Şedinţa publică din data de 7 martie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată. Hotărârea primei instanţe
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 02.04.2021, reclamanta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "A." S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României-Departamentul IV:
- anularea încheierii nr. 2/10.03.2021, înregistrată la registratura Societăţii sub nr. x/12.03.2021, prin care s-a dispus respingerea pct. 1 şi a pct. 11, subpunctele 1-4 şi 6-9 din Contestaţia nr. 50090/26.11.2020 formulată de A. S.A. împotriva Deciziei nr. 15/09.11.2020 emise de Departamentul IV al Curţii de Conturi (înregistrată la A. S.A. cu nr. x/11.11.2020), prin care s-a dispus înlăturarea deficienţelor constatate şi consemnate în Raportul de control, înregistrat sub nr. x/06.10.2020, şi a actelor care au stat la baza emiterii încheierii nr. 2/10.03.2021, anularea Deciziei nr. 15/09.11.2020 în privinţa constatărilor de la punctele 1, 2, 3, 4, 6, 8, 9 şi 10, precum şi a măsurilor dispuse la punctele I.1., I.2, I.3, I.4, II.7., II.8., II.9. şi II.10., precum şi a Raportului de control nr. x/06.10.2020.
- suspendarea executării măsurilor dispuse la I.1., I.2, I.3, I.4, II.7., II.8., II.9. şi 11.10 din Decizia nr. 15/09.11.2020 până la soluţionarea definitivă a cauzei, în temeiul art. 15 (1) coroborate cu art. 14 din Legea 554/2004.
Prin sentinţa civilă nr. 1889 din 10 decembrie 2021, Curtea a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, şi a respins cererea de suspendare, ca neîntemeiată.
2. Cererea de recurs
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "A." S.A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.
Recurenta-reclamantă susţine aplicarea greşită a disp. art. 21 din Legea nr. 94/1992, întrucât controlul ar fi trebuit să se limiteze exclusiv la modul de administrare a patrimoniului public al statului, fiind evidentă depăşirea atribuţiilor de către intimata-pârâtă asupra domeniului privat al A. S.A..
În mod nelegal, instanţa de fond nu a constatat că Decizia nr. 15/09.11.2020 este lovită de nulitate parţială absolută, decizia este lipsită de temei juridic în privinţa constatărilor de la punctele 1-6, 8-10, precum şi a măsurilor dispuse la punctele I1-4, II7-10, deficienţele consemnate nu reprezintă încălcări ale dispoziţiilor legale menţionate în cuprinsul acesteia.
Prin Decizia nr. 15/09.11.2020 au fost menţinute toate constatările iniţiale, fără a se lua în considerare argumentele şi dovezile prezentate de companie, fiind încălcate dispoziţiile Regulamentului Curţii de Conturi.
În cuprinsul încheierii nr. 2/2011, deşi este menţionat faptul că au fost examinate obiecţiunile companiei, nu s-au arătat motivele, argumentele şi raţionamentul pentru care acestea nu au fost acceptate.
Instanţa de fond nu a ţinut seama că raportul de control nu conţine la numeroase constatări motivele legale ale neînsuşirii punctului de vedere al companiei, cu privire la constatările rezultate în urma acţiunii de verificare şi nici de către echipa de control, cerinţe prevăzute de pct. 85 lit. l), pct. 99, pct. 100 lit. b) din Regulamentul Curţii de Conturi şi la pct. 3 lit. h) Anexa 4 la Regulament.
În proiectul raportului de control nu sunt prezentate motivele pentru care răspunsurile formulate în notele de relaţii nu au condus la modificarea abaterii constatate, conform pct. 85 lit. j) şi pct. 8 din Regulament.
Potrivit dispoziţiilor pct. 99 din Regulament, în situaţia în care după conciliere, se menţin divergenţe, auditorii publici externi prezintă în raportul de control punctul de vedere al conducerii/reprezentanţilor entităţii verificate şi explică motivaţia neînsuşirii acestuia.
Potrivit dispoziţiilor pct. 100 lit. b) din Regulament, redactarea formei finale a raportului de control se realizează ţinând cont şi de punctul de vedere al conducerii/reprezentanţilor legali ai entităţii verificate asupra constatărilor auditorilor publici externi.
Nerespectarea acestor prevederi legale are ca efect încălcarea dreptului la apărare al entităţii controlate, iar instanţa de fond nu a avut în vedere atitudinea abuzivă a intimatei-pârâte care nu a permis reclamantei şi salariaţilor acesteia să se apere.
Recurenta-reclamantă susţine că prevederile O.G. nr. 119/1999 privind controlul intern şi controlul financiar preventiv nu i se aplică, deoarece compania nu gestionează fonduri publice.
În ceea ce priveşte măsura dispusă la pct. I.1 din decizia atacată, recurenta-reclamantă invocă încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, şi anume art. 2, art. 6, art. 9 şi art. 10 din Legea contabilităţii nr. 82/1991.
Instanţa de fond nu a ţinut seama de prevederile Legii nr. 7/1996 şi nu a avut în vedere că urmare a litigiului aflat pe rolul Judecătoriei Craiova, în Dosarul nr. x/2009 şi a anulării certificatului de atestare a dreptului de prosperitate seria x nr. x/19.03.2009 emis de Ministerul Economiei, în favoarea reclamantei, conducerea companiei a considerat necesară scoaterea terenului din lista celor pentru care au fost obţinute certificate (terenul în suprafaţă de 328,14 m.p., situat în Craiova, judeţul Dolj).
În sentinţa civilă nr. 12457/2015 se menţionează că instanţa de judecată dispune rectificarea Cărţii funciare nr. x a mun. Craiova, fără să se arate obligaţiile care sunt în sarcina reclamantei, iar sentinţa a fost comunicată OCPI Dolj.
Din extrasul de carte funciară emis în data de 13.07.2017, reiese că cererea de reexaminare făcută de CEZ, cu nr. x/07.06.2016, a fost respinsă de către OCPI Dolj, prin urmare terenul a fost menţinut în evidenţa contabilă, întrucât nu au existat documente justificative în baza cărora să se poată efectua eliminarea acestuia din contul contabil nr. 2111.01.
Mai arată recurenta-reclamantă faptul că instanţa de fond nu a ţinut seama de extrasele de informare nr. x/13.07.2017 şi nr. y/09.09.2020 emise de OCPI Dolj.
Cu privire la respingerea cererii de anulare a măsurilor dispuse la pct. I.2 din decizie, instanţa de fond a reţinut greşit că sumele plătite nu au fost evidenţiate în situaţiile financiare încheiate pe perioada desfăşurării mandatului membrilor Consiliului de Supraveghere/Directorat, în cheltuieli de natură salarială.
Sumele plătite în anul 2020 au fost înregistrate în evidenţa contabilă a companiei, sub forma unui provizion (cheltuială), în exerciţiile financiare aferente perioadelor desfăşurării mandatului.
Instanţa fondului a reţinut nelegal aplicabilitatea OMFP nr. 1802/2014, fără să ţină seama că, în conformitate cu OMFP nr. 881/2022, recurenta-reclamantă aplică, începând cu exerciţiul financiar al anului 2012, Standardele Internaţionale de Raportare Financiară (IFRS), la întocmirea situaţiilor financiare anuale individuale (separate).
Prin urmare, au fost încălcate Regulamentul (CE) nr. 1606/2002 al Parlamentului European şi al Consiliului din 19 iulie 2002, OMFP nr. 881/2012, OMFP nr. 2844/2010 şi art. 6 alin. (1) din Legea nr. 82/1991.
Certificatele emise, prin care s-au acordat acţiuni virtuale, nu reprezintă datorii certe, lipsind Nota de stabilire a drepturilor băneşti ale componenţei anuale variabile corespunzătoare OAVT-urilor valorificabile, aprobată de Directorat şi avizată de Comitetul de Nominalizare şi Remunerare, neputându-se înregistra în evidenţa contabilă.
Prima instanţă nu a ţinut seama că în cursul anului 2020, lunile august şi septembrie, când au fost efectuate plăţi/executate conturile companiei de către foşti membri ai Consiliului de Supraveghere/Directorat, s-a înregistrat şi datoria către aceştia, iar plăţile au fost acoperite de provizionul constituit.
Cu privire la respingerea cererii de anulare a pct. I.3 din decizia atacată, instanţa de fond nu a ţinut seama de prevederile Legii nr. 31/1990, în sensul caracterului imperativ al normelor legale în materia respectării condiţiilor de cvorum şi majoritate pentru luarea hotărârilor în AGA, precum şi de neîntrunirea cerinţelor legale privind existenţa culpei A. S.A. în vederea obţinerii majorităţii prevăzute de lege pentru majorarea capitalului social cu aporturi în natură.
Dispoziţiile art. 142 şi art. 143 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale şi Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării au fost respectate de recurenta-reclamantă şi s-a dovedit întreprinderea tuturor demersurilor legale în vederea obţinerii aprobării AGA, fiind în imposibilitate obiectivă de a se realiza cvorumul necesar în vederea emiterii unei hotărâri legale, în condiţiile în care compania este listată la Bursa de Valori Bucureşti, cu peste 4000 acţionari.
Abaterea nu este imputabilă şi, în plus, în mod greşit, s-a reţinut în raportul de control că valoarea de 12.901.948 RON este diferită faţă de cea prezentată de evaluator în Raportul nr. x/14.02.2020, datorită luării în calcul a unei alte suprafeţe de teren decât cea înscrisă în proprietatea companiei.
Referitor la respingerea cererii de anulare a măsurilor de la pct. I.4 din decizie, instanţa de fond a reţinut greşit încălcarea disp. art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999.
Cum deja s-a arătat, opinia recurentei-reclamante este, în primul rând, aceea de neaplicare a O.G. nr. 119/1999, avându-se în vedere că nu gestionează fonduri publice şi, în al doilea rând, prin contractele încheiate s-a urmărit buna gestionare a fondurilor A. S.A..
În legătură cu lucrările de la AREFU şi RÂURENI, s-a respectat principiul bunei gestiuni a fondurilor companiei, întrucât nu s-au efectuat plăţi pe durata de derulare a contractelor, nu există prejudiciu, echipamentele urmau să se deconteze după montarea pe poziţia finală.
Noile contracte au fost încheiate în termene minime de la încetarea contractelor cu SMART şi au avut ca obiect implementarea echipamentelor achiziţionate pentru modernizarea celor două staţii şi valorificarea serviciilor efectuate integral, similar şi contractul Dumbrava.
Prin urmare, atât echipamentele livrate, cât şi serviciile prestate au fost valorificate integral în noile contracte, iar valoarea restului de executat s-a încadrat în limitele devizului general iniţial.
Recurenta-reclamantă a dovedit faptul că decizia de încetare s-a luat după o analiză temeinică, în situaţia în care SMART nu avea capacitatea de a începe sau continua lucrările, după caz.
Contrar celor reţinute de prima instanţă, în sensul că noile contracte nu au adus beneficiul scontat şi sunt irelevante în contextul abaterilor constatate, recurenta-reclamantă susţine că s-a dovedit că recepţionarea cu succes a proiectelor Râureni şi Dumbrava şi finalizarea proiectului AREFU arată că fondurile investite au fost corect gestionate, aducând beneficiile scontate, în condiţii de siguranţă.
De asemenea, s-a dovedit că nu exista alternativa urmăririi lucrărilor, întrucât acestea nu au fost demarate la AREFU şi RÂURENI şi s-au derulat greu la Dumbrava.
Cu privire la recuperarea avansului acordat, recurenta-reclamantă susţine că avansul se recupera ca parte din facturile emise pe toată durata de derulare a contractului.
Instanţa de fond nu a ţinut seama de apărările recurentei-reclamante cu privire la nerespectarea prevederilor legale privind gestiunea în realizarea investiţiilor în condiţiile şi la termenele din contractele încheiate, astfel că se reiterează susţinerile din acţiunea introductivă (dosarul de recurs).
Cu privire la respingerea cererii de anulare în tot a actelor emise de intimata-pârâtă, la măsura indicată la pct. II.7 din decizie, recurenta-reclamantă invocă încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor legale incidente, respectiv H.G. nr. 1041/2003 modificată prin H.G. nr. 1461/2003.
S-a considerat greşit că 1.200 Kwh/an reprezintă cota gratuită maximă şi pentru persoanele pensionate din cadrul A. S.A., invocându-se art. 1 şi art. 3 din H.G. nr. 1041/2003, modificată prin H.G. nr. 1461/2003.
Art. 3 din H.G. nr. 1041/2003 nu stabileşte "cota de 1200 Kwh/an" şi prevede că persoanele pensionate după data de 30.09.2000 din societăţile desprinse din Compania Naţională de Electricitate CONEL vor putea beneficia de cote gratuite şi nu de cota de 1200 Kwh/an.
Extinderea prevederii de la art. 1 care stabileşte această cotă numai pentru persoane pensionate înainte de 30.09.2000, din foste unităţi MEE şi pentru persoanele care s-au pensionat ulterior acestei date, s-a făcut cu încălcarea normelor de interpretare şi aplicare incidente în cauză.
Numărul de Kwh/an se stabileşte prin contractul colectiv de muncă, în speţă, potrivit art. 186 alin. (4) din CCM la nivelul de ramură.
În cauză este incidentă Decizia nr. 17/13.06.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, contrar celor reţinute de prima instanţă.
Sentinţa atacată este pronunţată cu încălcarea prevederilor O.G. nr. 119/1999, întrucât cum deja s-a arătat, recurenta-reclamantă nu gestionează fonduri publice.
Cu privire la respingerea cererii de anulare a măsurii dispuse la pct. II.8 din decizie, sentinţa atacată încalcă prevederile O.G. nr. 119/1999, art. 2025 alin. (1) şi (2) C. civ., art. 37 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2011, contractul de mandat, art. 15310 din Legea nr. 31/1990.
Prin urmare, instanţa de fond trebuia să ţină seama de prevederile contractului de mandat, companiei fiindu-i opozabile toate obligaţiile asumate prin acest contract.
De asemenea, Consiliul de Supraveghere are dreptul de a crea comitete consultative, iar Comitetul de Securitate Energetică a fost constituit încă din anul 2013.
Cu privire la respingerea cererii de anulare a măsurii de la pct. II.9 din decizia atacată, recurenta-reclamantă invocă încălcarea prevederilor O.G. nr. 119/1999 şi art. 253 alin. (3) din Codul muncii.
Întrucât deciziile de concediere au avut la bază aceleaşi documente, iar instanţele de judecată au apreciat în mod neunitar asupra legalităţii concedierii salariaţilor, recurenta-reclamantă nu a perceput reintegrarea celor patru persoane ca pe o necesitate de iniţiere a unei acţiuni de recuperare a sumelor plătite de către companie cu titlu de despăgubiri de concediere, fiind aplicabile prevederile art. 254 alin. (2) din Codul muncii.
Cu privire la respingerea cererii de anulare a măsurii dispuse la pct. II.10 din decizie, recurenta-reclamantă consideră că au fost încălcate prevederile O.G. nr. 119/1999, art. 72 alin. (1) din Legea energiei şi gazelor naturale nr. 123/2012, art. 24 din H.G. nr. 1215/2019, Metodologia aprobată prin OPANRE nr. 83/2012, art. 9 alin. (1) lit. x) din O.U.G. nr. 33/2007 aprobată prin Legea nr. 160/2012, art. 254 alin. (1) din Codul muncii şi art. 1350 din C. civ.
Recurenta-reclamantă susţine faptul că nu există nicio culpă din partea personalului (salariaţi sau mandatari) din cadrul A. S.A. pentru pretinsa prescripţie/decădere din dreptul de a recupera suma de 78.096.208,76 RON de la RAAN.
Au fost efectuate demersuri pentru recuperarea sumei (prezentate la dosarul de recurs), însă creanţa creditorului nu putea să fie cunoscută decât după momentul emiterii Deciziei ANRE nr. 743/28.03.2014, deoarece stabilirea şi întinderea valorii supracompensării se putea determina numai în funcţie de valorile realizate ale veniturilor/costurilor/producţiilor/livrărilor/consumurilor, date pe care numai RAAN le putea cunoaşte şi pe care era obligată să le comunice ANRE, în perioada 01.01.2014 – 01.02.2014.
Comisia Europeană a autorizat schema de ajutor de stat pentru promovarea cogenerării prin Decizia nr. 437/2009, iar schema de sprijin este finanţată printr-o contribuţie colectată de recurenta-reclamantă de la furnizorii de electricitate care distribuie energie prin reţeaua naţională, dar valoarea contribuţiei este stabilită în fiecare an de ANRE, în funcţie de fondurile totale pentru plata bonusurilor.
Prin Decizia Preşedintelui ANRE nr. 743/28.03.2014, s-a aprobat valoarea de 63.467.054 RON a supracompensării, compania emiţând factura nr. x/08.04.2014, în valoare de 63.467.054 RON, pe care a înaintat-o la RAAN în data de 09.04.2014.
Creanţa nu putea să fie înscrisă în Tabelul preliminar întocmit cu ocazia deschiderii procedurii insolvenţei la data de 18.09.2013, întrucât termenul limită de depunere a declaraţiei de creanţă era stabilit la 01.11.2013.
Creanţa nu putea fi constatată decât în primul trimestru al anului 2014, s-a născut ulterior datei de deschidere a procedurii insolvenţei, astfel că măsura dispusă este nelegală.
Referitor la suma de 116.152,06 RON datorată de B., recurenta-reclamantă susţine că prima instanţă nu a ţinut seama de faptul că a formulat contestaţie asupra tabelului preliminar al creanţelor şi a solicitat modificarea creanţei de la suma de 2.170.680,09 RON, la suma de 2.287.032,15 RON, diferenţa fiind de 116.152,06 RON.
Cu privire la respingerea cererii de a e constata că a intervenit prescripţia extinctivă a răspunderii companiei, motiv pentru care măsurile de recuperare a sumelor ce rezultă din acte mai vechi de 3 ani, anterior emiterii Deciziei nr. 15/2020, nu pot fi puse în aplicare, recurenta-reclamantă consideră că nu poate formula acţiuni în instanţă, deoarece costurile sunt mari, iar prejudiciul nu poate fi recuperat.
3. Apărările formulate Intimata-pârâtă Curtea de Conturi a României a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analiza motivelor e de casare
Examinând hotărârea atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului şi cu motivele invocate prin recurs, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
1. În ceea ce priveşte critica ce vizează nerespectarea de către prima instanţă a disp. art. 21 alin. (1) din Legea nr. 94/1992, pct. 3 şi 5 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi (RODAS), neprezentarea în Raportul de control a motivelor legate de neînsuşirea punctului de vedere al Companiei, aspect ce nu a fost avut în vedere de prima instanţă, precum şi încălcarea prevederilor O.G. nr. 119/1999, respectiv art. 1 şi art. 5 alin. (1) şi art. 10 alin. (4).
Potrivit disp. art. 21 alin. (1) din Legea nr. 94/1992 pct. (3) din RODAS, Curtea de Conturi exercită funcţia de control asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public.
Punctul 5 din RODAS defineşte patrimoniul public şi fondurile publice.
Dispoziţiile art. 1 din O.G. nr. 119/1999 arată care este scopul ordonanţei şi anume, reglementarea controlului intern/managerial, inclusiv controlul financiar şi preventiv la entităţile publice, cu privire la utilizarea fondurilor publice şi administrarea patrimoniului public, iar art. 5 – Buna gestionare financiară – stipulează faptul că persoanele care gestionează fonduri publice sau patrimoniul public au obligaţia să realizeze o bună gestiune financiară prin asigurarea legalităţii, regularităţii, economicităţii, eficacităţii şi eficienţei în utilizarea fondurilor publice şi în administrarea patrimoniului public.
Înalta Curte apreciază că sunt incidente în cauză, pe lângă dispoziţiile legale invocate de recurenta-reclamantă şi prevederile art. 23 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 94/1992, conform cărora în cadrul competenţelor prevăzute la art. 21, Curtea de Conturi îşi desfăşoară activităţile specifice asupra lit. d) – societăţi comerciale la care statul, unităţile administrativ-teritoriale, instituţiile publice sau regiile autonome deţin, singure sau împreună, integral sau mai mult de jumătate din capitalul social.
Recurenta-reclamantă este o companie la care statul este acţionar majoritar, astfel că este subiect al controlului desfăşurat de Curtea de Conturi, disp. art. 23 din Legea nr. 94/1992 intitulându-se "Competenţa şi atribuţiile Curţii de Conturi".
Prevederile art. 21 din Legea nr. 94/1992 reprezintă dispoziţii generale cu privire la competenţa şi atribuţiile Curţii de Conturi, asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public, însă, în concret, enumerarea categoriilor de entităţi publice cu privire la care se exercită controlul, se regăseşte la art. 23 alin. (1) lit. a)-e) din lege.
În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile O.G. nr. 119/1999 invocate chiar de către recurenta-reclamantă, iar aceasta este o entitate publică în înţelesul legii, care utilizează fonduri publice, fiind o companie naţională cu capital majoritar de stat.
În concluzie, critica referitoare la lipsa de competenţă, în exercitarea controlului, a intimatei-pârâte este nefondată.
În ceea ce priveşte faptul că instanţa de fond nu a ţinut seama că raportul de control nu conţine la numeroase constatări motivele legale ale neînsuşirii punctului de vedere al recurentei-reclamante, cu privire la constatările acţiunii de verificare, astfel că au fost încălcate pct. 85 lit. l), pct. 99, pct. 100 lit. b) din Regulament, se constată că prima instanţă, prin considerentele sentinţei, a reţinut respectarea acestor prevederi legale, în timp ce, prin motivele de recurs, se reiterează aceleaşi chestiuni, fără ca argumentele prezentate să se poată reuni într-o critică reală adusă sentinţei, ci reprezintă doar aspecte cuprinse în cererea introductivă, asupra cărora prima instanţă s-a pronunţat.
2. Cu privire la soluţia instanţei de fond de respingere a cererii de anulare a măsurii de la pct. I.1 din Decizia nr. 15/2020
Prin măsura de la pct. I.1 din Decizia nr. 15/2020, s-a dispus ca recurenta-reclamantă, prin conducerea sa, să extindă verificarea asupra terenurilor evidenţiate la 31.12.2019, în soldul contului 211 – "Terenuri-domeniu privat", în vederea identificării şi a altor cazuri de terenuri a căror valoare nu reflectă realitatea, iar pentru cazurile constatate (inclusiv pentru cazurile prezentate în raportul de control) se vor dispune măsuri pentru efectuarea corecţiilor în evidenţa contabilă, astfel încât acest cont să reflecte o imagine reală a situaţiei patrimoniale raportată în situaţiile financiare.
În concret, se reţine că auditorii publici externi au constatat că s-a majorat nejustificat soldul contului 2111.01 terenuri – domeniul privat, cu suma totală de 998.081 RON, ca urmare a menţinerii în această categorie a unui teren în valoare de 523.807 RON (în Craiova) pentru care există sentinţă definitivă de anulare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate şi radierii intabulării din CF a dreptului de proprietate al reclamantei şi a majorării nejustificate a valorii unui teren cu suma de 474.274 RON, urmare a evaluării prin luarea în calcul a unei suprafeţe de teren (în Târgu Mureş), mai mare decât cea înscrisă în proprietatea Companiei .
Recurenta-reclamantă consideră că instanţa de fond a nesocotit disp. art. 2, art. 6, art. 9 şi art. 10 din Legea contabilităţii nr. 82/1991, precum şi dispoziţiile Legii nr. 71/1996.
Recurenta-reclamantă a remediat situaţia privind terenul din Târgu Mureş, iar cu privire la terenul din Craiova consideră că acesta a fost menţinut în evidenţa contabilă, întrucât nu au existat documente justificative în baza cărora să se poată efectua eliminarea din contul contabil 2111-01.
Din actele dosarului reiese că recurenta-reclamantă a înscris terenul în CF, la data de 28.05.2009, iar prin sentinţa civilă nr. 292/2011/30.05.2011 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, rămasă definitivă la 09.11.2012, a fost anulat certificatul de atestare a dreptului de proprietate Seria x nr. x/19.03.2009 emis în favoarea reclamantei, acesta fiind momentul în care trebuia reglementată situaţia contabilă, prin urmare critica este nefondată, iar dispoziţiile legale invocate au fost aplicate corect de prima instanţă.
3. Cu privire la soluţia instanţei de fond prin care s-a respins cererea de anulare a măsurii de la pct. I.2 din Decizia nr. 15/2020
Prin măsura de la pct. I.2 s-a dispus intrarea în legalitate privind evidenţierea în contabilitate a remuneraţiei stabilite prin contractele de mandat încheiate, datorate membrilor Consiliului de Supraveghere/Directorat, extinderea verificărilor în vederea identificării şi a altor cazuri, măsuri de stabilire a sumelor datorate şi recuperarea eventualelor diferenţe rezultate în urma analizei.
Recurenta-reclamantă susţine aplicarea greşită a OMFP nr. 1802/2014, act neincident în speţă, deoarece în conformitate cu prevederile OMFP nr. 881/20125, începând cu exerciţiul financiar al anului 2012, se utilizează Standardele Internaţionale de Raportare Financiară IFRS, la întocmirea situaţiilor financiare anuale individuale (reparate).
Modul de aplicare al standardelor internaţionale de contabilitate este reglementat prin Regulamentul (CE) nr. 1606/2002 al Parlamentului European şi al Consiliului şi OMFP nr. 2844/2016, prin urmare nu au fost respectate aceste acte normative, precum şi disp. art. 6 alin. (1) din Legea nr. 82/1991.
În plus, a mai arătat recurenta-reclamantă, certificatele emise, prin care s-au acordat acţiuni virtuale nu reprezintă datorii certe întrucât lipseşte nota de aprobare a conducerii companiei.
Instanţa de fond, răspunzând susţinerilor reclamantei a constatat că acestea sunt neîntemeiate, deoarece abaterea priveşte împrejurarea că sumele plătite nu au fost evidenţiate în situaţiile financiare încheiate pe perioada desfăşurării mandatului membrilor în cauză, în cheltuieli de natură salarială.
De asemenea, a mai susţinut instanţa de fond că susţinerea reclamantei în sensul că atunci când au fost efectuate plăţile s-a înregistrat şi datoria aferentă, nu este susţinută în plan probatoriu de niciun document justificativ, iar disp. art. 39 alin. (1) din O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice, remuneraţia şi beneficiile oferite membrilor Consiliului de Supraveghere/Directoratului, conform contractului de mandat, trebuie consemnate în situaţiile financiare anuale şi în raportul anual al comitetului de nominalizare şi remunerare.
Aceasta este abaterea reţinută în sarcina recurentei-reclamante şi se referă la neevidenţierea în contabilitate a remuneraţiei stabilite prin contractele de mandat, situaţia existenţei unor provizioane din care s-au achitat sumele în cauză, reprezintă o susţinere ce nu are legătură cu abaterea pentru care s-a luat Măsura nr. I.2.
Prin urmare, referirea primei instanţe la OMFP nr. 1802/2014 nu are influenţă asupra soluţiei pronunţate, deoarece nu se discută existenţa provizioanelor şi modului de constituire a acestora, şi prin urmare critica este nefondată.
4. Referitor la soluţia primei instanţe prin care s-a respins cererea de anulare a măsurii de la pct. I.3 din Decizia nr. 15/2020
Această măsură urmăreşte intrarea în legalitate privind "majorarea capitalului social cu valoarea reactualizată a terenurilor pentru care s-au obţinut certificate de atestare a dreptului de proprietate", în conformitate cu prevederile legale în vigoare şi extinderea verificărilor în vederea identificării şi a altor situaţii, iar pentru cazurile constatate, inclusiv înregistrarea majorării de capital social la Oficiul Registrului Comerţului.
Recurenta-reclamantă critică sentinţa de fond din perspectiva neaplicării prevederilor Legii nr. 31/1990, norme imperative ce impun condiţii de cvorum şi majoritate pentru luarea hotărârilor AGA.
Mai arată recurenta-reclamantă faptul că prima instanţă nu a ţinut seama că nu are culpă pentru neîntrunirea majorităţii prevăzute de lege pentru majorarea capitalului social cu aporturi în natură.
Critica este nefondată, avându-se în vedere că neîntrunirea condiţiilor de cvorum, precum şi demersurile făcute de recurenta-reclamantă pentru respectarea acestora nu are influenţă asupra obligaţiei de a majora capitalul social cu contravaloarea terenurilor pentru care s-au obţinut certificate de atestare a dreptului de proprietate.
Recurenta-reclamantă încearcă să justifice neîndeplinirea obligaţiei în cauză prin încălcarea unei alte prevederi legale, însă nu se invocă o eventuală cauză de forţă majoră, care ar fi condus la inexistenţa culpei, dimpotrivă toate demersurile sunt efectuate pentru împlinirea obligaţiei legale, de rezultat, fără de care nu se finalizează procedura majorării capitalului social.
Cu privire la existenţa unei noi probe la pagina 26 din raportul de control, nici în faţa instanţei de fond şi nici în calea de atac a recursului, nu se arată care este consecinţa acesteia asupra abaterii reţinute, fiind o simplă susţinere nedovedită a recurentei-reclamante.
5. În ceea ce priveşte soluţia primei instanţe prin care s-a respins cererea de anulare a măsurii de la pct. I.4 din Decizia nr. 15/2020
Măsura constă în urmărirea intrării în legalitate privind "încheierea şi derularea contractelor de investiţii în condiţiile de bună gestiune financiară, extinderea verificărilor asupra contractelor de lucrări de investiţii, derulate în perioada 2017-2019, în vederea identificării şi a altor cazuri de lucrări nerealizate la termenul stabilit prin contractul încheiat şi pentru care s-a întocmit acord de încetare a contractului, după caz, avansul acordat la încheierea contractului nu a fost justificat cu lucrări executate, se vor dispune măsuri de stabilire a cauzelor, consecinţelor şi recuperarea sumelor nejustificate, dacă este necesar.
Prima critică referitoare la încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999, a lipsei de competenţă a intimatei-pârâte, a fost deja analizată în cuprinsul considerentelor, Înalta Curte respingând ca nefondată critica.
În ceea ce priveşte susţinerea conform căreia abaterile au fost modificate de la un document la altul, se remarcă faptul că aceasta este invocată pentru prima oară în calea de atac a recursului, neputând să fie analizată în acest stadiu al procedurii judiciare.
Cu referire la abaterea ce a condus la măsura de la pct. I.4, Înalta Curte reţine că motivele de nelegalitate sunt nefondate.
Recurenta-reclamantă susţine că instanţa de fond nu a ţinut seama de anumite argumente aduse prin acţiunea introductivă şi arătate în cuprinsul cererii de recurs la filele x, însă acestea nu conduc la nelegalitatea sentinţei atacate, cât timp abaterea se referă la nerespectarea dispoziţiilor legale privind buna gestiune în realizarea investiţiilor în condiţiile şi la termenele din contract.
Investiţiile nu au fost realizate în condiţiile şi la termenele din contracte, au fost încheiate acorduri de încetare a acestora, cu acordul părţilor, iar ulterior s-au continuat lucrările nerealizate, dar la valori mult mai mari, fiind prelungit şi termenul de finalizare, cu mai mult de 1 an .
Faţă de acestea, susţinerile recurentei-reclamante prin care îşi justifică acţiunile, respectiv că lucrările erau realizate în proporţie de 50%, există posibilitatea acordării unui avans de 15% din valoarea contractului sau nu există prevederi legale care să sancţioneze faptul că nu s-a avut în vedere prioritatea interesului public, sunt nefondate.
Cu privire la imobilizarea de fonduri băneşti în avansuri acordate furnizorilor de peste 3 ani de zile pentru realizarea unor obiective de investiţii care nu au fost justificate prin produse/lucrări executate, recurenta-reclamantă arată că nu s-a ţinut seama că avansul a fost garantat prin scrisoare de garanţie bancară, iar la data formulării contestaţiei împotriva Deciziei nr. 15/2020, rămăsese de justificat suma de 2.489.996,85 euro, din totalul de 7.170.795,85 euro.
Prima instanţă a analizat susţinerile expuse şi, faţă de documentele depuse la dosar, a concluzionat în sensul justificării sumei de 63.829 euro.
În recurs, recurenta-reclamantă a reiterat cele arătate la fond fără a aduce critici concrete sentinţei pronunţate, aspecte ce nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de disp. art. 488 C. proc. civ.
6. Cu privire la respingerea cererii de anulare a măsurii incidente la pct. II.7 din Decizia nr. 15/2020
Prin această măsură s-a dispus în sarcina conducerii recurentei-reclamante intrarea în legalitate privind acordarea facilităţilor persoanelor pensionate după data de 30.09.2000, în conformitate cu prevederile în vigoare, extinderea verificărilor privind decontarea c/valorii cotei de energie electrică acordată gratuit către foştii salariaţi pensionaţi după data de 30.09.2000, stabilirea întinderii prejudiciului, înregistrarea în contabilitate a sumelor stabilite, recuperarea sumelor în condiţiile legii.
Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a invocat interpretarea greşită a disp. art. 3 din H.G. nr. 1041/2003, modificată prin H.G. nr. 1461/2003, conform cărora persoanele pensionate după data de 30.09.2000 din societăţile desprinse prin acte normative din fostul Minister al Energiei Electrice, fostei C., D. S.A. şi, ulterior acestora prin programe de restructurare, reorganizare sau privatizare vor putea beneficia de cote gratuite de energie electrică, dacă societăţile respective aveau pentru angajaţii lor astfel de facilităţi prin contractele colective de muncă.
Susţine recurenta-reclamantă că textul incident nu stabileşte "cota de 1200 Kwh/an, cum se precizează la art. 1 pentru persoanele care s-au pensionat până la data de 30.09.2000.
Înalta Curte va respinge critica fiind nefondată, reţinând că, prin art. 1 alin. (1) din H.G. nr. 1041/2003, s-au acordat în anumite condiţii persoanelor pensionate până la data de 30.09.2000, o cotă de energie electrică gratuită de 1.2000 Kwh/an.
Ulterior, s-a modificat H.G. nr. 1041/2013 şi la art. 3 s-a extins facilitatea şi pentru persoanele pensionate după data de 30.09.2000, sub condiţia ca societăţile în cauză să aibă prevăzute pentru angajaţii lor astfel de facilităţi prin contractele colective de muncă.
Contractele colective de muncă încheiate la nivel de ramură nu pot prevedea o cotă mai mare de 1.200 Kwh/an, iar incidenţa Deciziei nr. 17/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept poate fi invocată într-un litigiu având ca obiect o acţiune în răspundere patrimonială (întrucât contractul colectiv de muncă nu a fost anulat sau constatat nul de o instanţă de judecată) şi nu are efect asupra măsurii dispuse de intimata-pârâtă, cum în mod corect a reţinut şi judecătorul fondului.
7. Cu privire la cererea de respingere a actelor emise de intimata-pârâtă menţionate la pct. II.8 di Decizia nr. 15/2020
Măsura priveşte obligaţia conducerii companiei să extindă verificările asupra contractelor de mandat încheiate cu membrii Consiliului de Supraveghere/Directoratului, derulate în perioada 2017-2019, în vederea identificării şi a altor cazuri de cheltuieli cu remuneraţii/avantaje acordate în alte condiţii, decât cele legale, iar pentru cazurile identificate să se stabilească întinderea prejudiciului, corectarea rezultatelor contabile şi regularizarea cu bugetul statului a sumelor virate în plus reprezentând impozite pe venitul salarial şi contribuţii datorate de angajat şi angajator.
Înalta Curte reaminteşte că deja au fost constatate nefondate criticile ce privesc greşita aplicare a disp. art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999, urmând a se pronunţa asupra celorlalte motive de nelegalitate, cu referire la pct. 8.1, 8.2 şi 8.3 din Decizia nr. 15/2020.
Prin constatarea de la pct. 8.1. s-a reţinut că au fost acordate avantaje unor membrii provizorii ai directoratului, reprezentând chiria, diurna şi transportul în sumă de 149.015 RON, în alte condiţii decât cele legale.
Recurenta-reclamantă invocă aplicarea greşită a disp. art. 153 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 şi art. 2025 alin. (1) şi (2) din C. civ., referitoare la contractul de mandat.
Înalta Curte constată că dispoziţiile C. civ. referitoare la contractul de mandat nu exclud aplicarea unei legislaţii specifice domeniului în care s-a încheiat contractul, în speţă, actul s-a întemeiat pe Legea nr. 31/1990, însă Consiliul de Supraveghere are obligaţia să remunereze directorii conform dispoziţiilor legale incidente, iar AGA fixează limitele generale ale tuturor remuneraţiilor acordate, conform, art. 15318 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 31/1990.
Prin urmare, la nivelul anului 2013, remuneraţiile directorilor trebuie să se încadreze în prevederile bugetare aprobate, potrivit disp. art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2011, din actele dosarului rezultând contrariul, iar recurenta-reclamantă nu a adus în faţa instanţei de fond alte argumente.
Constatarea de la pct. 8.2 din decizie are în vedere acordarea de indemnizaţii fixe brute lunare membrilor Consiliului de Supraveghere pentru alte perioade decât cele contractuale, ceea ce a condus la efectuarea de plăţi necuvenite în sumă de 46.813 RON.
Prin motivele de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă, aceasta face referire la dispoziţiile legale ce permit plata unei indemnizaţii brute lunare, respectiv disp. ar. 37 alin. (2) din O.U.G. nr. 109/2011 şi disp. pct. 3.1. din contractul de mandat, însă chestiunea în discuţie este plata făcută acestor categorii de membri ai Consiliului de Supraveghere care excede perioadei de 6 luni pentru care au fost numiţi, or, se reţine că din acest punct de vedere nu s-a adus nicio critică sentinţei primei instanţe.
Cu privire la constatarea de la pct. 8.3. din decizie şi anume, acordarea membrilor Consiliului de Supraveghere de indemnizaţii brute lunare, în alte condiţii decât cele legale, ceea ce a condus la efectuarea de plăţi nedatorate în sumă de 12.756 RON, se invocă aplicarea greşită a disp. art. 15310 din Legea nr. 31/1990, care prevăd expres dreptul Consiliului de a crea comitete consultative, însă nu se arată în concret motivul de nelegalitate adus sentinţei recurate şi nici nu se face referire la faptul că în actul consultativ nu este prevăzută constituirea Comitetului de Securitate Energetică şi nici la inexistenţa rapoartelor/procese-verbale cu privire la activitatea desfăşurată.
8. Referitor la soluţia primei instanţe prin care s-a respins cererea de anulare a măsurii de la pct. II.9 din Decizia nr. 15/2020
Măsura priveşte reanalizarea cauzelor care au condus la efectuarea plăţilor în sumă de 237.044 RON, cu titlu de despăgubiri/cheltuieli de judecată, în vederea identificării persoanelor vinovate de producerea pagubei, prezentarea şi aprobarea rezultatului analizei în Consiliul de Supraveghere şi AGA, după care, se va pune în aplicare hotărârea acestora, cu dispunere de măsuri de recuperare în condiţiile legii şi corectare rezultate contabile înregistrate după caz.
Înalta Curte reţine că principala critică adusă sentinţei de fond este cea a neaplicării disp. art. 253 alin. (3) şi art. 254 alin. (2) din Codul muncii, conform cărora salariaţii nu răspund de pagubele care se încadrează în riscul normal al serviciului, avându-se în vedere că instanţele judecătoreşti au pronunţat hotărâri contradictorii în privinţa unor concedieri şi încălcarea disp. art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999, deja analizată.
Or, măsura în discuţie are în vedere obligaţia de reanalizare a situaţiei şi de prezentare a acesteia Consiliului de Supraveghere şi AGA, pentru a se lua măsuri după caz, iar indiferent de rezultatul analizei, motivele invocate de recurenta-reclamantă nu se pot constitui în argumente pentru soluţionarea favorabilă a criticii formulate.
9. Cu privire la soluţia instanţei de fond prin care s-a respins cererea de anulare a măsurii dispuse la pct. II.10 din Decizia nr. 15/2020
Măsura vizează urmărirea intrării în legalitate privind recuperarea în cadrul termenului legal de prescripţie a creanţelor evidenţiate în contabilitate, în conformitate cu prevederile legale, extinderea verificărilor pentru perioada 2017-2019, stabilirea creanţelor prescrise, întinderea prejudiciului, înregistrarea în contabilitate şi recuperarea sumelor.
Cu privire la neaplicarea prevederilor art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999, Înalta Curte s-a pronunţat anterior, iar referitor la sumele în discuţie criticile sunt nefondate.
Suma de 78.096.208,76 RON creanţă nerecuperată de la Regia Autonomă pentru Activităţi Nucleare – RAAN, recurenta-reclamantă susţine inexistenţa culpei personalului său, deoarece creanţa nu putea să fie cunoscută decât după momentul emiterii Deciziei ANRE nr. 743/28.03.2014, potrivit prevederilor art. 72 alin. (1) din Legea nr. 123/2012, art. 24 din H.G. nr. 1215/2019, Ordinul Preşedintelui ANRE nr. 83/2012, art. 9 alin. (1) lit. x) din O.U.G. nr. 33/2007, art. 254 alin. (1) din Codul muncii şi art. 1350 din C. civ., aplicate greşit de către prima instanţă.
Astfel, susţine recurenta-reclamantă, creanţa nu putea fi înscrisă în tabelul preliminar întocmit cu ocazia deschiderii procedurii insolvenţei din data de 18.09.2013, obligaţia de plată a supracompensării născându-se ulterior acestei date.
Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă realizează o redare a motivelor de fapt ale acţiunii introductive care nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de disp. art. 488 C. proc. civ.
Aceeaşi soluţie urmează să se dispună şi în privinţa criticii referitoare la suma de 116.152,06 RON, creanţă datorată de B., în cauză pronunţându-se şi o hotărâre judecătorească definitivă, cum a reţinut şi prima instanţă.
10. Cu privire la respingerea de către prima instanţă a cerii de a se constata că a intervenit prescripţia răspunderii recurentei-reclamante pentru măsurile de recuperare a sumelor care rezultă din acte mai vechi de 3 ani, anterior emiterii Deciziei nr. 15/2020
Recurenta-reclamantă susţine nerespectarea disp. art. 3, art. 7 din Decretul nr. 167/1958 şi disp. art. 2500, art. 2503, art. 2517, art. 2523 din C. civ., întrucât obligarea sa la recuperarea sumelor este prescrisă.
Înalta Curte observă că, în realitate, recurenta-reclamantă susţine împlinirea termenului de prescripţie pentru recuperarea creanţelor mai vechi de 3 ani, respectiv imposibilitatea de a formula eventuale acţiuni care ar conduce la respingerea acestora ca fiind prescrise.
La această chestiune a răspuns în mod corect prima instanţă, arătând că nu există nicio dispoziţie legală instituită în sarcina Curţii de Conturi, în sensul dispunerii de măsuri condiţionate de neîmplinirea termenului de prescripţie, critica fiind nefondată.
Faţă ce acestea, în temeiul disp. art. 496 C. proc. civ., coroborate cu disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, urmează să se respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de reclamanta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "A." S.A. împotriva sentinţei nr. 1889 din 10 decembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 7 martie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.