la dispoziţia solicitantului.

35 Curtea a statuat deja în această privinţă că statele membre dispun de o marjă de apreciere în ceea ce priveşte documentele justificative şi dovezile pe care trebuie să le ceară de la un solicitant de ajutor în legătură cu suprafeţele care fac obiectul cererii sale. Cu toate acestea, exercitarea de către statele membre a marjei lor de apreciere referitoare la dovezile care trebuie prezentate în susţinerea unei cereri de ajutor, în special în ceea ce priveşte posibilitatea de a obliga un solicitant de ajutor să prezinte un titlu juridic valabil care justifică dreptul său de a utiliza suprafeţele care fac obiectul cererii sale, trebuie să respecte obiectivele urmărite de reglementarea Uniunii vizată şi principiile generale de drept al Uniunii, în special principiul proporţionalităţii (Hotărârea din 24 iunie 2010, Pontini şi alţii, C-375/08, EU:C:2010:365, punctele 82 şi 86)."

Tot astfel, acest fapt rezultă chiar din modificările succesive ale dispoziţiilor care reglementează modalitatea de dovedire a dreptului de folosinţă şi de utilizare a terenurilor agricole, în cursul perioadei în care O.U.G. nr. 125/2006 şi Ordinul MADR nr. 246/2008 au fost în vigoare, ceea ce impun dispoziţiile legale fiind ca beneficiarii să probeze existenţa unui raport juridic care să justifice dreptul de folosinţă, esenţială fiind exploatarea agricolă legitimă şi concretă a terenului ce face obiectul unei cereri de ajutor financiar, aspecte care rezultă în cauză din situaţia de fapt.

De altfel, este de observat faptul că atât prin actele administrative contestate, cât şi prin cererea de recurs, recurenta pârâtă face trimitere la condiţiile generale pe care trebuie să le îndeplinească un solicitant pentru a beneficia de acordarea de plăţi în cadrul Schemei de plată unică pe suprafaţă prevăzute la art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006 şi nu analizează situaţia de fapt raportat la dispoziţiile art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006 şi art. 4 din Ordinul MADR nr. 246/2006, care reglementează în concret beneficiarii plăţilor directe în cadrul Schemei de plată unică pe suprafaţă şi documentele doveditoare solicitate acestora.

Astfel, pentru suprafaţa de teren de 61,89 ha, situată pe raza comunei Grădinile, judeţul Olt, recurenta a depus următoarele înscrisuri:

- procesul-verbal nr. x din 11.04.2002 prin care C. îi "predă teren arabil, în suprafaţa de 61,89 ha" pentru exploatarea agricolă şi încasarea subvenţiei pentru acest teren agricol;

- tabelul nominal cu acordul membrilor asociaţi şi suprafeţele de teren utilizate de către recurentă în campania 2014 şi până la finalizarea contractelor de arendă;

- tabelul nominal cu plata arenzii către membrii asociaţi ai C.;

- adeverinţa nr. x din 14.04.2014 eliberată de primăria comunei Grădinile în care se consemnează faptul că recurenta figurează în registrul agricol cu terenul de 61,89 ha, în baza procesului-verbal nr. x din 11.04.2002.

Susţinerea că, prin semnarea procesului-verbal nr. x din 11.04.2002, C. s-ar fi procedat la subarendarea suprafeţei de teren aflate în discuţie, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 1847 C. civ., text ce prevede interdicţia subarendării totale sau parţiale, sub sancţiunea nulităţii absolute nu poate fi reţinută, de vreme ce recurenta nu a susţinut existenţa unui contract de arendă valabil, ci doar existenţa unor documente suficiente în dovedirea dreptului de folosinţă în sensul dispoziţiilor legale incidente în cauză, text ce nu condiţionează acordarea sprijinului de existenţa unui contract de arendă valabil.

Mai mult, dispoziţiile art. 4 din Ordinul nr. 246/2008 includ expres în categoria documentelor doveditoare şi alte "înscrisuri sub semnătură privată şi alte acte care fac dovada utilizării terenului, cum ar fi adeverinţa eliberată de primărie conform înscrisurilor din registrul agricol".

Faptul că documentul prezentat în cauză, respectiv procesul-verbal nr. x din 11.04.2002, nu constituie contract de arendare nu conduce la concluzia că actele administrative, prin care s-a apreciat că nu s-a făcut dovada dreptului de folosinţă, sunt legale, raportat la situaţia de fapt concretă, astfel cum a fost prezentată anterior, din care rezultă documentele privind exploatarea de către reclamantă a suprafeţei de 61,89 ha, suprafaţă cu care recurenta figurează înscrisă inclusiv în registrul agricol.

Pentru suprafaţa de teren de 17,38 ha, situată pe raza comunei Retea, judeţul Olt, recurenta a depus următoarele înscrisuri:

- procesul-verbal de schimb teren încheiat la data de 24.02.2012 prin care S.C. A. S.R.L. oferă la schimb suprafaţa de 17,38 ha deţinută în proprietate către S.C. D. S.A. care oferă la schimb spre a fi lucrată o altă suprafaţa de 17,38 ha (fără a se specifica care este titlul cu care aceasta din urmă o deţine);

- procesul-verbal de schimb teren încheiat la data de 13.09.2012 din care rezultă faptul că dl. F. are în proprietate suprafaţa de teren de 17,38 ha pe care oferă la schimb către S.C. D. S.A. care dă la schimb spre a fi lucrată suprafaţa de teren de 20,50 ha;

- acordul de administrare din data de 07.09.2012 prin care dl. F. dă în administrare recurentei suprafaţa de teren de 20,50 ha până la întocmirea contractului de arendă;

- contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 03.10.2013 la Biroul Individual Notarial G.;

- contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 10.10.2013 la acelaşi biroul notarial;

- contractul de arendare nr. x din 28.10.2013 încheiat între recurentă, în calitate de arendaş, şi dl. F., în calitate de arendator, pentru terenul în suprafaţă de 111,95 ha, situat în extravilanul localităţii Retea, jud. Olt.

În mod nelegal s-a reţinut de către instanţa fondului, cu privire la terenul aflat în discuţie, că recurenta nu a aprobat deţinerea legală a acestuia în vederea exploatării, după cum impune cadrul normativ aplicabil în speţă, în condiţiile în care înscrisul intitulat "proces-verbal de schimb teren încheiat la data de 24.02.2012" nu poate materializa o convenţie de schimb imobiliar, deoarece părţile contractante nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenurilor date la schimb, în condiţiile art. 1763-1765 C. civ.

Nu prezintă relevanţă pentru legalitatea actelor administrative contestate dovedirea dreptului de proprietate al persoanei ce a consimţit la procesul-verbal de schimb teren în condiţiile art. 1763-1765 C. civ., ci faptul că exploatarea terenului şi existenţa unui raport juridic de natură a justifica dreptul de folosinţă asupra terenului ce formează obiectul unei astfel de cereri de sprijin financiar nu sunt contestate. Nu valabilitatea procesului-verbal de schimb teren încheiat la data de 24.02.2012 ca şi contract de schimb de terenuri este în discuţie, ci caracterul de înscris doveditor al acestui înscris pentru dovedirea dreptului de folosinţă al recurentei.

Or, sunt necontestate exploatarea suprafeţei în temeiul acestui înscris şi dreptul de folosinţă exercitat în fapt în temeiul acesteia.

Tot astfel, în cazul convenţiei intervenite între recurentă şi D. S.A. sunt lipsite de relevanţă prevederile art. 1847 C. civ., care sancţionează cu nulitatea absolută subarendarea bunului imobil, de vreme ce imposibilitatea de a califica această convenţie ca şi contract de arendă nu lipseşte convenţia de valenţa sa probatorie în privinţa dreptului de folosinţă asupra suprafeţei de teren.

Pentru toate aceste motive, în mod greşit s-a apreciat de către pârâtă prin actele administrative contestate şi de către instanţa de fond prin soluţia pronunţată că sprijinul financiar în cadrul schemelor de plată unică pe suprafaţă a fost acordat necuvenit, întrucât nu s-ar fi făcut dovada dreptului de folosinţă, în cauză fiind îndeplinite condiţiile generale de eligibilitate impuse de normele de drept material care reglementează acordarea schemelor de plăţi directe în agricultură, dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi art. 7 alin. (1) lit. f) şi alin. (5) din O.U.G. nr. 125/2006 şi art. 4 din Ordinul MADR nr. 246/2008, considerente pentru care procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare încheiat la data de 26.02.2016 de Direcţia Antifraudă, Control Intern şi Supracontrol din cadrul APIA, înregistrat sub nr. x din 29.02.2016, prin care s-a stabilit că reclamanta nu are dreptul la acordarea sprijinului financiar, şi Decizia de soluţionare a Contestaţiei înregistrată sub nr. x din 13.06.2016 sunt nelegale.

IV. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru aceste considerente, fiind incident motivul de casare invocate de recurenta reclamantă, prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8) C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ şi art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi rejudecând va admite acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură şi va anula decizia de soluţionare a contestaţiei înregistrată sub nr. x din 13.06.2016 şi procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare încheiat la data de 26.02.2016 de Direcţia Antifraudă, Control Intern şi Supracontrol din cadrul APIA, înregistrat sub nr. x din 29.02.2016.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În rejudecare:

Admite recursul formulat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 193 din data de 23 ianuarie 2021 a Curţii de Apel Craiova – secţia contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi rejudecând:

Admite acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură.

Anulează Decizia de soluţionare a Contestaţiei înregistrată sub nr. x din 13.06.2016 şi Procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare încheiat la data de 26.02.2016 de Direcţia Antifraudă, Control Intern şi Supracontrol din cadrul APIA, înregistrat sub nr. x din 29.02.2016.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 5 martie 2024.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

scj