Şedinţa publică din data de 14 martie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin acţiunea în contencios administrativ înregistrată pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 17 iunie 2022, sub nr. x/2022, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G. şi H., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educaţiei, au solicitat anularea art. 1 alin. (2) din Ordinul nr. 3993/2021 privind stabilirea unor drepturi salariale specifice personalului didactic din învăţământ, prevăzute în Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, emis de Ministerul Educaţiei la data de 17.06.2021 şi, în consecinţă, modificarea alin. (3) al aceluiaşi articol, în sensul eliminării, din cuprinsul acestuia, a referirii de la alin. (2).
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 85 din 21 octombrie 2022, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de suspendare a judecării cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate şi a respins, ca nefondată, acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educaţiei.
3. Recursul exercitat în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 85 din 21 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs reclamanţii B., F., A., E., C., G., D. şi H., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate, exclusiv cu privire la soluţioa pe fondul cauzei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Printr-un prim set de critici, recurenţii-reclamanţi au învederat că sentinţa atacată se impune a fi casată întrucât a fost pronunţată ca urmare a încălcării regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, fiind astfel incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Prima instanţă a încălcat unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil, respectiv rolul activ al instanţei, reglementat de art. 22 C. proc. civ.. Astfel, prin cererea de anulare formulată, au invocat patru motive de nelegalitate ale Ordinului nr. 3993/2021. Cu toate acestea, prin sentinţa pronunţată, prima instanţă s-a rezumat la a analiza numai unul dintre acestea, respectiv cel constând în încălcarea principiului neretroactivităţii legii, în legătură cu celelalte trei motive stauând, în esenţă, că sunt motive de nelegalitate care vizează, de fapt, Legea cadru nr. 153/2017 şi, deci, că nu le poate analiza.
Or, procedând astfel, prima instanţa a procedat, întâi, la o recalificare a pretenţiilor deduse judecăţii, din motive de nelegalitate care vizează Ordinul nr. 3993/2021 în motive de nelagalitate referitoare la un alt act normativ. Recalificarea este, fireşte, eronată, câtă vreme aceasta nu a fost pusă, în niciun moment, în discuţia părţilor, astfel cum reclamă art. 22 alin. (4) C. proc. civ. şi din modul în care au fost formulate pretenţiile rezultă dincolo de orice dubiu că acestea au vizat modul în care Ordinul nr. 3993/2021, iar nu Legea cadru nr. 153/2017, aduce modificări situaţiei juridice în care se regăseşte personalul didactic din aceeaşi categorie cu recurenţii.
Apoi, ca urmare a acestei greşite recalificări, prima instanţă conchis că nu poate să se pronunţe cu privire la cele trei motive de nelegalitate amintite, ceea ce constituie o încălcare flagrantă a dispoziţiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ.
Printr-un alt set de critici, recurenţii-reclamanţi au susţinut că sentinţa recurată a fost pronunţată cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi de art. 6 din C. civ.
Situaţia juridică a personalului didactic este diferită în funcţie de momentul în care acest personal a obţinut titlul ştiinţific de doctor şi gradul didactic I, pe baza titlului amintit: înainte ori după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 şi fiecare dintre aceste situaţii juridice este reglementată de câte o lege distinctă.
Tocmai de aceea, în ipoteza în care legiuitorul decide modificarea situaţiei juridice născute anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 ori a efectelor viitoare generate de această situaţie juridică, în sensul suprimării unor drepturi salariale născute, în baza legii vechi, din situaţia juridică respectivă, acesta nu face altceva decât să aplice legea nouă într-o manieră retroactivă, asupra unei situaţii juridice trecute.
Aşa cum au arătat, această formă de reglementare este prohibită în mod absolut de atât de Constituţie, cât şi de lege. De altfel, această interdicţie a fost statuată, în repetate rânduri de chiar Curtea Constituţională, care a conchis că "legea care dispune revizuirea drepturilor acordate prin acte emise anterior intrării în vigoare a acesteia are caracter retroactiv".
Recurenţii-reclamanţi au susţinut şi că, neanalizând că emiterea Ordinului nr. 3993/2021 s-a făcut cu nesocotirea teoriei drepturilor câştigate, prima instanţă a nesocotit dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Dreptul de a primi indemnizaţia aferentă titlului ştiinţific de doctor, precum şi dreptul de a deţine gradul I didactic reprezintă drepturi câştigate, în mod definitiv, de acel personal didactic care, anterior datei de 01 iulie 2017, a obţinut titlul ştiinţific de doctor şi, pe baza acestuia, gradul didactic I, şi, drept urmare, se bucură de protecţia conferită de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO. Or, reţinând în sens contrar, prima instanţă a încălcat dispoziţiile Protocolului.
Recurenţii-reclamanţi au mai apreciat şi că, neanalizând că emiterea Ordinului nr. 3993/2021 s-a făcut cu încălcarea art. 77 şi art. 78 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, prima instanţa a aplicat greşit aceste dispoziţii legale.
Din interpretarea sistematică a textelor de lege invocate se desprinde concluzia că un ordin emis de un minister nu poate modifica un act normativ ierarhic superior, ci poate fi emis exclusiv în executarea actului normativ ierarhic superior, respectând strict sfera de reglementare a acestuia.
Or, Legea-cadra nr. 153/2017, act normativ ierarhic superior Ordinului nr. 3993/2021, a fost modificată de acesta din urmă, în sensul extinderii sferei sale de aplicare. Aşa fiind, Ordinul nr. 3993/2021 a fost emis ca urmare a încălcării flagrante a depoziţiilor Legii nr. 24/2000 care reglementează ierarhia actelor normative.
Un alt viciu de nelegalitate a Ordinului nr. 3993/2021 invocat în faţa primei instanţe şi neanalizat de aceasta constă în obligaţia pe care acest ordin o generează în sarcina personalului didactic, obligaţie care constă în renunţarea la drepturile recunoscute de lege acestui personal. Obligaţia amintită se află însă în contradicţie flagrantă cu o normă juridică imperativă şi anume art. 38 din Codul muncii.
4. Apărările formulate în cauză
Intimatul-pârât Ministerul Educaţiei a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate, ca fiind legală şi temeinică.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de criticile de nelegalitate invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanţii B., F., A., E., C., G., D. şi H. este fondat, pentru următoarele considerente:
Preliminar, Înalta Curte constată că soluţia primei instanţe privind respingerea cererii de suspendare a judecării cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate nu a făcut obiectul recursului declarat în cauză, intrând astfel sub autoritatea lucrului judecat.
În cauză, se reţine că reclamanţii sunt cadre didactice, desfăşurându-şi activitatea profesională în cadrul unor unităţi de învăţământ preuniversitar din Târgu Mureş, astfel cum rezultă din înscrisurile anexate la dosarul cauzei la dosarul instanţei de fond. Reclamanţii au obţinut titlul ştiinţific de doctor, iar în baza acestuia au dobândit, prin echivalare, gradul I didactic, anterior datei de 01 iulie 2017. Până la intrarea în vigoare a Ordinului nr. 3993/2021, reclamanţii au beneficiat atât de sporul de doctorat, cât şi de drepturile salariale aferente gradului didactic I, după această dată nemaifiindu-le acordată indemnizaţia aferentă titlului de doctor.
Reclamanţii au învestit instanţa cu o cerere de anulare a art. 1 alin. (2) din Ordinul Ministerului Educaţiei nr. 3993/2021 şi de modificare a alin. (3) al art. 1, în sensul eliminării din cuprinsul acestuia a referirii de la alin. (2).
Prima instanţă a respins ca nefondată cererea dedusă judecăţii, reţinând că poate analiza doar o parte dintre motivele de nelegalitate invocate de reclamanţi.
Referitor la criticile recurenţilor-reclamanţi, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi de art. 6 din C. civ., precum şi cele care vizează încălcarea ierarhiei actelor normative, respectiv a dispoziţiilor art. 77 şi art. 78 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, Înalta Curte constată că sunt nefondate şi că, în mod corect au fost respinse de instanţa de fond.
Astfel, articolul 1 alin. (2) şi (3) din Ordinul nr. 3993/2021, emis de ministrul educaţiei, dispune următoarele: "(2) Prevederile art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică şi cadrelor didactice care au obţinut gradul didactic I prin echivalare, anterior datei de 1 iulie 2017.
(3) Prevederile alin. (1) şi (2) se aplică începând cu drepturile salariale aferente lunii iunie 2021".
Potrivit prevederilor art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017: "Personalul didactic de predare care solicită şi obţine gradul didactic I prin echivalare, potrivit prevederilor Ordinului ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului nr. 5561/2011 pentru aprobarea Metodologiei privind formarea continuă a personalului din învăţământul preuniversitar, cu modificările şi completările ulterioare, nu primeşte indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor. Cadrele didactice optează pentru indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor sau pentru echivalarea cu gradul didactic I".
Înalta Curte constată că Ordinul nr. 3993 din 16 iunie 2021 privind stabilirea unor drepturi salariale specifice personalului didactic din învăţământ, prevăzute în Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, a fost emis în temeiul prevederilor art. 4, art. 5 alin. (1), art. 7 şi ale art. 8 din anexa nr. 1 cap. I lit. B) "Reglementări specifice personalului didactic din învăţământ", precum şi ale art. 15 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, în baza prevederilor art. 14 alin. (3) şi ale art. 39 alin. (5) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (2) şi ale art. 4 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, având în vedere Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 7/2021, prin care s-a stabilit că majorările/creşterile salariale prevăzute la art. 4, art. 5 alin. (1), art. 7 şi art. 8 din anexa nr. 1 cap. I lit. B) "reglementări specifice personalului didactic din învăţământ", respectiv art. 15 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică la salariul de bază deţinut/aflat în plată.
Contrar celor susţinute de recurenţii-reclamanţi, prevederile art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică şi cadrelor didactice care au obţinut gradul didactic I prin echivalare, anterior datei de 1 iulie 2017. (3) Prevederile alin. (1) şi (2) se aplică începând cu drepturile salariale aferente lunii iunie 2021.
Potrivit art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, personalul didactic de predare care solicită şi obţine gradul didactic I prin echivalare, potrivit prevederilor Ordinului Ministrului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului nr. 5561/2011 pentru aprobarea Metodologiei privind formarea continuă a personalului din învăţământul preuniversitar, cu modificările şi completările ulterioare, nu primeşte indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor. Cadrele didactice optează pentru indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor sau pentru echivalarea cu gradul didactic I.
În cazul din speţă, Înalta Curte reţine că ordinul contestat a fost dat în aplicarea prevederilor art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, aspect expus în preambulul actului administrativ cu caracter normativ.
Conform art. 39 alin. (5) din Legea-cadru nr. 153/2017, "(5) Sporul pentru titlul ştiinţific de doctor, acordat ca sumă compensatorie sau ca spor la salariul de bază, solda de funcţie/salariul de funcţie, indemnizaţia de încadrare, după caz, de la data aplicării prevederilor prezentei legi nu se mai acordă, personalul care deţine titlul ştiinţific de doctor, indiferent de data obţinerii acestuia, beneficiind de prevederile art. 14. (...)".
Prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 52/2020 din 20 iulie 2020, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 970 din 21 octombrie 2020, a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/2019, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept, în sensul:
"Dacă, având în vedere dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. 39 alin. (5) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, prevederile art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 se aplică şi cadrelor didactice care şi-au echivalat gradul didactic I, prin dobândirea titlului ştiinţific de doctor, înainte de intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017?"
În considerentele acestei hotărâri, instanţa supremă a arătat că "dispoziţiile normative supuse interpretării fiind îndeajuns de clare şi complete, astfel că ele îngăduie judecătorilor cauzei să le determine, fără semnificative dificultăţi, înţelesul, limitele de aplicare şi efectele."
"58. Este de observat, sub acest aspect, că instanţa de trimitere, deşi a apreciat că se impune activarea mecanismului procedural al întrebării prealabile pentru lămurirea modului de interpretare a dispoziţiilor art. 14 alin. (3) şi art. 39 alin. (5) din Legea-cadru nr. 153/2017, nu a arătat în ce constau dificultăţile de interpretare a acestor dispoziţii legale.
59. Distinct de faptul că din încheierea instanţei de trimitere lipsesc argumentele referitoare la dificultatea interpretării dispoziţiilor legale anterior evocate, titularul sesizării nu a întâmpinat nicio dificultate în interpretarea acestora, aspect care rezultă cu evidenţă din exprimarea punctului de vedere asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării.
60. Astfel, instanţa de trimitere a apreciat că art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 se aplică şi cadrelor didactice care au obţinut gradul didactic I prin echivalare, anterior datei de 1 iulie 2017, în sensul că, după intrarea în vigoare a acestei legi, acestea nu mai pot primi indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor, chiar dacă anterior au încasat drepturi băneşti în considerarea titlului respectiv. Aceeaşi instanţă a reţinut că intenţia legiuitorului a fost aceea de a acorda o singură recompensă financiară pentru obţinerea titlului ştiinţific de doctor, norma de la art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 fiind aplicabilă indiferent de data dobândirii titlului, evocând în acest sens dispoziţiile art. 39 alin. (5) din acelaşi act normativ.
61. În plus, lipsa dificultăţii în interpretarea acestor norme legale rezultă şi din punctele de vedere arătate în cap. VII din prezenta decizie, fiind conturată o singură opinie care concordă cu cea a instanţei de sesizare."
De asemenea, Înalta Curte va avea în vedere şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, relevantă pentru interpretarea dispoziţiilor legale incidente în cauză, respectiv Decizia Curţii Constituţionale nr. 685/2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 153 din 26 februarie 2020, prin care Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 14 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. În paragraful 16 din această decizie, Curtea Constituţională a reţinut că indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor reprezintă un drept salarial suplimentar, care nu aparţine sferei drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Prin urmare, acordarea acestui drept depinde în exclusivitate de opţiunea legiuitorului. Mai mult, având în vedere că acest drept se acordă din fonduri publice, legiuitorul, raportându-se la resursele financiare disponibile, stabileşte condiţiile de acordare a indemnizaţiei pentru titlul ştiinţific de doctor, iar atunci când aceleaşi temeiuri o impun, poate dispune suspendarea dreptului sau chiar încetarea acordării acestuia.
Totodată, prin Decizia nr. 691 din 31 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 160 din 27 februarie 2020, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 14 alin. (1), art. 39 alin. (5) şi art. 44 pct. 9 din Legea-cadru nr. 153/2017 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. În paragraful 28 din această decizie, Curtea Constituţională a constatat că, referitor la pretinsa neretroactivitate a dispoziţiilor de lege criticate, acestea se aplică de la momentul intrării lor în vigoare, pentru viitor, astfel că nu sunt încălcate prevederile constituţionale ale art. 15 alin. (2).
În acest context, Înalta Curte constată că prevederile art. 39 alin. (5) din Legea-cadru nr. 153/2017 se aplică tuturor categoriilor de personal care deţineau titlul ştiinţific de doctor la data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, indemnizaţia lunară pentru titlul ştiinţific de doctor urmând a fi acordată în măsura în care sunt întrunite condiţiile de la art. 14 din acelaşi act normativ şi nu se poate reţine vreo încălcare a dispoziţiilor art. 39 alin. (5) din Legea-cadru nr. 153/2017 prin Ordinul Ministerului Educaţiei nr. 3993/2021, care face trimitere la regimul juridic stabilit prin art. 14 din Legea-cadru nr. 153/2017 pentru acordarea în viitor a sporului pentru titlul ştiinţific de doctor.
Începând cu data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 – 1.07.2017 – regula generală în privinţa acordării sporului respectiv este stabilită de art. 14 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, care prevede că "(1) Personalul care deţine titlul ştiinţific de doctor beneficiază de o indemnizaţie lunară pentru titlul ştiinţific de doctor în cuantum de 50% din nivelul salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată, dacă îşi desfăşoară activitatea în domeniul pentru care deţine titlul. Cuantumul salarial al acestei indemnizaţii nu se ia în calcul la determinarea limitei sporurilor, compensaţiilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor prevăzută la art. 25."
De la această regulă, instituită de art. 14 alin. (1), a fost reglementată o situaţie de excepţie prin dispoziţiile art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017. Astfel, art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 impune cadrelor didactice – pentru acordarea sporului în cauză – condiţia suplimentară de a nu fi solicitat şi obţinut gradul didactic I prin echivalarea cu titlul ştiinţific de doctor, prevăzând – la teza întâi a textului – că "(3) Personalul didactic de predare care solicită şi obţine gradul didactic I prin echivalare, potrivit prevederilor Ordinului ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului nr. 5561/2011 pentru aprobarea Metodologiei privind formarea continuă a personalului din învăţământul preuniversitar, cu modificările şi completările ulterioare, nu primeşte indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor."
În vederea stabilirii legalităţii Ordinul Ministerului Educaţiei nr. 3.993/2021, Înalta Curte constată necesitatea determinării efectelor dispoziţiilor art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017, întrucât reclamanţii susţin că acest articol nu vizează decât personalul didactic care solicită şi obţine în viitor – adică după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 – gradul didactic I prin echivalare, potrivit prevederilor Ordinului Ministrului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului nr. 5561/2011.
Or, prin dispoziţiile art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 s-a urmărit abrogarea cumulului între indemnizaţia de doctorat cu orice alte drepturi derivate din acest titlu, respectiv cu drepturile financiare aferente gradului didactic I obţinut exclusiv prin echivalarea doctoratului potrivit prevederilor OMECTS nr. 5561/2011, prevăzând că "Personalul didactic de predare care solicită şi obţine gradul didactic 1 prin echivalare, potrivit prevederilor Ordinului ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului nr. 5561/2011 pentru aprobarea Metodologiei privind formarea continuă a personalului din învăţământul preuniversitar, cu modificările şi completările ulterioare, nu primeşte indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor. Cadrele didactice optează pentru indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor sau pentru echivalarea cu gradul didactic I".
Conform tezei secunde a art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017, "Cadrele didactice optează pentru indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor sau pentru echivalarea cu gradul didactic I".
Susţinerea conform căreia ordinul contestat este nelegal în măsura în care se aplică şi cadrelor didactice care au obţinut gradul didactic I prin echivalare, anterior datei de 1 iulie 2017 nu poate fi primită.
Interpretarea recurenţilor-reclamanţi este exclusiv una gramaticală, acesta arătând că formularea alin. (3) din Ordin este la timpul prezent, textul menţionând:
- "solicită şi obţine gradul didactic I prin echivalare" - ceea ce are în vedere situaţiile născute din momentul intrării în vigoare a legii, şi
- "nu primeşte indemnizaţia" - situaţie în care nu se află cadrele didactice care au beneficiat anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 de sporul pentru titlul ştiinţific de doctor (acordat ca sumă compensatorie sau ca spor) şi care, de la intrarea în vigoare a acestei legi, având în vedere şi prevederile art. 39 alin. (5) din aceeaşi lege, au primit indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor, până la data intrării în vigoare a art. 1 alin. (2) al O.M.E. nr. 3993/2021.
Referitor la această interpretare, instanţa de recurs constată că utilizarea timpului prezent este specifică reglementărilor normative, dar utilizarea acestui timp nu poate avea semnificaţia exclusivă a unei acţiuni care se desfăşoară în momentul edictării normei – sau exclusiv în momentul intrării în vigoare – ci trebuie ţinut seama că legea se aplică tuturor situaţiilor juridice născute după intrarea ei în vigoare, deci implică şi acţiunile viitoare. De altfel, chiar recurenţii-reclamanţi sunt de acord că dispoziţiile art. 14 alin. (3) sunt aplicabile tuturor celor care solicită şi obţin prin echivalare gradul didactic I după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017. Prin urmare, utilizarea formulării la timpul prezent nu exclude faptul că texul vizează şi acţiuni care nu se desfăşoară exclusiv în prezent, ceea ce denotă că interpretarea exclusiv gramaticală nu este suficientă pentru determinarea efectelor juridice ale reglementării în cauză.
În acest context, Înalta Curte subliniază că interpretarea juridică a dispoziţiilor legale aplicabile speţei de faţă nu trebuie realizată numai gramatical, după sensul cuvintelor folosite de către legiuitor şi a modului cum sunt ele aşezate şi legate în frază, ci şi teleologic, căutându-se să se descopere scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea normelor juridice de care s-au prevalat părţile, tocmai pentru a discerne, în raport cu acest scop, semnificaţia ce trebuie atribuită textelor şi care să fie cât mai apropiată de intenţia presupusă a legiuitorului, dar şi sistematic, metodă care să ţină seama de locul normei juridice ce trebuie interpretate în contextul legii sau în contextul întregii legislaţii conexe, şi nu în ultimul rând logic, context în care trebuie să se ţină seama şi de regulile specifice de interpretare exprimate, în doctrină, prin formulări precum aceea că legea specială derogă de la cea generală – "specialia generalibus derogant", că excepţia este de strictă interpretare – conform adagiului "exceptio est strictissime interpretationis", sau că unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă – "ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemos", ori că dispoziţiile legale trebuie interpretate în sensul în care ele produc efecte, iar nu într-un sens contrar – "actus interpretandus est pretins ut valeat quam ut pereat".
Referitor la sfera de aplicare a art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017, se observă în primul rând, că textul constituie o excepţie de la regula instituită de art. 14 alin. (1) din lege. Prin urmare, conform adagiului "exceptio est strictissime interpretationis", excepţia este de strictă interpretare.
De aceea, excepţia neacordării indemnizaţiei pentru titlul ştiinţific de doctor este aplicabilă exclusiv personalului care solicită şi obţine gradul didactic I prin echivalare.
Interpretând sistematic cele două teze ale art. 14 alin. (3), Înalta Curte constată că dreptul de opţiune între indemnizaţia de doctor şi drepturile salariale cuvenite pentru gradul didactic I reprezintă noutatea legislativă introdusă prin Legea nr. 153/2017 şi presupune înlăturarea inechităţilor generate de o dublă recompensare financiară pentru aceeaşi sursă a venitului (în această ipoteză fiind vorba de plata indemnizaţiei de doctorat şi a celei pentru grad, deşi gradul a fost obţinut prin echivalare, nu ca urmare a susţinerii unor examene).
Astfel, teza a doua a articolului 14 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 nu se poate referi decât la cadrele didactice care au obţinut doctoratul şi gradul didactic I în baza acestuia anterior intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, întrucât pentru cadrele didactice care au obţinut doctoratul şi echivalarea sa în grad didactic I ulterior lunii iulie 2017 se aplică direct prevederile art. 14 alin. (3) teza I.
În cazul personalul didactic care solicită şi obţine – după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 – gradul didactic 1 prin echivalare, nu şi-ar găsi logica instituirea unui "drept de opţiune" (în sensul tezei finale a art. 14 alin. (3) din Legea nr. 153/2017), întrucât preferinţa lor pentru abandonarea indemnizaţiei de doctorat în favoarea obţinerii gradului este evidentă încă de la momentul în care au decis să demareze procedura administrativă pentru obţinerea acestui grad. Pentru aceste persoane ar fi complet inexplicabilă legiferarea unui "drept de opţiune" ulterior finalizării procedurii administrative de obţinere a gradului, în contextul în care manifestarea de voinţă a fost clară ab initio, aceste cadre didactice cunoscând conţinutul legii în vigoare, şi anume că dacă obţin gradul didactic I prin echivalarea doctoratului nu vor primi indemnizaţia de doctorat, după cum prevede teza I a art. 14 alin. (3).
Dreptul de opţiune a fost expres reglementat de legiuitor exclusiv pentru situaţia cadrelor didactice care şi-au obţinut echivalarea gradului profesional didactic I în baza acestuia, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, având în vedere că pentru aceste persoane, obţinerea gradului anterior anului 2017 nu atrăgea, conform legislaţiei de la acel moment, şi pierderea sporului de doctorat. Dimpotrivă, în trecut, acest spor se cumula cu beneficiile financiare aferente gradului didactic superior obţinut.
În acest context, Înalta Curte constată că, potrivit principiului neretroactivităţii legii – reglementat de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, conform căruia "legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile", legea civilă se aplică tuturor situaţiilor juridice născute după intrarea ei în vigoare.
De asemenea, potrivit principiului aplicării imediate a legii noi, legea civilă se aplică, de la data intrării în vigoare a acesteia, tuturor actelor, faptelor şi situaţiilor juridice viitoare (facta futura), actelor, faptelor şi situaţiilor juridice în curs de constituire, modificare sau stingere începând cu această dată, precum şi efectelor viitoare ale unor situaţii juridice anterior născute, dar neconsumate la data intrării în vigoare a legii noi (facta pendentia).
Aşa fiind, Înalta Curte constată că o lege nu este retroactivă atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supravieţuirea legii vechi şi să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare (în acest sens fiind pronunţate, de exemplu, Deciziile Curţii Constituţionale nr. 330 din 27 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 28 ianuarie 2002, nr. 458 din 2 decembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2004, sau nr. 294 din 6 iulie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 29 septembrie 2004).
Deşi prin acţiune se susţine că recurenţii-reclamanţi şi-au câştigat dreptul la această indemnizaţie în baza unor acte normative anterioare şi nu poate fi înlăturat prin Ordinul Ministerului Educaţiei nr. 3993/2021, Înalta Curte constată că recunoaşterea dreptului la indemnizaţie a dat naştere unei situaţii juridice care implică plata pentru viitor a acestei indemnizaţii în acord cu eventualele modificări legale ce pot surveni în perioada ulterioară.
Astfel, prin recunoaşterea anterioară Legii-cadru nr. 153/2017 a dreptului recurenţilor-reclamanţi la sporul pentru titlul ştiinţific de doctor (acordat ca sumă compensatorie sau ca spor la salariul de bază), aceştia nu au dobândit un drept de proprietate asupra tuturor indemnizaţiilor ce li s-ar fi putut plăti în viitor, regimul juridic al acestei indemnizaţii putând suferi modificări, indemnizaţia fiind plătită lunar conform legislaţiei în vigoare în perioada pentru care se datorează indemnizaţia, în prezent fiind aplicabilă Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv o situaţie juridică în curs, iar nu una cu efecte juridice epuizate, astfel cum se susţine în cauza dedusă judecăţii.
Prin urmare, dispunând sistarea plăţii acestei indemnizaţii numai de la data intrării sale în vigoare – şi fără a aduce atingere efectelor deja produse pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 – Ordinul Ministerului Educaţiei nr. 3993/2021 nu poate fi considerat ca o reglementare retroactivă, astfel cum se susţine în cererea de chemare în judecată.
Totodată, cum legalitatea şi temeinicia Ordinului Ministrului Educaţiei nr. 3993/2021 decurg din mecanismul legal instituit de Legea-cadru nr. 153/2017 în ceea ce priveşte drepturile financiare aferente dobândirii titlului de doctor, reprezentând o reluare a prevederilor legale edictate la nivel superior, nu se poate susţine cu suficient temei că acest act modifică o lege sau adaugă la aceasta, nefiind încălcată ierarhia actelor normative, respectiv dispoziţiile art. 77 şi art. 78 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă.
Cu toate acestea, referitor la motivele de nelegalitate invocate de reclamanţi privind nesocotirea teoriei drepturilor câştigate prin suprimarea unui drept care a intrat în patrimoniul lor şi încălcarea art. 38 din Codul muncii, care interzice renunţarea salariaţilor la drepturile lor, în mod greşit a reţinut prima instanţă că nu pot fi analizate.
Prin intermediul acestor motive de nelegalitate reclamanţii au vizat modul în care Ordinul nr. 3993/2021 aduce modificări situaţiei juridice în care se regăseşte personalul didactic din aceeaşi categorie cu aceştia, invocând critici în concret prin referire la dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale art. 38 din Codul muncii, la care instanţa de fond, cu respectarea principiului separaţiei puterilor în stat şi a competenţei instanţelor judecatoreşti, trebuia să le răspundă.
Procedând de o asemenea manieră, instanţa de fond a încălcat principiul disponibilităţii procesului civil, reglementat de art. 9 alin. (2) şi de art. 22 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cu care obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, iar judecătorul are obligaţia să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, producând astfel reclamanţilor o vătămare a dreptului de a le fi analizată cererea cu care au învestit instanţa cu privire la toate motivele de nelegalitate invocate prin aceasta.
Pentru aceste motive, respectând principiul disponibilităţii şi cel al dublului grad de jurisdicţie, precum şi în vederea asigurării tuturor garanţiilor procesuale pe care judecata în primă instanţă le conferă părţilor, în raport de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se impune casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleaşi instanţe în vederea efectuării pe fond a controlului de legalitate al prevederilor art. 1 alin. (2) din Ordinul Ministerului Educaţiei nr. 3993/2021 prin raportare la motivele de nelegalitate invocate de reclamanţi privind nesocotirea teoriei drepturilor câştigate prin suprimarea unui drept care a intrat în patrimoniul lor şi încălcarea art. 38 din Codul muncii.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 544/2004 raportat la art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul promovat, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanţii B., F., A., E., C., G., D. şi H. împotriva sentinţei civile nr. 85 din 21 octombrie 2022 a Curţii de Apel Târgu Mureş – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 14 martie 2024.