Şedinţa publică din data de 4 aprilie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată. Hotărârea primei instanţe
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 07.09.2022, pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B. şi C. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Ministrul Culturii, Ministerul Culturii şi D., au solicitat anularea Ordinului Ministrului Culturii şi Cultelor nr. 2612/2022 privind radierea din Lista monumentelor istorice a imobilului situat la adresa poştală I. C. Brătianu nr. 54, municipiul Piteşti, judeţul Argeş, care figurează la rubrica adresa poştală în dreptul monumentului istoric clasat cu denumirea Situl urban "B-dul x", cod LM1 AG-II-s-B-13432 şi pentru modificarea Anexei nr. 1 la Ordinul ministrului culturii şi cultelor nr. 2.314/2001 privind aprobarea Listei monumentelor istorice, actualizată, şi a Listei monumentelor istorice dispărute, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 542 din 2 iunie 2022.
La data de 15.11.2022, E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W. şi X. au formulat cerere de intervenţie voluntară accesorie în interesul intimatei D., arătând că justifică un interes propriu să intervină într-o cauză în care se analizează legalitatea unui act administrativ de care depinde valabilitatea actelor lor de proprietate.
Prin sentinţa nr. 29 din 22 martie 2023, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile (excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministrul Culturii, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, excepţia lipsei de interes a reclamanţilor în promovarea cererii de anulare a Ordinului nr. 2612/11.06.2019), ca nefondate; a respins cererea de anulare a Ordinului Ministrului Culturii şi Cultelor nr. 2612/2022 din 11.06.2019, formulată de reclamanţii A., B. şi C. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Ministrul Culturii, Ministerul Culturii şi D. şi intervenienţii în interesul pârâtei D.: E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W. şi X., a admis cererea de intervenţie formulată în favoarea pârâtei D. de intervenienţi; a obligat reclamanţii, în solidar, la plata către pârâta D. a sumei de 25.000 RON, cheltuieli de judecată.
2. Cererea de recurs
Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii A., B. şi C. S.R.L. au formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.
Prima critică vizează încălcarea prevederilor art. 22 C. proc. civ., prin reţinerea de către instanţa de fond, numai a două argumente de nelegalitate a ordinului atacat, ce se întrepătrund, respectiv că actul a fost emis în temeiul disp. art. 19 alin. (4) din Legea nr. 442/2001, ce reglementează procedura îndreptării erorii materiale, deşi aceste dispoziţii legale nu erau aplicabile, nefiind în discuţie o asemenea eroare, ci se impunea a fi urmată procedura declasării imobilului, cu consecinţa radierii acestuia din Lista monumentelor istorice.
Recurenţii-reclamanţi susţin că prin cererea iniţială au fost invocate mai multe motive de nelegalitate a ordinului care, după depunerea întâmpinării de către părţi au fost dezvoltare/precizate prin intermediul răspunsului la întâmpinare.
În acest sens, se arată că instanţa de fond nu şi-a exercitat rolul activ, întrucât avea obligaţia de a lămuri cauza şi a solicita explicaţii, fiind evident că susţinerile din cuprinsul răspunsului la întâmpinare nu vizau doar argumentul privind necesitatea urmării procedurii declasării de către intimata-pârâtă D. S.R.L..
Se mai invocă faptul că prima instanţă a dat dovadă de un formalism excesiv, când a luat act de precizarea reclamanţilor în sensul că motivele de nelegalitate sunt cele invocate în cererea iniţială, urmând a fi analizate aceste motive, neexistând intenţia de a se completa cererea iniţială.
Notele de şedinţă au fost depuse cu scopul de a lămuri, prin raportarea la documentaţia depusă de către pârâţi, argumentele invocate inţial, context în care nu s-a mai apreciat ca fiind necesară o altă modificare a cererii de chemare în judecată.
O altă critică adusă sentinţei recurate vizează cele reţinute din cuprinsul adreselor nr. x/01.04.2019 şi nr. y/20.05.2019, în sensul că se omite a se lămuri contextul în care adresele menţionate au fost depuse în Dosarul nr. x/2018, care a avut ca obiect anularea autorizaţiei de construire a imobilului edificat de intimata-pârâtă D., fără a fi însoţite de documente justificative.
Referitor la restul argumentelor ce au stat la baza raţionamentului instanţei de fond, recurenţii-reclamanţi consideră că acestea încalcă prevederile Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice.
Prima instanţă analizează procedura de clasare a imobilului situat pe strada x nr. 54, prin raportare la statutul său de monument istoric individual, în condiţiile în care acesta este doar monument istoric prin prisma faptului că face parte din situl urban.
De asemenea, se invocă faptul că instanţa de fond a reţinut greşit că situl urban a fost clasat anterior şi nu prin Ordinul nr. 2314/2004 privind aprobarea listei monumentelor, depunându-se decizia civilă nr. 7003/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia contencios administrativ şi fiscal, în cuprinsul căreia se arată că ordinul reprezintă un ordin de clasare şi nu contravine prevederilor art. 3 din Legea nr. 422/2001, dispunându-se o clasare pe ansamblu urban şi nu pe fiecare construcţie în parte.
Astfel, pretinsa eroare materială nu îndeplineşte prevederile art. 19 alin. (4) din Legea nr. 422/2001, ci pune în discuţie un aspect de nelegalitate a Ordinului nr. 2314/2004 din perspectiva includerii imobilului în cuprinsul listei monumentelor istorice, în anul 2004, fără respectarea procedurii de clasare.
3. Apărările formulate
Intimaţii-pârâţi şi intimaţii-intervenienţi au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Prin întâmpinare, intimaţii - pârâţi Ministerul Culturii şi D. au invocat şi excepţia nulităţii recursului, excepţie respinsă de instanţa de recurs, astfel cum rezultă din practicaua prezentei decizii.
II. Soluţia instanţei de recurs
Examinând hotărârea atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului şi cu motivele invocate prin recurs, înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Analiza motivelor de casare
Primul motiv de nelegalitate a sentinţei recurate invocat de către recurenţii-reclamanţi este încălcarea prevederilor art. 22 C. proc. civ. – rolul activ al judecătorului, critică ce poate fi subsumată disp. art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Înalta Curte reţine că instanţa de fond, în şedinţa publică din data de 22.02.2023, în raport de conţinutul răspunsului la întâmpinare formulat de reclamanţi, a pus în discuţie şi a solicitat apărătorului părţii să precizeze dacă cele învederate sunt motive noi de nelegalitate a actului atacat, în raport de acţiunea introductivă.
Reclamanţii au confirmat că motivele de nelegalitate sunt cele cuprinse în cererea iniţială şi au fost explicitate prin răspunsul la întâmpinare, în raport de documentaţia depusă la dosar de pârâtul Ministerul Culturii, iar instanţa de fond a reţinut că argumentele referitoare la faptul că nu a fost avizată propunerea de emitere a ordinului atacat de Comisia Naţională a Monumentelor Istorice, deoarece imobilul în cauză nu este înscris ca monument individual în LMI, ci este menţionat ca reper pentru a se determina limita sitului urban, prin urmare nu este o eroare materială, iar majoritatea membrilor comisiilor nu au votat în niciun mod, reprezintă motive noi de nelegalitate.
În raport de precizările reclamanţilor, instanţa de fond a arătat, prin încheierea de şedinţă, că va analiza motivele expuse în acţiunea introductivă.
Înalta Curte constată că prima instanţă a analizat ipoteza inexistenţei vreunei erori materiale invocată de recurenţii-reclamanţi, chiar în cuprinsul acţiunii introductive, ceea ce conduce la respingerea ca nefondată a criticii ce priveşte încălcarea prevederilor art. 22 C. proc. civ.
Cu privire la valorificarea de către prima instanţă a adreselor nr. x/01.04.2019 şi nr. y/20.05.2019, se reţine că motivul de nelegalitate nu se încadrează în cele prevăzute de disp. art. 488 C. proc. civ. şi cu atât mai mult în cele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece nu priveşte încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, ci aprecierea probelor de către judecător, aspect ce excede analizei instanţei de recurs.
O altă critică adusă sentinţei primei instanţe se referă la încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice, fără ca recurenţii-reclamanţi să indice în mod concret articolul în cauză, însă se arată că a fost analizată procedura de clasare a imobilului situat pe str. x 54, prin raportare la statutul său de monument istoric individual, în condiţiile în care aceste este doar monument istoric prin prisma faptului că face parte din situl urban, iar situl a fost clasat anterior şi nu prin Ordinul nr. 2314/2004 privind aprobarea listei monumentelor.
Înalta Curte reţine din conţinutul considerentelor sentinţei atacate, că prima instanţă a constatat că imobilul apare pe lista monumentelor istorice ca parte a "Sitului urban Bdul x", însă, întrucât dispoziţiile Legii nr. 422/2001 nu conţin dispoziţii exprese referitoare la situaţia imobilelor pentru care se face extinderea sitului urban, a apreciat că modificarea limitelor sitului se realizează prin procedura de clasare, în baza unui dosar de clasare întocmit de experţi autorizaţi, prin ordin al ministrului Culturii, ce se publică în Monitorul Oficial al României .
Înalta Curte, în acord cu cele reţinute de instanţa fondului, faţă de inexistenţa unei proceduri reglementate separat pentru declasarea ca monument istoric al unui sit urban şi modificarea limitelor acesteia, apreciază că modificarea limitelor sitului urban "Bdul x" urma să se facă prin procedura de clasare, iar în speţă nu există documentaţie de clasare, aviz de clasare ori ordin de clasare pentru includerea imobilului în discuţie în situl urban "Bdul x".
Aşadar, Ordinul nr. 2314/2004 aprobă o listă de monumente şi nu clasează monumentele în discuţie.
Însăşi Legea nr. 422/2001, cuprinde dispoziţii separate pentru clasare, art. 13 alin. (3) şi pentru aprobarea listei monumentelor istorice, art. 22 alin. (1) şi (2).
De asemenea, pentru a fi incidente dispoziţiile din Legea nr. 422/2001 pentru declasare, mai întâi ar trebuit să fie urmată procedura clasării, ca monument istoric individual sau ca monument în cadrul unui sit urban, ceea ce în speţă nu s-a întâmplat, prin actele de la dosar se demonstrează contrariul disp. art. 19 alin. (3) din Legea nr. 422/2001.
Legea nr. 422/2001 prevede la art. 19 alin. (4), că pot fi îndreptate din oficiu sau în urma solicitării oricărei persoane interesate, erorile materiale din Lista monumentelor istorice, în această categorie încadrându-se şi includerea pe listă a unui imobil ce nu face parte din situl urban.
Prin urmare, Ordinul nr. 2612/2022 privind radierea imobilului din Lista monumentelor istorice este în acord cu Legea nr. 422/2001, în lipsa procedurii de clasare prevăzută de acest act normativ.
În ceea ce priveşte incidenţa Deciziei nr. 7003/31.10.2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia contencios administrativ şi fiscal, contrar opiniei recurenţilor-reclamanţi, aceasta nu a avut drept obiect stabilirea naturii juridice a Ordinului nr. 2314/2004, ci legalitatea actului în raport de dispoziţiile art. 3, art. 7 (actual 8), art. 21, art. 28 din Legea nr. 422/2001, respectiv dacă noţiunea de "monument" este o categorie generală care include atât sensul de construcţie individuală, cât şi cel de ansamblu/sit, răspunsul fiind pozitiv, astfel cum a arătat şi prima instanţă.
Faţă de acestea, nefiind întrunite motivele de nelegalitate invocate, în temeiul disp. art. 496 C. proc. civ., coroborat cu disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, urmează să se respinsă recursul ca nefondat.
În temeiul disp. art. 413 alin. (1) C. proc. civ., vor fi obligaţi recurenţii-reclamanţi la plata sumei de 23.800 RON reprezentând onorariul de avocat către intimata-pârâtă D..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de reclamanţii A., B. şi C. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 29 din 22 martie 2023 a Curţii de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenţii-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 23.800 RON, reprezentând onorariu de avocat, către intimata-pârâtă D..
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 4 aprilie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.