Şedinţa publică din data de 19 martie 2024
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 13.05.2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună:
- anularea în parte a Ordinului ministrului justiţiei nr. 434/C/07.02.2022 şi a răspunsului nr. x/12.04.2022 şi obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin, potrivit hotărârii judecătoreşti, respectiv decizia civilă nr. 3175/03.06.2021 a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. x/2020;
- obligarea pârâtului la emiterea ordinului cu înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi asupra sporurilor şi celorlalte drepturi aferente ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, urmând a dispune uniformizarea modului de calcul al salariilor prin recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu data de 07.05.2017 si în continuare;
- obligarea pârâtului la plata efectivă a salariilor calculate prin raportare la un VRS de 605,225 RON, fără plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, începând cu data de 07.05.2017 şi în continuare, potrivit deciziei civile nr. 3175/03.06.2021 a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. x/2020;
- actualizarea sumelor menţionate mai sus cu indicele de inflaţie, la care să fie adăugată dobânda legală penalizatoare pentru plata cu întârziere a acestor diferenţe salariale.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 326 din 3 martie 2023, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată prin întâmpinare; a admis în parte cererea de chemare în judecată promovată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării; a anulat parţial Ordinul nr. 434/C/07.02.2022 şi răspunsul la contestaţie nr. x/12.04.2022, emise de Ministrul Justiţiei, în partea ce priveşte elementele componente ale venitului total brut al reclamantei ce nu corespund nivelului recunoscut prin decizia civilă nr. 3175/03.06.2021 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, pronunţată în dosarul nr. x/2020; a obligat pârâtul să emită ordinul de salarizare prin care să realizeze reîncadrarea şi recalcularea drepturilor salariale ale reclamantei cu respectarea hotărârii judecătoreşti menţionate; a respins în rest cererea, ca neîntemeiată.
3. Cererile de recurs ce fac obiectul judecăţii
Împotriva sentinţei civile nr. 326 din 3 martie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au promovat recurs atât reclamanta A., cât şi pârâtul Ministerul Justiţiei.
3.1. Recursul formulat de reclamanta A.
Reclamanta A. a formulat recurs împotriva aceleiaşi sentinţe, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate, respectiv în ceea ce priveşte capătul 2 al cererii şi, rejudecând pe fond acest aspect, admiterea cererii si obligarea Ministerului Justiţiei la emiterea unui ordin de salarizare in care sa i se acorde VRS 605,225 începând cu data solicitată, fără plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.
În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:
Raportat la capătul de cerere care vizează înlăturarea plafonării instituite prin dispoziţiile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, recurenta a arătat că a contestat Ordinul ministrului justiţiei nr. 434/C/07.02.2022 prin care s-a acordat valoarea de referinţă sectoriala în cuantum de 605,225 RON, solicitând instanţei: anularea în parte a art. 1, referitor la data de la care drepturile salariale se stabilesc, recalcularea şi plata drepturilor salariale rezultate; astfel, a solicitat ca acest drept sa i se acorde începând cu data de 07.05.2017; drepturile vizate de actul administrativ să se acorde fără plafonarea instituită prin art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.
Prin sentinţa recurată, a fost admis primul capăt de cerere, fiind obligat Ministerul Justiţiei să-i acorde drepturile solicitate cu 07.05.2017. Cu toate acestea, instanţa de fond a respins capătul de cerere privind înlăturarea plafonării instituită prin art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, apreciind şi motivându-şi soluţia prin aceea că, "în condiţiile în care art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2018 sunt încă în vigoare şi nu au fost declarate neconstituţionale, acestea sunt aplicabile în emiterea ordinelor de salarizare, atâta timp cât s-a atins nivelul maxim de plată pentru anul 2022."
În acest context, instanţa de fond, prin motivarea de care a înţeles să uzeze, a pronunţat hotărârea cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.
Prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 vizează numai drepturile salariale stabilite prin această lege şi care decurg din aplicarea etapizată a legii, nu şi drepturile care îşi au izvorul în hotărâri judecătoreşti.
De altfel, o serie de hotărâri judecătoreşti pronunţate fără aplicarea acestei plafonări, au stat la baza emiterii în sistemul de justiţie a unor acte administrative de salarizare, care să acorde în mod unanim, VRS 605,225 RON, începând cu anul 2018, la zi.
Recurenta a susţinut că VRS 605,225 RON există în patrimoniul personalului din cadrul familiei ocupaţionale "justiţie" potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, publicată în M. Of. nr. 1029/21.12.2016, conform căreia personalul care beneficiază de aceleaşi condiţii de muncă, trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică, iar această egalizare la nivelul maxim al indemnizaţiei de încadrare trebuie să includă şi drepturile salariale stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti.
În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
3.2. Recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiţiei
Pârâtul Ministerul Justiţiei a formulat recurs împotriva sentinţei de mai sus, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate şi respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind neîntemeiată.
În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:
Prin sentinţa recurată, prima instanţă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a admis în parte cererea de chemare în judecată, a anulat în parte Ordinul nr. 434/C/07.02.2022 şi răspunsul la contestaţie nr. x/12.04.2022 emise de Ministrul Justiţiei, în partea ce priveşte elementele componente ale venitului total brut al reclamantei ce nu corespund nivelului recunoscut prin decizia civilă nr. 3175/03.06.2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2020 şi a obligat la emiterea ordinului de salarizare prin care să realizeze reîncadrarea şi recalcularea drepturilor salariale ale reclamantei cu respectarea hotărârii judecătoreşti menţionate.
Recurentul a invocat faptul că sentinţa civilă a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material incidente, fiind criticabilă prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
3.2.1. Instanţa a pronunţat hotărârea atacată cu încălcarea prevederilor art. 32 C. proc. civ., ţinând cont că intimatei-reclamante i-au fost recunoscute deja diferenţele salariale prin hotărârea pronunţată în materia dreptului muncii.
În conformitate cu art. 32 alin. (1) lit. d) şi art. 33 C. proc. civ., excepţia lipsei de interes este o excepţie de fond (întrucât vizează nerespectarea uneia dintre condiţiile de exerciţiu pentru orice acţiune civilă), absolută (fiind semnalată încălcarea unor norme de ordine publică) şi peremptorie (prin admiterea sa întrerupe judecarea pe fond).
În conformitate cu art. 247 alin. -1 C. proc. civ., excepţiile absolute pot fi invocate de parte sau de instanţă în orice stare a procesului, dacă prin lege nu se prevede altfel, iar în faţa instanţei de recurs, dacă, pentru soluţionare, nu este necesară administrarea altor dovezi în afara înscrisurilor noi.
În condiţiile în care reclamanta beneficiază deja de recunoaşterea drepturilor salariale potrivit hotărârii judecătoreşti invocate în susţinerea acţiunii, aceasta nu mai justifică interesul, privit ca folosul practic urmărit prin declanşarea prezentei proceduri judiciare.
3.2.2. Instanţa de fond a respins în mod greşit excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, reţinând că aceasta nu vizează însăşi acţiunea în contencios administrativ.
Într-adevăr, potrivit dispoziţiilor art. 2500 coroborat cu art. 2517 din Noul C. civ., dreptul material la acţiune se prescrie dacă nu a fost exercitat în termen de 3 ani. De asemenea, art. 2524 C. civ. prevede că "prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui."
Însă, coroborând toate aceste dispoziţii cu prevederile art. 171 alin. (1) din Codul muncii, potrivit cărora "dreptul la acţiune cu privire la drepturile salariale, precum şi cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligaţiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate", în raport cu data introducerii acţiunii (13.05.2022) prin care se solicită emiterea unui ordin de salarizare în conformitate cu decizia civilă nr. 3175/03.06.2021, orice pretenţie anterioară datei de 13.05.2019 este prescrisă; însă, în mod netemeinic şi nelegal, prima instanţă obligă pârâtul la emiterea unui nou ordin de salarizare prin care să se realizeze reîncadrarea şi recalacularea drepturilor salariale ale reclamantei, cu toate că, chiar, instanţa de fond a reţinut buna credinţă a Ministerului Justiţiei, prin "recunoaşterea" drepturilor intimatei-reclamante realizată prin emiterea OMJ nr. 434/C/2022.
3.2.3. Recurentul a arătat că este neîntemeiată obligarea la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON, pentru perioada anterioară datei de 30.12.2021.
Generalizarea aplicării VRS 605,225 RON a fost constatată după pronunţarea şi motivarea Deciziei nr. 55/13.09.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, decizie publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 1102 din 19.11.2021, care a constatat că: "plecând de la premisa că un nivel al valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON a fost deja recunoscut altor magistraţi aflaţi în situaţii identice, instanţele de judecată au a examina discriminarea reglementărilor succesive şi de statuat asupra necesităţii egalizării indemnizaţiei de încadrare la nivelul celui maxim aflat în plată", fără a fi indicată în mod explicit o dată anume a identificării acestui maxim. în cuprinsul Deciziei nr. 29/17.05.2021, hotărârea anterioară care viza practic aceeaşi problemă de drept, nu se reţinuse existenţa acestei stări de fapt.
Ţinând cont că doar ulterior acestei din urmă decizii s-a pus problema necesităţii egalizării salarizării la nivel maxim, şi după aprobarea fondurilor necesare, a fost emis pentru judecători Ordinul ministrului justiţiei nr. 6245/C/30.12.2021, iar pentru categoria profesională a reclamantei - personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor din cadrul Ministerului Justiţiei - Ordinul ministrului justiţiei nr. 6247/C/30.12.2021, urmate de acte pentru stabilirea drepturilor individuale cu începere de la 30.12.2021 - Ordinul ministrului justiţiei nr. 434/C/07.02.2022.
Potrivit art. 1 din OMJ nr. 434/C/07.02.2022, "începând cu data de 30.12.2021, drepturile salariate ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor din cadrul Ministerului Justiţiei se stabilesc având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) şi ale art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare."
Recurentul a arătat că este neîntemeiată obligarea la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON, pentru perioada anterioară datei de 30.12.2021 potrivit OMJ nr. 434/07.02.2022, având în vedere că potrivit prevederilor legale, majorarea de 25 % prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016 a vizat, în mod expres şi exclusiv, cuantumul brut al salariului de bază, iar nu şi sporurile, pentru consilierii de probaţiune, nefiind vorba de o valoare de referinţă sectorială aplicabilă în familia ocupaţională "justiţie".
În acest sens, dispoziţiile art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, la care trimitea art. III din O.U.G. nr. 20/2016, prevăd în mod clar că: "începând cu drepturile aferente lunii decembrie 2015, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul din cadrul sistemului public de asistenţă socială, astfel cum este definit în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 70/2014 privind salarizarea personalului din cadrul sistemului public sanitar şi sistemului public de asistenţă socială în anul 2015, cu modificările ulterioare, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 185/2015, se majorează cu 25% faţă de nivelul acordat pentru luna septembrie 2015."
Similar, potrivit art. III din O.U.G. nr. 20/2016, "începând cu luna august 2016, prevederile art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 35/2015 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe se aplică şi personalului de probaţiune, prin raportare la cuantumul brut al salariilor de bază aferent lunii iulie 2016".
Din analiza dispoziţiilor art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 precum şi ale art. III din O.U.G. nr. 20/2016, reiese că aplicarea majorării de 25% s-a făcut la cuantumul brut al salariilor de bază, iar nu la valoarea de referinţă sectorială.
Prin urmare, prin hotărârea recurată, acordându-se drepturi neprevăzute de actele normative incidente în materia salarizării personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, prima instanţă a depăşit limitele puterii judecătoreşti şi şi-a arogat atribuţii de legiferare.
Stabilirea sistemului de salarizare, respectiv acordarea unor drepturi salariale unei categorii sau alteia de personal bugetar, este atributul exclusiv al legiuitorului, singurul în măsură să aprecieze criteriile pe baza cărora fundamentează un anumit sistem salarial, iar instanţa de contencios constituţional a constatat neconstituţionalitatea unor prevederi legale susceptibile de a genera depăşirea competenţelor instanţelor judecătoreşti în detrimentul autorităţii legiuitoare.
Astfel, prin Decizia nr. 1325/4 decembrie 2008 Curtea Constituţională a reţinut, în esenţă, că posibilitatea instanţelor judecătoreşti de a anula prevederile legale pe care le consideră discriminatorii şi de a le înlocui cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecăţii contravine principiului separaţiei puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi prevederilor art. 61 alin. (1), conform cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării. Curtea a precizat că, "în virtutea textelor constituţionale menţionate, Parlamentul şi, prin delegare legislativă, în condiţiile art. 115 din Constituţie, Guvernul au competenţa de a institui, modifica şi abroga norme juridice de aplicare generală. Instanţele judecătoreşti nu au o asemenea competenţă, misiunea lor constituţională fiind aceea de a realiza justiţia, potrivit art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, adică de a soluţiona, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenţa, întinderea şi exercitarea drepturilor lor subiective".
De asemenea, prin mai multe decizii (nr. 818/2008, 819/2008, 820/2008, 821/2008), Curtea Constituţională a statuat că instanţele judecătoreşti nu au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Aşadar, Curtea Constituţională a statuat că acordarea altor drepturi decât de cele prevăzute expres de lege este o depăşire a puterii judecătoreşti, rolul instanţelor fiind acela de realizare a justiţiei, adică de a soluţiona litigiile aplicând legea, iar nu de a cenzura soluţia aleasă de legiuitor în stabilirea retribuţiei unor categorii profesionale şi să stabilească alte drepturi salariale decât cele prevăzute de lege, instituindu-se pe cale judiciară sisteme de salarizare paralele cu cele prevăzute prin acte normative, întrucât s-ar încălca rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării şi principiul separaţiei puterilor în stat.
În concluzie, se arată că sunt corecte, pertinente şi legale argumentele Ministerului Justiţiei referitoare la modul de aplicare a dispoziţiilor art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015 precum şi ale art. III din O.U.G. nr. 20/2016, privind aplicarea majorării de 25 % la cuantumul brut al salariilor de bază, iar nu la valoarea de referinţă sectorială, ordinul contestat fiind legal emis.
În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
4. Apărările formulate în cauză
Pârâtul Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamanta A., prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.
În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:
Pe fondul cauzei, în mod corect a reţinut instanţa de fond că plafonul prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 nu ar putea fi depăşit nici prin hotărâri judecătoreşti, nici prin acordarea unor suplimente prin alte legi întrucât textul nu distinge cu privire la motivul pentru care indemnizaţiile de încadrare pot ajunge mai mari.
În primul rând, prin decizia nr. 3175/03.06.2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2020, ce se bucură de autoritate de lucru judecat, s-a dispus ca recalcularea indemnizaţiei de încadrare a recurentei să se realizeze cu aplicarea dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, motiv pentru care orice soluţie contrară acestei decizii ar încălca autoritatea de lucru judecat a hotărârii.
Se arată că înlăturarea aplicării unor dispoziţii legale în vigoare nu se poate realiza decât în urma admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate a dispoziţiilor vizate. De altfel, Curtea Constituţională s-a pronunţat în mai multe rânduri cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, constatând că acestea nu contravin prevederilor constituţionale invocate.
Astfel, prin Decizia nr. 700/2019 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, Curtea Constituţională a subliniat următoarele:
"Analizând prevederile legale criticate în ansamblul actului normativ din care fac parte, Curtea reţine că Legea-cadru nr. 153/2017 are ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului, începând cu data de 1 iulie 2017, data intrării în vigoare a legii. De ta această dată, drepturile salariale ale personalului plătit din bugetul generat consolidat al statului sunt şi rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute în lege, astfel cum prevede art. 1 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017.
(37) În acest context normativ, Curtea constată că stabilirea, prin prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, a unei limite a cuantumului salariului de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare care sunt mai mari decât cele stabilite, potrivit acestei legi, ta nivelul prevăzut de lege pentru anul 2022 are un caracter tehnic, fără a dispune cu privire ta reducerea salariilor de bază ale personalului plătit din fonduri publice. Integrate regulilor privind aplicarea etapizată a legii. prevederile legale criticate vizează reglarea în timp a disfuncţionalităţilor existente în domeniu salarizării personalului plătit din fonduri publice, prin limitarea creşterilor salariate la un nivel stabilit prin lege. O asemenea soluţie legislativă este circumscrisă scopului urmărit de legiuitor, astfel cum acesta este enunţat în expunerea de motive la Legea-cadru nr. 153/2017, şi anume acela de "eliminare a disfuncţionalităţilor salariale existente în sistemul public de salarizare", şi vizează, în ansamblu, toate categoriile de personal plătit din fonduri publice.
(38) În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că stabilirea principiilor şi a condiţiilor concrete de acordare a drepturilor salariale personalului bugetar intră în atribuţiile exclusive ale legiuitorului. Constituţia prevede în ort. 41 alin. (2), printre drepturile salariaţilor la protecţia socială a muncii, "instituirea unui salariu minim brut pe ţară", fără să dispună cu privire la cuantumul acestuia (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 706 din 11 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 23 octombrie 2007).
(39) De asemenea, Curtea a statuat că legiuitorul are dreptul de a elabora măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării în concordanţă cu condiţiile economice şi sociale existente la un moment dat (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 707 din 29 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea l, nr. 127 din 17 februarie 2017, Decizia nr. 291 din 22 mai 2014, publicată în Monitorul Oficiat al României, Partea I. nr. 451 din 20 iunie 2014, şi Decizia nr. 31 din. 5 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 266 din 13 mai 2013). în acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor lor în domeniul sumelor care urmează a fi plătite angajaţilor lor din bugetul de stat, şi anume Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunţată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23., Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunţată în Cauza Wieczcrek împotrivc Poloniei, paragraful 59, Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunţată în Cauza B. împotriva Spaniei, paragraful 57, Decizia din 6 decembrie 2011, pronunţată în cauzele C. împotriva României şi D. împotriva României, paragraful 15."
Aceste considerente sunt reluate si în alte decizii pronunţate de Curtea Constituţională, prin care au fost respinse excepţiile de neconstituţionalitate ale dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. Astfel, se invocă si deciziile nr. 585/2021, nr. 409/2021, nr. 282/2021, nr. 106/2021, nr. 7/2021, nr. 813/2021, nr. 761/2020 şi nr. 326/2020 pronunţate de Curtea Constituţională.
Totodată, prin Decizia nr. 310 din 7 mai 2019, Curtea Constituţională a constatat că "de la data intrării sale în vigoare (1 iulie 2017), Legea-cadru nr. 153/2017 creează un nou cadru legislativ, instituind reguli noi în ceea ce priveşte modul de stabilire a salariilor de bază pentru întreg personalul din aparatul propriu al autorităţilor administraţiei publice locale. Hotărârile judecătoreşti privind recunoşterea unor drepturi salariale la care fac referire autoarele excepţiei au fost emise prin interpretarea unor norme prevăzute de acte normative privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, anterioare intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 şi independente de acest act normativ. în aceste condiţii, Curtea constată că, prin adoptarea unui nou sistem de salarizare pentru personalul bugetar, legiuitorul a acţionat în domeniul propriu de competenţă, fără a interfera, sub niciun aspect, cu activitatea de înfăptuire a justiţiei. Pe cale de consecinţă, prevederile art. 1 alin. (3) - (5), art. 21 alin. (2) şi (3), art. 124 şi art. 126 alin. (1) din Constituţie nu sunt încălcate."
Legislaţia anterioară, în prezent abrogată, a prevăzut că indemnizaţiile magistraţiilor se stabilesc pe baza valorii de referinţă sectorială şi a coeficienţilor de multiplicare (art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei).
Ulterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 şi a Legii-cadru nr. 284/2010, structura drepturilor salariate ale magistraţilor a inclus indemnizaţiile de încadrare, precum şi sporurile, însă valoarea de referinţă sectorială şi coeficienţii prevăzuţi în anexele celor două acte normative nu s-au aplicat, după cum reiese din cuprinsul lor şi al tuturor legilor anuale de salarizare adoptate până la apariţia Legii-cadru nr. 153/2017.
Aşadar, valoarea de referinţă sectorială, indiferent de cuantumul acesteia, şi coeficienţii prevăzuţi de O.U.G. nr. 27/2006 au fost folosiţi în mod concret şi direct la calculul indemnizaţiilor magistraţilor sub imperiul legislaţiei anterioare anului 2009, iar ulterior adoptării Legii-cadru nr. 330/2009 şi Legii nr. 284/2010, doar indirect şi prin raportare la legislaţia anterioară, întrucât legile anuale de salarizare făceau trimitere la cuantumul salariilor, respectiv al indemnizaţiilor şi sporurilor din luna decembrie a anului precedent.
În schimb, ţinând cont de intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 şi de aplicarea sa etapizată, salariile de bază nu pot fi majorate, începând cu 01.01.2018, decât până la momentul atingerii plafonului maxim prevăzut de acest act normativ.
Potrivit art. 1 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017, "(3) începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1)sunt şi rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute în prezenta lege.".
Art. 36 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 dispune următoarele: "(1) La data intrării în vigoare a prezentei legi, reîncadrarea personalului salarizat potrivit prezentei legi se face pe noile funcţii, grade/trepte profesionale, gradaţie corespunzătoare vechimii în muncă şi vechime în specialitate/vechime în învăţământ avute, cu stabilirea salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare şi indemnizaţiilor lunare potrivit art. 38."
În acest sens, prin art. 38 alin. (2) lit. a) şi (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 s-au prevăzut următoarele:
"(2) începând cu data de 1 iulie 2017:
a) se menţin în plata la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie şi indemnizaţiilor de încadrare, precum şi cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potnvit legii, din salariul brut lunar, indemnizaţia brută de încadrare, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul ocupă aceeaşi funcţie şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii;"
Potrivit prevederilor art. 38 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare:
"(4) în perioada 2019 - 2022 se va acorda anual o creştere a salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare, fiecare creştere reprezentând 114 din diferenţa dintre salariul de bază, solda de funcţie/salariul de funcţie, indemnizaţia de încadrare prevăzute de lege pentru anul 2022 şi cel/cea din luna decembrie 2018. Creşterea respectivă şi data de aplicare se stabilesc prin legea anuală a bugetului de stat cu respectarea prevederilor art. 6 lit h)."
Totodată, alin. (6) al aceluiaşi articol prevede următoarele: "(6) în situaţia în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor saiariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022."
Aşadar, orice fel de recalculare poate produce efecte ulterior datei de 01.01.2018 doar în măsura în care salarizarea se mai raportează la VRS, respectiv câtă vreme nu sunt atinse limitele prevăzute de Legea-cadru nr. 153/2017, însă de la momentul atingerii acestor limite, cuantumurile prevăzute de Legea-cadru nr. 153/2017 sunt singurele care se pot acorda, iar valoarea de referinţă sectorială şi coeficienţii de multiplicare reglementaţi de legislaţia anterioară nu mai prezintă relevanţă.
În acest moment, toate funcţiile de execuţie de judecător, se află, prin recalculările succesive ale VRS, la maximul stabilit de Anexa V a Legii 153/2017.
În ceea ce priveşte practica judiciară, aceasta este în acord cu cele mai sus expuse, orice drepturi saiariale suplimentare fiind acordate până la atingerea plafonului prevăzut de lege.
Astfel, prin decizia civilă nr. 88/10.02.2022 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi în dosarul nr. x/2020, instanţa de control judiciar a admis apelul declarat de Curtea de Apel Iaşi şi a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul în care la recalcularea drepturilor salariale se va aplica art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.
Prin sentinţa civilă nr. 885/04.06.2021 pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Bucureşti a admis acţiunea reclamantei, a anulat OMJ nr. 5270C/2019 şi a obligat la emiterea unui alt ordin de încadrare salarială prin care să recalculeze indemnizaţia reclamantei începând cu 01.01.2019 de valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, plafonată la nivelul stabilit de Legea-cadru nr. 153/2017.
Similar, prin decizia civilă nr. 82/25.01.2021 pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Timişoara a admis apelurile declarate de Ministerul Justiţiei si Tribunalul Hunedoara si a schimbat în parte sentinţa civilă atacată, în sensul în care a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei şi a dispus obligarea pârâtului Tribunalul Hunedoara la plata către reclamanţi şi intervenienţi a diferenţelor de drepturi salariale cu aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.
De asemenea, prin decizia civilă nr. 183/01.02.2022 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosarul nr. x/2021, instanţa a admis apelul declarat de Curtea de Apel Oradea şi Tribunalul Bihor şi a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a obligat pârâţii la recalcularea indemnizaţiei de încadrare a reclamanţilor raportat la o VRS de 605,225 începând cu data de 19.01.2018 şi în continuare, cu respectarea dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.
În soluţionarea cauzei, s-a invocat şi Decizia nr. 34/06.06.2022 pronunţată de ICCJ-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care instanţa a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj, secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2020, pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: "Dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, inclusiv sintagma "ca urmare a majorărilor salariale reglementate" se interpretează în sensul că se aplică şi în cazul majorărilor salariale recunoscute prin hotărâri judecătoreşti sau doar în cazul majorărilor salariale stabilite prin acte normative (legi, ordonanţe de urgenţă) sau acte administrative ale ordonatorilor de credite?".
În motivarea hotărârii, înalta Curte a subliniat următoarele:
"101. Or, din examinarea hotărârilor judecătoreşti definitive depuse la dosarul cauzei rezultă că, în materia supusă analizei, există o practică recentă, însă consistentă şi unitară, fără excepţie, a instanţelor de apel, care consideră îndreptăţirea reclamanţilor - personal plătit din fonduri publice încadrat în cadrul familiei ocupaţionale Justiţie - la recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente acesteia la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON, începând cu 01.08.2016, sau de la o dată ulterioară cu încadrarea în termenul de prescripţie, precum şi plata diferenţei dintre drepturile salariale încasate şi cele cuvenite, până la atingerea plafonului reglementat de grila de salarizare din anexa Legii-cadru nr. 153/2017."
"104. Împrejurarea că unele instanţe au limitat explicit drepturile salariale recunoscute conform art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, iar altele nu, este lipsită de relevanţă din perspectiva analizei de faţă, soluţiile pronunţate astfel fiind influenţate de conturarea cadrului procesual în fiecare cauză, urmare a pretenţiilor şi apărărilor concrete ale părţilor, fără ca în faza de executare eficacitatea hotărârilor, indiferent de soluţia pronunţată, să fie diferită.
105. Aşadar, chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită şi-a clarificat înţelesul în practica judiciară."
În drept, au fost invocate prevederile art. 471 alin. (5) şi art. 490 din C. proc. civ.
5. Răspunsul la întâmpinare
Deşi întâmpinarea formulată de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei i-a fost comunicată recurentei – reclamante A. în termenul legal, aceasta nu a combătut apărările pârâtului în cadrul unui răspuns la întâmpinare, astfel cum permit dispoziţiile art. 4711alin. (4) incidente şi în cazul recursului conform art. 490 alin. (2) şi art. 494 C. proc. civ.
6. Procedura de soluţionare a recursurilor
În această etapă s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.
În temeiul dispoziţiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia Preşedintelui completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, din data de 11.07.2023, a fost fixat primul termen pentru judecata celor două recursuri la data de 19.03.2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când Înalta Curte, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în conformitate cu dispoziţiile art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reţinând cauza spre soluţionare pe fondul celor două recursuri ce fac obiectul pricinii deduse judecăţii.
7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.
7.1. Elemente de fapt şi de drept reţinute de prima instanţă
7.1.1. Obiectul dosarului nr. x/2020
Prin sentinţa civilă nr. 4343/15.09.2020 pronunţată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârât ca neîntemeiată, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârât, a respins ca prescrisă acţiunea reclamantei pentru perioada anterioară datei de 7 mai 2017 şi a respins cererea în cauza formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, ca neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr. 3175/03.06.2021 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, pronunţată în dosarul nr. x/2020, a fost schimbată în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată şi obligat pârâtul, începând cu data de 07.05.2017 până la zi şi în continuare, până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare, cu aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, la plata către reclamantă a diferenţelor băneşti corespunzătoare, rezultate din recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente, raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON, respectiv diferenţa dintre drepturile salariale încasate şi cele cuvenite, diferenţă actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, la care se adaugă dobândă legală penalizatoare de la data scadenţei fiecărei sume până la data plăţii efective.
7.1.2. Ordinul nr. 434/03.03.2022
Prin Ordinul nr. 434/03.03.2022, pârâtul Ministerul Justiţiei a stabilit că, începând cu data de 30.12.2021, drepturile salariale ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor din cadrul Ministerului Justiţiei se stabilesc având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) şi ale art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, conform Anexei; pentru perioada anterioară datei emtierii acestui ordin, drepturile salariale acordate prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea VRS de 605,225 RON se vor achita eşalonat.
La data de 03.03.2022, reclamanta a formulat contestaţie împotriva Ordinului ministrului justiţiei nr. 434 din data de 07.02.2022, prin care au fost stabilite indemnizaţiile de încadrare şi sporurile aferente acestora, întrucât acesta nu respecta dispoziţiile legale şi interpretările acestora date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Curtea Constituţională, solicitând anularea în parte a Ordinului menţionat şi obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin, cu înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi asupra sporurilor şi celorlalte drepturi aferente ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 prin recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu data de 07.05.2017 si în continuare.
Prin adresa nr. x/12.04.2022, Ministerul Justiţiei, în răspunsul la contestaţia antereferită, a refuzat soluţionarea favorabilă a cererii reclamantei.
7.2. Recursul formulat de recurentul-pârât
7.2.1. Motivul de recurs referitor la lipsa interesului acţiunii
Recurentul-pârât a invocat lipsa interesului acţiunii, raportat la împrejurarea că intimatei-reclamante i-au fost recunoscute deja diferenţele salariale prin hotărârea pronunţată în materia dreptului muncii, aspect de fapt necontestat şi invocat chiar de către aceasta, de altfel, ca temei al acţiunii sale.
Înalta Curte nu poate constata lipsa de interes a demersului reclamantei, având în vedere finalitatea diferită a celor două acţiuni. Astfel, prin titlul executoriu obţinut anterior în faţa unei instanţe de litigii de muncă, s-a acordat plata efectivă a unor diferenţe băneşti rezultate din recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente, începând cu data de 07.05.2017 şi până la zi; prin prezenta acţiune, reclamanta a solicitat emiterea unui nou ordin, cu înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi asupra sporurilor şi celorlalte drepturi aferente ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 prin recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referinţă sectorială de 605,225 RON începând cu data de 07.05.2017 si în continuare.
Or, emiterea efectivă a unui ordin salarial produce efecte juridice diferite de cele ale acordării diferenţelor băneşti, din perspectiva consecinţelor referitoare la încadrarea salarială si efectele viitoare ale unui ordin de salarizare.
Ca urmare, faptul că recurenta-reclamantă beneficiază deja de recunoaşterea drepturilor salariale potrivit hotărârii judecătoreşti invocate în susţinerea acţiunii, pronunţate în materia litigiilor de muncă nu înlătură folosul material al acţiunii în obligarea la emiterea eventualului ordin de salarizare care să includă aceste drepturi salariale considerate a fi datorate de către reclamantă; aceste drepturi băneşti, recunoscute prin hotărâre judecătorească definitivă, echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi drepturile salariale calculate conform solicitării reclamantei, au natura juridică a unor despăgubiri periodice, iar respectiva hotărâre judecătorească nu este de natură a modifica/completa legea şi nici de a schimba cadrul legal prin care se determină indemnizaţia de încadrare, având ca efect exclusiv acoperirea prejudiciului cauzat prin tratamentul salarial discriminator generat de reglementarea anterioară şi constatat pe cale jurisprudenţială; or, atâta timp cât reclamanta se consideră vătămată prin neemiterea ordinului, aceasta justifică un interes procesual, privit ca folosul practic urmărit prin declanşarea prezentei proceduri judiciare. Ca urmare, acest prim motiv de recurs invocat de recurentul-pârât este nefondat.
7.2.2. Motivul de recurs referitor la greşita soluţionare de către prima instanţă a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune
Recurentul a invocat faptul că, raportat la prevederile art. 2500 coroborat cu art. 2517 din Noul C. civ., art. 2524 C. civ. şi art. 171 alin. (1) din Codul muncii, în raport cu data introducerii acţiunii (13.05.2022) prin care se solicită emiterea unui ordin de salarizare în conformitate cu decizia civilă nr. 3175/03.06.2021, orice pretenţie anterioară datei de 13.05.2019 este prescrisă.
Înalta Curte constată că prima instanţă a procedat la o corectă aplicare a legii, având în vedere că acţiunea în contencios administrativ este supusă unui termen special de decădere, prevăzut de Legea-cadru nr. 153/2017, care a fost respectat, raportat la procedura prealabilă exercitată cu respectarea termenelor prevăzute de Legea nr. 554/2004 şi la contestarea chiar a conţinutului acestui ordin; astfel, contestarea datei de acordare a drepturilor salariale recunoscute prin acest ordin (art. 4) reprezintă un aspect ce priveşte fondul litigiului, iar nu un reper cronologic de calculare a prescripţiei conform regulilor din C. civ.. Cum în mod corect a subliniat prima instanţă, prin prezentul litigiu nu se tinde la stabilirea altor drepturi substanţiale, pentru alte perioade, ci la recunoaşterea efectelor prin ordin al ordonatorului principal de credite în limitele pentru care deja reclamanta a ieşit din pasivitate şi a obţinut recunoaşterea drepturilor de creanţă. Pentru aceste motive, şi acest motiv de recurs este nefondat.
7.2.3. Motivul de recurs formulat de recurenta-pârâtă referitor la greşita aplicare a legii prin stabilirea drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON, pentru perioada anterioară datei de 30.12.2021
Recurentul-pârât a criticat greşita obligare a pârâtului de către prima instanţă de a emite ordin cu acordarea VRS de 605,225 RON conform nivelului recunoscut prin decizia civilă nr. 3175/03.06.2021 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, pronunţată în dosarul nr. x/2020, respectiv începând cu data de 07.05.2017, considerând că reclamanta este îndreptăţită doar începând cu data de 30.12.2021, data recunoscută de ordinul atacat.
Prima instanţă a reţinut că prin decizia civilă nr. 3175/03.06.2021 a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. x/2020, reclamanta a obţinut, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, recunoaşterea dreptului la recalcularea indemnizaţiei de încadrare, conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data de 07.05.2017 şi în continuare, raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON; prin această hotărâre judecătorească, definitivă, s-au dezlegat chestiuni litigioase esenţiale, privitoare la raportul de muncă al reclamantei, al căror efect pozitiv trebuie să se reflecte şi în actele administrative emise de ordonatorul principal de credite în ceea ce priveşte corecta încadrare salarială şi efectele viitoare. A mai reţinut prima instanţă că Ministerul Justiţiei a fost parte în dosarul nr. x/2020, astfel că este ţinut să respecte autoritatea de lucru judecat, hotărârea fiindu-i opozabilă.
Ca urmare, reţine prima instanţă că sunt în discuţie efecte în planul dreptului administrativ ale hotărârii judecătoreşti favorabile reclamantei, în sensul materializării drepturilor substanţiale recunoscute acesteia în actele administrative emise de către Ministerul Justiţiei, prin ministru, astfel încât indemnizaţia de încadrare să corespundă, în prezent, cuantumului corect calculat prin luarea în considerare a elementelor salariale rezultate din hotărâre.
În ceea ce priveşte plata efectivă a drepturilor salariale, prima instanţa a reţinut că reclamanta beneficiază de efectele dispoziţiilor finale ale ordinului menţionat în ceea ce priveşte bugetarea şi efectuarea plăţilor, precum şi de cele ale hotărârii judecătoreşti, în executarea cărora plata diferenţelor salariale se va face eşalonat, conform legii, actele atacate fiind legale şi temeinice sub acest aspect.
Înalta Curte constată că, din perspectiva invocării existenţei unui drept "câştigat" prin obţinerea hotărârii judecătoreşti definitive de mai sus, este fondată critica recurentului, în sensul că prin aceasta drepturile câştigate de reclamantă au avut caracterul unor despăgubiri şi nu caracterul unor drepturi salariale, iar menţiunea privind acordarea pentru viitor nu poate schimba natura acestora. Aşadar, despăgubirile echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi drepturile salariale calculate nu au schimbat indemnizaţia de încadrare a reclamantei.
Pe de altă parte, din perspectiva invocării efectului pozitiv al hotărârilor judecătoreşti anterior menţionate, pentru a se putea invoca cu succes un asemenea efect este necesar să se confirme existenţa triplei identităţi (de părţi, obiect şi cauză juridică). Or, între acţiunile în pretenţii având ca obiect acordarea despăgubirilor şi acţiunile în contencios administrativ având ca obiect emiterea ordinului de salarizare nu există nici identitate de obiect, după cum reiese în mod evident, dar nici de cauză juridică; în prima situaţie, cauza juridică este reprezentată de repararea prejudiciului cauzat prin discriminarea faţă de alţi magistraţi, în a doua situaţie, este reprezentată de invocarea greşitei emiteri a ordinului de stabilire a indemnizaţiei de încadrare.
Ca urmare, se impune admiterea recursului pârâtului şi respingerea acţiunii, în ceea ce priveşte pretenţiile anterioare datei de 01.01.2018, ca nefondată; pretenţiile aferente perioadei 01.01.2018 – 30.12.2021 vor fi însă analizate împreună cu motivul de recurs al reclamantei referitor la deplafonare.
7.2.4. Recursul formulat de recurenta-reclamantă referitor la emiterea unui ordin de salarizare in care sa i se acorde VRS 605,225 începând cu data de 07.05.2017, fără plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.
În ceea ce priveşte recunoaşterea VRS deplafonat în cuantum de 605,225 RON anterior datei de 01.01.2018, Înalta Curte constată că, potrivit prev. art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017:
"(6) În situaţia în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022."
Dat fiind contextul legislativ anterior anului 2017 şi succesiunea în timp a actelor normative de salarizare, precum şi efectele produse de acestea, prin Legea-cadru nr. 153/2017, legiuitorul a intervenit şi a stabilit un nou cadru legal de reglementare a sistemului de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului, inclusiv pentru personalul din familia ocupaţională "Justiţie".
Dispoziţiile cuprinse în art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 au făcut obiect al examenului de constituţionalitate în mai multe rânduri. În mod consecvent, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate prin deciziile pronunţate, dintre care pot fi amintite: Decizia nr. 700 din 31 octombrie 2019, Decizia nr. 326 din 11 iunie 2020, Decizia nr. 328 din 11 iunie 2020, Decizia nr. 585 din 23 septembrie 2021 sau Decizia nr. 80 din 2 martie 2023, precum şi celelalte decizii enunţate la capitolul IV din prezenta decizie.
În esenţă, în cuprinsul Deciziei nr. 700 din 31 octombrie 2019, făcând o analiză de ansamblu a actului normativ, precum şi o analiză a dispoziţiilor de aplicare etapizată a acestuia, Curtea Constituţională a subliniat că "stabilirea, prin prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, a unei limite a cuantumului salariului de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare care sunt mai mari decât cele stabilite, potrivit acestei legi, la nivelul prevăzut de lege pentru anul 2022, are un caracter tehnic, fără a dispune cu privire la reducerea salariilor de bază ale personalului plătit din fonduri publice" (paragraful 37).
Având în vedere faptul că noul sistem de salarizare consacrat prin Legea-cadru nr. 153/2017 s-a aplicat începând cu data de 1 ianuarie 2018, înlăturarea aplicării prev. art. 38 alin. (6) anterior intrării în vigoare este lipsită de fundament.
Ca urmare, se impune respingerea acţiunii în ceea ce priveşte pretenţiile anterioare datei de 01.01.2018, ca nefondată.
În ceea ce priveşte recunoaşterea VRS deplafonat în cuantum de 605,225 RON pe perioada 01.01.2018 – 30.12.2021, Înalta Curte constată că se impune casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Recursul este o cale de atac de reformare, care urmăreşte, aşa cum prevede expres art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Caracterul nedevolutiv al recursului decurge, pe de o parte, din înseşi motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., ce vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, iar, pe de altă parte, din faptul că, aşa cum precizează art. 492 din C. proc. civ., în faţa instanţei de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepţia înscrisurilor noi.
Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 legale mai sus amintite, precum şi a prevederilor art. 497 din C. proc. civ., care prevăd soluţiile pe care le poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se desprinde concluzia că instanţa supremă se pronunţă exclusiv pentru motive de nelegalitate, asupra unei situaţii de fapt pe deplin stabilită.
Faţă de necesitatea lămuririi împrejurării de fapt a existenţei sau nu a unor ordine de recunoaştere a VRS de 605,225 RON deplafonat de către pârât pentru personalul asimilat, se impune casarea cauzei şi trimiterea capătului de cerere privind acordarea VRS de 605,225 RON şi înlăturarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 spre rejudecarea fondului.
Înalta Curte reţine că se impune a se verifica dacă, în privinţa recurentei – reclamante s-a emis ordin individuale de salarizare cu înlăturarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, soluţia de casare parţială şi trimitere a cauzei spre rejudecare justificându-se sub acest aspect.
7.2.5. Temeiul procesual al soluţiei date recursurilor
Pentru aceste motive, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile formulate de reclamanta A. şi de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 326 din data de 3 martie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal; va casa în parte sentinţa civilă recurată şi rejudecând va respinge acţiunea, în ceea ce priveşte pretenţiile anterioare datei de 01.01.2018, ca nefondată; va respinge acţiunea, în ceea ce priveşte pretenţiile ulterioare datei de 30.12.2021, ca rămasă fără obiect; va trimite spre rejudecare la aceeaşi instanţă pretenţiile aferente perioadei 01.01.2018 – 30.12.2021; va menţine sentinţa în ceea ce priveşte soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile formulate de reclamanta A. şi de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 326 din data de 3 martie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.
Casează în parte sentinţa civilă recurată şi rejudecând:
Respinge acţiunea, în ceea ce priveşte pretenţiile anterioare datei de 01.01.2018, ca nefondată.
Respinge acţiunea, în ceea ce priveşte pretenţiile ulterioare datei de 30.12.2021, ca rămasă fără obiect.
Trimite spre rejudecare la aceeaşi instanţă pretenţiile aferente perioadei 01.01.2018 – 30.12.2021.
Menţine sentinţa în ceea ce priveşte soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 19 martie 2024.