Detalii jurisprudență - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Şedinţa publică din data de 23 ianuarie 2024

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX a contencios administrativ şi fiscal la data de 30.05.2022, sub nr. x/2022, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Justiţiei, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună anularea în parte a Ordinului de salarizare nr. 401/C/07.02.2022, modificarea parţială a acestuia în sensul recalculării şi plăţii drepturilor salariale rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 31.01.2017, conform titlului executoriu, iar nu cu data de 30.12.2022, conform ordinului contestat; recalcularea drepturilor băneşti prin aplicarea integrală a Legii nr. 153/2017, inclusiv cu acordarea sporurilor din Anexa nr. V la această lege, adică începând cu data de 01.01.2018 şi în continuare pentru viitor, a sporului de 25%, reprezentând spor pentru risc şi solicitare neuropsihică, a sporului de 5% reprezentând spor de confidenţialitate şi a sporului de 13%, reprezentând spor pentru condiţii vătămătoare de muncă, aplicate la salariul de bază lunar, respectiv la indemnizaţia lunară de încadrare; înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi a sporurilor ca urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) şi art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice; recalcularea indemnizaţiei de încadrare prin valorificarea şi a unui coeficient de multiplicare de 19,000 şi plăţii drepturilor salariale rezultate, începând cu 07.02.2020, în cazul reclamantului B., şi în continuare, şi după intrarea în vigoare a Legii-cadru de salarizare nr. 153/2017 în raport de indemnizaţiile procurorilor de la Parchetul de pe lângă ÎCCJ conform anexei V lit. B) pct. 1 din Legea nr. 153/2017; recalcularea indemnizaţiei de încadrare prin valorificarea şi a unui coeficient de multiplicare de 19.000, cu consecinţa plăţii drepturilor salariale rezultate începând cu 01.04.2017, în cazul reclamantului A., şi în continuare, şi după intrarea în vigoare a Legii-cadru de salarizare nr. 153/2017 în raport de indemnizaţiile procurorilor de la Parchetul de pe lângă ÎCCJ conform anexei V lit. B) pct. 1 din Legea nr. 153/2017.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 2305 din 6 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului relativ la capătul de cerere privind plata drepturilor salariale şi, în consecinţă, a fost respins acest petit ca fiind formulat faţă de o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă; a fost admisă în parte cererea reclamanţilor în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei; a fost anulat în parte art. 1 al Ordinului nr. 401/07.02.2022 în privinţa reclamanţilor, referitor la data de la care drepturile salariale ale acestora se stabilesc raportat la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON şi coeficientul de multiplicare 19,000; a fost obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să emită ordin de salarizare pentru fiecare reclamant potrivit sentinţei civile nr. 924/23.07.2020 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, astfel cum aceasta a rămas definitivă prin decizia nr. 565/10.03.2021 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. x/2020, respectiv să emită ordine prin care să recalculeze indemnizaţia de încadrare şi celelalte drepturi aferente cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 605,225 RON, cu respectarea limitelor instituite prin art. 25 şi art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, începând cu data de 31.01.2017 şi cu aplicarea coeficientul de multiplicare 19,000 pentru fiecare reclamant conform considerentelor sentinţei prezente; a fost respinsă în rest cererea ca neîntemeiată.

3. Căile de atac exercitate în cauză

3.1. Recursul formulat de pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Recurenta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat recurs împotriva sentinţei de mai sus, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii pronunţate, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii formulate de către reclamanţi.

În motivarea recursului, s-au arătat următoarele:

În ceea ce priveşte participarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în proces, au fost invocate prevederile art. 142,148 si 162 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, arătându-se că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se subrogă în toate drepturile şi obligaţiile Ministerului Justiţiei ce decurg din prezenta cauză.

3.1.a.În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă

Potrivit actelor normative succesive în materia salarizării, remunerarea magistraţilor se realizează în funcţie/raport de nivelul instanţelor sau parchetelor (art. 6 din Anexa nr. VI, Secţiunea a II-a a Legii nr. 330/2009, art. 8 alin. (1) din Anexa nr. VI, Secţiunea a II-a a Legii nr. 284/2010).

Această modalitate de stabilire şi de diferenţiere a salariilor în funcţie de nivelul instanţelor sau parchetelor este firească, atât timp cât complexitatea şi natura cauzelor diferă.

Stabilirea sistemului de salarizare, respectiv acordarea unor drepturi salariale unei categorii sau alteia de personal bugetar, este atributul exclusiv al legiuitorului, singurul în măsură să aprecieze criteriile pe baza cărora fundamentează un anumit sistem salarial, iar instanţa de contencios constituţional a constatat neconstituţionalitatea unor prevederi legale susceptibile de a genera depăşirea competenţelor instanţelor judecătoreşti în detrimentul autorităţii legiuitoare. Prin urmare, instituirea unui alt sistem de salarizare faţă de cel stabilit de legiuitor nu poate fi permisă, deoarece, în mod evident, acordarea prin hotărâre judecătorească a indemnizaţiilor de încadrare brute lunare corespunzătoare procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. determină o răsturnare a sistemului de salarizare instituit prin legile de salarizare ulterioare O.U.G. nr. 27/2006. Se ajunge în acest fel ca toţi magistraţii, indiferent de gradul profesional (judecătorie, tribunal, parchet de pe lângă judecătorie etc.) să primească drepturi salariale corespunzătoare Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Critica privind răsturnarea sistemului de salarizare de către instanţele de judecată care se subrogă competenţelor legiuitorului se desprinde şi din jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 51/2020, Decizia nr. 1325/2008, Deciziile nr. 818/2008, 819/2008, 820/2008, 821/2008, 838/2009), care a statuat că instanţele judecătoreşti nu au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

In aceste condiţii, prima instanţă a depăşit limitele puterii judecătoreşti, arogându-şi atribuţii de legiferare având în vedere că prin hotărârea atacată a acordat drepturi neprevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraţilor.

3.1.b.În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă

Instanţa de fond a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea dispoziţiilor art. 8 şi 9 din Cap. VIII, Secţiunea a 2-a din Anexa nr. V la Legea - cadru nr. 153/2017, art. 1 alin. (3) Cap. 1, Secţiunea 1 din Legea - cadru nr. 153/2017, art. 38 alin. (6), art. 44 pct. 11 şi pct. 20 din Legea-cadru nr. 153/2017.

3.1.b.1. Obligarea pârâtului la emiterea unui ordin de salarizare prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000 este neîntemeiată.

Dispoziţiile art. 1 alin. (5¹) din O.U.G. nr. 83/2014, cu modificările şi completările ulterioare aduse prin Legea nr. 71/2015, precum şi cele ale art. (3¹) alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015 sunt abrogate.

Pentru a pronunţa hotărârea, instanţa de fond reţine Decizia nr. 794/15.12.2016 a Curţii Constituţionale, Decizia nr. 23/2016 şi Decizia nr. 36/2018, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi faptul că intimaţii-reclamanţi deţin hotărâri judecătoreşti prin care le-au fost acordate drepturile salariale prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON şi coeficientul de multiplicare 19,000.

Contrar celor reţinute de instanţa de fond, prin decizia civilă nr. 1226/25.05.2021 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. x/2020 (invocată de intimatul-reclamant B.), a fost admisă lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei şi a fost respinsă acţiunea în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesual pasivă.

De asemenea, prin decizia civilă nr. 1509/18.11.2020 a Curţii de Apel Alba Iulia pronunţată în dosarul nr. x/2018, pe care îşi întemeiază pretenţiile intimatul-reclamant A., s-a reţinut că drepturile câştigate de reclamant au avut caracterul unor despăgubiri şi nu caracterul unor drepturi salariale, acordarea pentru viitor, neschimbând natura acestora, respectiv aceea de despăgubiri, neexistând nici un temei pentru emiterea de ordine de ministru care vizează numai stabilirea drepturilor salariale, nu şi plata despăgubirilor.

Nu au fost administrate probe din care să rezulte că exista, la data adoptării Legii nr. 71/2015, vreo indemnizaţie a unui judecător stabilită în funcţie de coeficienţii de multiplicare stabiliţi de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., la care să se poată raporta în mod concret, instanţa făcând trimitere doar la hotărâri prin care instanţele au acordat despăgubiri echivalente cu diferenţele salariale rezultate din aplicarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. În acest sens, s-a invocat decizia civilă nr. 411/24.09.2019, prin care Curtea de Apel Târgu Mureş a admis apelul declarat de Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 1260/2018 din data de 6.11.2018, pronunţată în Dosarul nr. x/2018, prin care Tribunalul Mureş, secţia Civilă a obligat pârâţii la plata diferenţelor de drepturi salariale rezultate dintre drepturile salariale efectiv încasate şi cele cuvenite în mod corespunzător ca nivel maxim de salarizare, prin raportare la majorările dispuse prin sentinţa civilă nr. 78/2017, pronunţată de Tribunalul Mureş în Dosarul nr. x/2016, începând cu data de 9.04.2015.

Aşadar, despăgubirile echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi drepturile salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzători procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., acordate prin hotărâri judecătoreşti, nu au schimbat indemnizaţia de încadrare a celor care au beneficiat de aceştia şi prin urmare, nu se poate face raportarea la un nivel maxim.

Ca atare, situaţia intimaţilor-reclamanţi este diferită de ipotezele avute în vedere de dispoziţiile art. 1 alin. (5) indice 1 din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări prin Legea nr. 71/2015, de Deciziile nr. 23/2016 şi nr. 36/2018 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016 şi prin urmare, sunt corecte, pertinente şi legale argumentele Ministerului Justiţiei referitoare la criteriile prevăzute de legiuitor pentru stabilirea şi calcularea indemnizaţiilor acestora, respectiv nivelul instanţelor sau parchetelor, funcţia deţinută, vechimea în magistratură.

Prin Decizia nr. 794/15.12.2016, Curtea Constituţională a statuat că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare", la care se face egalizarea prevăzută de art. 3¹ din O.U.G. nr. 57/2015 (introdus prin O.U.G. nr. 20/2016), trebuie să includă şi drepturi stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. Aşadar, personalul care beneficiază de aceleaşi condiţii trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică.

Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016 se referă la drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti care produceau efecte juridice la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 sau ulterior acestui moment, iar nu la hotărâri care se refereau la o perioadă anterioara intrării în vigoare a legilor unice de salarizare. Prin urmare, nu exista un nivel maxim al salarizării judecătorilor stabilit în funcţie de hotărârile judecătoreşti prin care s-au acordat despăgubiri sau diferenţe salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare prevăzuţi pentru procurorii D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. prin O.U.G. nr. 27/2006.

Totodată, anexa la O.U.G. nr. 27/2006 a fost abrogată prin Legea cadru nr. 330/2009, personalul bugetar fiind reîncadrat începând cu 01 ianuarie 2010 în temeiul Legii-cadru nr. 330/2009, respectiv începând cu 01 ianuarie 2011 în temeiul Legii-cadru nr. 284/2010 şi Legii nr. 285/2010. Actele normative intervenite ulterior O.U.G. nr. 27/2006 au stabilit că salarizarea magistraţilor se realizează în funcţie/raport de nivelul instanţelor sau parchetelor (art. 6 din Anexa VI, Secţiunea a II-a a Legii nr. 330/2009, art. 8 alin. (1) din Anexa nr. VI, Secţiunea a II-a a Legii nr. 284/2010), iar odată cu intrarea în vigoare a Legii- cadru de salarizare nr. 153/2017, s-a procedat la reîncadrarea intimaţilor-reclamanţi potrivit dispoziţiilor acesteia. Astfel, prin art. 44 pct. 11 din Legea-cadru nr. 153/2017 a fost abrogat art. 1 alin. (5¹) din O.U.G nr. 83/2014, iar prin art. 44 pct. 20 din Legea-cadru nr. 153/2017 au fost abrogate cap. I, cuprinzând art. 1-121, art. 13 şi 16 O.U.G. nr. 57/2015, cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 20/2016.

Prin urmare, de la intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, nu se mai poate vorbi despre un nivel maxim de salarizare ce poate fi acordat în baza textelor analizate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 794/2016, întrucât acestea sunt abrogate; implicit, nici acestea, nici decizia Curţii care a analizat constituţionalitatea lor şi nici deciziile instanţei supreme prin s-a dat o dezlegare de principiu problemelor de drept generate de interpretarea lor nu mai pot constitui temei pentru admiterea acţiunii.

3.1.b.2. Este neîntemeiată obligarea la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 Iei, pentru perioada anterioară datei emiterii O.M.J. nr. 6245/30.12.2021.

Contrar celor reţinute de instanţa de fond, prin decizia civilă nr. 565/10.01.2021 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, în dosarul nr. x/2020, pe care îşi întemeiază pretenţiile ambii intimaţi-reclamanţi, a fost admisă lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei şi a fost respinsă acţiunea în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Având în vedere jurisprudenţa instanţelor de litigii de muncă, precum şi a instanţelor de contencios administrativ, inclusiv a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Decizia civilă nr. 3021/20.05.2021), în sensul acordării valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON, în temeiul art. 13 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, la data de 30.12.2021, a fost emis O.M.J. nr. 6245/C/30.12.2021.

Potrivit art. 1 din O.MJ. nr. 6245/C/30.12.2021, începând cu data prezentului ordin, drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate şi curţilor de apel, precum şi ale asistenţilor judiciari se stabilesc având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) şi ale art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare.

Ţinând seama de faptul că, prin stabilirea indemnizaţiilor de încadrare pentru toţi judecătorii cu funcţii de execuţie cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 605,225 RON, acestea ating nivelul maxim prevăzut în Anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare, nu se mai utilizează algoritmul de calcul bazat pe valoarea de referinţă sectorială şi coeficienţii de multiplicare prevăzuţi de legislaţia anterioară de salarizare. Ca urmare a majorării de VRS, toţi judecătorii cu funcţii de execuţie, indiferent de grad, nivel, instanţă, vechime, vor atinge nivelul maxim de salarizare prevăzut de Legea - cadru nr. 153/2017.

Aşadar, potrivit dispoziţiilor legale mai sus-citate, în nicio situaţie nu ar putea fi depăşite salariile de bază stabilite potrivit Legii - cadru nr. 153/2017 pentru anul 2022, acesta fiind nivelul maxim pe care îl pot atinge drepturile salariale conform dispoziţiilor legale.

În soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (3) şi ale art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, Curtea Constituţională a reţinut în Decizia nr. 763 din 22 octombrie 2020 că "potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în Convenţie nu se conferă dreptul de a primi în continuare un salariu într-un anumit cuantum (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 19 aprilie 2007, pronunţată în Cauza Vilho Eskelinen si alţii împotriva Finlandei, paragraful 94).

Prin urmare, stabilirea prin lege a unei limite a salariilor de bază plătite angajaţilor din fonduri publice la nivelul prevăzut pentru anul 2022 nu are semnificaţia încălcării regulilor fundamentale şi convenţionale invocate."

Totodată, este neîntemeiată obligarea la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON, pentru perioada anterioară datei emiterii O.MJ. nr. 6245/30.12.2021, având în vedere că potrivit prevederilor legale, majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016 a vizat, în mod expres şi exclusiv, cuantumul brut al salariului de bază, iar nu şi sporurile, nefiind vorba de o valoare de referinţă sectorială aplicabilă în familia ocupaţională "Justiţie".

Din analiza dispoziţiilor art. II alin. (1) din Legea nr. 293/2015, precum şi ale art. III din O.U.G. nr. 20/2016, reiese că aplicarea majorării de 25 % s-a făcut la cuantumul brut al salariilor de bază, iar nu la valoarea de referinţă sectorială. Prin urmare, prin hotărârea recurată, acordându-se drepturi neprevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraţilor, prima instanţă a depăşit limitele puterii judecătoreşti şi şi-a arogat atribuţii de legiferare.

Astfel, prin Decizia nr. 1325/4 decembrie 2008, Curtea Constituţională a reţinut, în esenţă, că posibilitatea instanţelor judecătoreşti de a anula prevederile legale pe care le consideră discriminatorii şi de a Ie înlocui cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecăţii contravine principiului separaţiei puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi prevederilor art. 61 alin. (1), conform cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării. Curtea a precizat că, "în virtutea textelor constituţionale menţionate, Parlamentul şi, prin delegare legislativă, în condiţiile art. 115 din Constituţie, Guvernul au competenţa de a institui, modifica şi abroga norme juridice de aplicare generală. Instanţele judecătoreşti nu au o asemenea competenţă, misiunea lor constituţională fiind aceea de a realiza justiţia, potrivit art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, adică de a soluţiona, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenţa, întinderea şi exercitarea drepturilor lor subiective".

De asemenea, prin mai multe decizii (nr. 818/2008, 819/2008, 820/2008, 821/2008), Curtea Constituţională a statuat că instanţele judecătoreşti nu au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. Aşadar, Curtea Constituţională a statuat că acordarea altor drepturi decât de cele prevăzute expres de lege este o depăşire a puterii judecătoreşti, rolul instanţelor fiind acela de realizare a justiţiei, adică de a soluţiona litigiile aplicând legea, iar nu de a cenzura soluţia aleasă de legiuitor în stabilirea retribuţiei unor categorii profesionale şi să stabilească alte drepturi salariale decât cele prevăzute de lege, instituindu-se pe cale judiciară sisteme de salarizare paralele cu cele prevăzute prin acte normative, întrucât s-ar încălca rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării şi principiul separaţiei puterilor în stat.

În urma emiterii ordinului O.M.J. 6245/C/30.12.2022, pe rolul instanţelor judecătoreşti au fost înregistrate acţiuni având ca obiect anularea acestui act administrativ şi emiterea unui alt ordin de salarizare în sensul înlăturării plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 şi cu luarea în considerare a coeficienţilor de multiplicare D.N.A./D.I.I.C.O.T; în astfel de cauze s-au pronunţat predominant soluţii de respingere a unui asemenea capăt de cerere, ca neîntemeiat (dosarele nr. x aflate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti). Cu titlu de practică judiciară, prin care au fost respinse acţiunile ca rămase fără obiect, au fost invocate Decizia nr. 5007/24.10.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2016 şi Decizia nr. 4618/10.10.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2016, Decizia nr. 3456/22.10.2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2015, Decizia nr. 2182/17.04.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2016.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 din C. proc. civ.

3.2. Recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiţiei

Pârâtul Ministerul Justiţiei a formulat recurs, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii pronunţate, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii formulate de către reclamanţi.

În motivarea recursului, s-au arătat următoarele:

În primul rând, în ceea ce priveşte participarea Ministerului Justiţiei în proces, au fost invocate prevederile art. 142 şi 162 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciara publicată în Monitorul Oficial nr. 1104 din 16.11.2022; prin aceste dispoziţii a avut loc transmiterea în temeiul legii a atribuţiilor privind gestionarea bugetului aprobat pentru cheltuielile de personal al curţilor de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate şi al judecătoriilor, precum şi cel pentru alte categorii de cheltuieli intrinsec legate de cheltuielile de personal al acestor instanţe de judecată, transmiterea calităţii de ordonator principal de credite pentru aceste bugete şi transmiterea competenţelor privind emiterea actelor de stabilire a salarizării judecătorilor, respectiv de aprobare a statelor de funcţii şi personal pentru aceleaşi instanţe.

Totodată, legiuitorul a prevăzut în mod expres subrogarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei în toate drepturile şi obligaţiile Ministerului Justiţiei, respectiv inclusiv cele procesuale, cu privire la litigiile aflate încă pe rolul instanţelor judecătoreşti, indiferent de starea pricinii, fără distincţie, cât şi în drepturile şi obligaţiile care decurg din hotărâri judecătoreşti, pronunţate în litigii finalizate la acest moment, respectiv din alte titluri executorii.

În conformitate cu art. 38 din Codul de procedură civilă, "Calitatea de parte se poate transmite legal sau convenţional, ca urmare a transmisiunii, în condiţiile legii, a drepturilor ori situaţiilor juridice deduse judecăţii."

Aşadar, văzând atât prevederile generale din C. proc. civ. cât şi dispoziţiile exprese ale art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022, a avut loc transmiterea calităţii procesuale a Ministerului Justiţiei către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În speţă, deşi hotărârea atacată a fost pronunţată câtă vreme erau încă în vigoare prevederile care puteau justifica participarea în proces a Ministerului Justiţiei, ţinând cont de intrarea în vigoare la data de 22.12.2022 a Legii bugetului de stat pe anul 2023 nr. 368/2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 1214 din 19.12.2022, rezultă că Ministerul Justiţiei nu mai justifică la acest moment calitatea procesuală în prezenta cauză, dar justifică, în continuare, interesul în formularea căii de atac.

Pe de o parte, chiar dacă subrogarea a avut loc prin efectul legii, ea trebuie constatată de către instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea litigiului în curs de desfăşurare, faţă de necesitatea continuării procesului în contradictoriu cu entitatea care a dobândit, în temeiul legii, calitatea de debitor al obligaţiilor a căror aducere la îndeplinire se urmăreşte pe calea prezentei acţiuni. Astfel, Ministerul Justiţiei justifică în continuare participarea în proces, cel puţin până la momentul introducerii în cauză a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile sale, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, după caz, preşedintele acesteia, trebuie să se bucure de independenţă procesuală, respectiv să aibă deplina posibilitate de a face acte procesuale de dispoziţie şi de a ataca hotărârea judecătorească formulând propriile critici, inclusiv pe fondul cauzei.

Pentru aceste motive, a solicitat scoaterea din cauză a Ministerului Justiţiei şi introducerea în cauză a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În ceea ce priveşte motivele de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 şi pct. 8 din C. proc. civ., motivele de recurs sunt identice cu cele formulate de recurenta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 din C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Deşi recursurile au fost comunicate în termenul legal, intimaţii-reclamanţi nu au depus întâmpinare.

5. Soluţia instanţei de recurs

5.1. Aspecte de fapt şi de drept relevante

Reclamanţii sunt judecători în cadrul Tribunalului Bucureşti, iar prin Ordinul nr. 401/C/07.02.2022, s-a dispus stabilirea drepturilor salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate şi al curţilor de apel prin raportare la VRS 605,225 RON, începând cu data de 30.12.2021.

Totodată, s-a dispus că plata drepturilor salariale individuale se va realiza în luna februarie pentru drepturile aferente lunii ianuarie 2022, iar plata drepturilor salariale corespunzătoare perioadei cuprinse între data emiterii şi 1 ianuarie 2022 se va realiza ulterior, după asigurarea fondurilor necesare.

În ceea ce priveşte perioada anterioară datei emiterii ordinului, drepturile salariale acordate prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect VRS de 605.225 RON se vor achita eşalonat, potrivit dispoziţiilor legale incidente.

Astfel cum reiese din chiar conţinutul său, ordinul contestat a fost emis pentru punerea în aplicare a Ordinului ministrului justiţiei nr. 6245/C/30.12.2021.

Reclamanţii au parcurs procedura prealabilă obligatorie prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, adresând contestaţia nr. x/15.03.2022 Ministerului Justiţiei împotriva ordinului contestat, soluţia acestei proceduri fiind nefavorabilă acestora, aşa cum rezultă din cuprinsul adresei nr. x/18.04.2022.

Prin acţiunea de la fond, reclamanţii au avut următoarele pretenţii:

1)recalcularea şi plata drepturilor salariale raportat la VRS 605,225 RON rezultate din aplicarea ordinului începând cu data de 31.01.2017, conform titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 924/23.07.2021 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în dosar nr. x/2020, definitivă prin decizia civilă nr. 565/10.03.2021 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în dosar nr. x/2020, şi nu cu data de 30.12.2022, data acordării conform ordinului contestat;

2)recalcularea drepturilor băneşti prin aplicarea integrală a Legii nr. 153/2017, inclusiv cu acordarea sporurilor din Anexa nr. V la această lege, începând cu data de 01.01.2018 şi în continuare pentru viitor, a sporului de 25%, reprezentând spor pentru risc şi solicitare neuropsihică, a sporului de 5% reprezentând spor de confidenţialitate şi a sporului de 13%, reprezentând spor pentru condiţii vătămătoare de muncă, aplicate la salariul de bază lunar, respectiv la indemnizaţia lunară de încadrare;

3)înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi a sporurilor urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) şi art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017;

4)recalcularea indemnizaţiei de încadrare prin valorificarea şi a unui coeficient de multiplicare de 19,00 şi plăţii drepturilor salariale rezultate.

În ceea ce priveşte pretenţiile de la punctele 2 (acordarea sporurilor fără aplicarea prevederilor art. 25 din Legea nr. 153/2017 şi înlăturarea plafonării instituite asupra sporurilor) şi 3 (înlăturarea plafonării instituite prin art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017) din enumerarea de mai sus, prima instanţă a pronunţat o soluţie de respingere, iar reclamanţii nu au recurat aceste aspecte.

Prin urmare, motivele de recurs invocate de către recurenţii-pârâţi se referă exclusiv la pretenţiile de la punctele 1 şi 4 din enumerarea anterior prezentată, cu privire la care prima instanţă a pronunţat o soluţie de admitere.

5.2. Precizări prealabile din punct de vedere al legitimării procesuale active în cadrul recursului

Astfel cum a fost invocat prin ambele cereri de recurs, prin dispoziţiile art. 142 şi 162 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciara publicată în Monitorul Oficial nr. 1104 din 16.11.2022, a avut loc transmiterea în temeiul legii a atribuţiilor privind gestionarea bugetului aprobat pentru cheltuielile de personal al curţilor de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate şi al judecătoriilor, precum şi cel pentru alte categorii de cheltuieli intrinsec legate de cheltuielile de personal al acestor instanţe de judecată, transmiterea calităţii de ordonator principal de credite pentru aceste bugete şi transmiterea competenţelor privind emiterea actelor de stabilire a salarizării judecătorilor, respectiv de aprobare a statelor de funcţii şi personal pentru aceleaşi instanţe.

Totodată, legiuitorul a prevăzut în mod expres subrogarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în toate drepturile şi obligaţiile Ministerului Justiţiei, respectiv inclusiv cele procesuale, cu privire la litigiile aflate încă pe rolul instanţelor judecătoreşti, indiferent de starea pricinii, fără distincţie, cât şi în drepturile şi obligaţiile care decurg din hotărâri judecătoreşti, pronunţate în litigii finalizate la acest moment, respectiv din alte titluri executorii.

Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are legitimare procesuală activă în cadrul recursului, atât faţă de prevederile generale din Codul de procedură civilă, cât şi faţă de dispoziţiile exprese ale art. 142 alin. (6) din Legea nr. 304/2022.

Din perspectiva Ministerului Justiţiei, sentinţa atacată a fost pronunţată câtă vreme erau încă în vigoare prevederile care puteau justifica participarea în proces a Ministerului Justiţiei, ţinând cont de intrarea în vigoare la data de 22.12.2022 a Legii bugetului de stat pe anul 2023 nr. 368/2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 1214 din 19.12.2022, iar acesta a avut calitatea de emitent al actului atacat cu acţiunea din prezenta cauză, astfel că acesta justifică în continuare legitimare procesuală activă în cadrul recursului.

Pentru aceste motive, instanţa de recurs s-a considerat învestită cu două cereri de recurs, fiind depuse la dosar în mod distinct de către cele două entităţi mai sus menţionate şi le-a recunoscut amândurora calitatea de recurent.

5.3. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ.

Recurenţii au invocat, în cadrul acestui motiv de casare, faptul că stabilirea sistemului de salarizare este atributul exclusiv al legiuitorului, instanţa de contencios constituţional a constatat neconstituţionalitatea unor prevederi legale susceptibile de a genera depăşirea competenţelor instanţelor judecătoreşti în detrimentul autorităţii legiuitoare, iar procedând astfel prima instanţă a depăşit limitele puterii judecătoreşti, arogându-şi atribuţii de legiferare.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. are în vedere situaţia în care, prin hotărârea recurată, instanţa a depăşit atribuţiile autorităţii judecătoreşti, intrând în cele ale autorităţii legislative sau executive.

Acest motiv de casare de ordine publică nu trebuie interpretat extensiv şi poate fi invocat dacă instanţa a admis cererea prin care s-a solicitat luarea unei măsuri pe care numai un organ al puterii legislative sau al puterii executive îl putea face. Modul în care a fost reglementat acest motiv de casare porneşte de la premisa că cererea de chemare în judecată a presupus, prin modul în care a fost concepută, ca instanţa, pronunţându-se favorabil asupra ei, să depăşească atribuţiile puterii judecătoreşti şi să intre în sfera atribuţiilor puterii legiuitoare sau a celei executive.

Or, ipoteza de mai sus nu se identifică în cazul de faţă; ceea ce se invocă, de fapt, de către recurenţi se circumscrie unei critici legate de încălcarea unor norme juridice sau eventual de crearea de norme juridice, dar nu poate fi încadrat în motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ.. Astfel, acest prim motiv de recurs este nefondat.

5.4. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

5.4.1. În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la soluţionarea capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la emiterea unui ordin de salarizare prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000

Pentru a pronunţa hotărârea recurată, prima instanţă a reţinut că reclamanţii contestă stabilirea drepturilor lor începând cu data de 30.12.2022, făcând referire la existenţa unor decizii judecătoreşti anterioare care îi privesc, dar şi prin raportare la situaţia altor colegi magistraţi, respectiv procurori DIICOT şi DNA sau judecători beneficiari ai unor hotărâri judecătoreşti în acest sens, faţă de care ordonatorul de credite a acceptat aplicarea măsurii cu o altă dată. În privinţa coeficientului de multiplicare 19,000, prima instanţă a reţinut, cu referire la reclamantul B., că acestuia i-a fost admis apelul împotriva sentinţei civile nr. 147/26.01.2021 a Tribunalului Dâmboviţa, dată în dosarul nr. x/2020, iar prin Decizia nr. 1226/25.05.2021 s-a stabilit definitiv că reclamantul are dreptul la recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente conform Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016 începând cu 07.02.2020 şi în continuare prin aplicarea unui coeficient de multiplicare 19,000. În mod similar, prima instanţă a reţinut că reclamantului A. i-a fost recunoscută aplicarea coeficientului de multiplicare 19,000 începând cu data de 01.04.2017, prin decizia civilă nr. 1509/18.11.2020 a Curţii de Apel Alba Iulia, prin care a fost admis apelul împotriva sentinţei civile nr. 208/2019 pronunţată de Tribunalul Sibiu în dosarul nr. x/2018. Făcând aplicarea prevederilor art. 430 din C. proc. civ., cu menţiunea că Ministerul Justiţiei a fost parte în procedurile judiciare menţionate, s-a reţinut că, în emiterea ordinului contestat, pârâtul avea obligaţia de a lua în considerare reţinerea coeficientului de multiplicare 19,000.

Înalta Curte constată următoarele:

- prin decizia civilă nr. 1226/25.05.2021 a Curţii de Apel Ploieşti pronunţată în dosar nr. x/2020, a fost admis apelul formulat de reclamantul B., a fost schimbată sentinţa civilă nr. 147/26.01.2021 pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa în sensul că a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei şi a fost respinsă acţiunea faţă de acesta pentru lipsa calităţii sale procesuale pasive; a fost admisă excepţia autorităţii de lucru judecat pentru pretenţiile anterioare datei de 07.02.2020 şi respinse pentru pretenţiile ulterioare;; a fost admisă în parte cererea şi au fost obligaţi pârâţii la recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016 începând cu data de 07.02.2020 şi în continuare prin valorificarea unui coeficient de multiplicare 19,000 şi a fost obligat fiecare dintre pârâţi, corespunzător raporturilor de serviciu avute cu reclamantul, la plata către acesta, începând cu data de 07.02.2020 şi în continuare, a diferenţelor de drepturi salariale dintre venitul calculat potrivit coeficientului de multiplicare 19,000 şi venitul efectiv plătit, drepturi actualizate cu indice de inflaţie, precum şi dobânda legală penalizatoare aferentă, până la data plăţii efective;

- prin decizia civilă nr. 1509/18.11.2020 pronunţată în dosarul nr. x/2018 de Curtea de Apel Alba Iulia, a fost admis apelul reclamantului A., a fost schimbată în parte sentinţa civilă nr. 208/04.04.2019 pronunâată de Tribunalul Sibiu, în sensul admiterii în parte a acţiunii şi obligării pârâţilor Tribunalul Bucureşti, Curtea de Apel Bucureşti şi Ministerul Justiţiei să plătească reclamantului, proporţional cu perioadele lucrate în aceste instituţii, despăgubiri constând în diferenţele dintre drepturile salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare primiţi de procurorii DNA şi DIICOT aflaţi în funcţii de execuţie sau de conducere analoage reclamantului şi drepturile salariale primite efectiv de acesta începând cu data de 1.04.2017; au fost menţinute restul dispoziţiilor din sentinţa apelată (care priveau situaţia altor reclamanţi) şi a fost respins apelul incident formulat de Ministerul Justiţiei.

În cadrul primului palier de argumentaţie, Înalta Curte constată că primul argument invocat de către recurenţi, în privinţa reclamantului B., este fondat. Cât timp a fost admisă definitiv excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei în dosarul nr. x/2020 al Curţii de Apel Ploieşti, titlul obţinut de către reclamant nu este opozabil Ministerului Justiţiei, care nu a fost parte. Din această perspectivă, se constată o greşită aplicare a efectului pozitiv al hotărârii judecătoreşti definitive din cauza respectivă, cât timp Ministerul Justiţiei nu a fost parte, iar faţă de acesta se poate invoca exclusiv opozabilitatea hotărârii din perspectiva prevederilor art. 435 alin. (2) din C. proc. civ.

Pe un al doilea palier de argumentaţie, din perspectiva invocării existenţei unui drept "câştigat" prin obţinerea hotărârilor judecătoreşti definitive de mai sus, chiar şi doar opozabile conform art. 435 alin. (2) din C. proc. civ. (reclamantul B.) sau supuse principiului obligativităţii (reclamantul A.), Înalta Curte constată că este fondată critica recurenţilor, în sensul că prin cele două hotărâri judecătoreşti mai sus menţionate, drepturile câştigate de reclamant au avut caracterul unor despăgubiri şi nu caracterul unor drepturi salariale, iar menţiunea privind acordarea pentru viitor nu poate schimba natura acestora.

Din considerentele deciziilor definitive anterior menţionate, rezultă că acei coeficienţi de multiplicare prevăzuţi de O.U.G. nr. 27/2006 au fost avuţi în vedere ca repere pentru cuantificarea despăgubirilor, individualizate în raport de fiecare din reclamanţii din litigiile respective, elementele de cuantificare constând în indicarea acestor coeficienţi de multiplicare sunt indicate în funcţie de situaţia particulară a fiecăruia dintre reclamanţi.

Nu este posibilă o interpretare a efectelor deciziilor menţionate în sensul dorit de intimaţi, din moment ce acestea nu stabilesc includerea în indemnizaţia de încadrare a unor coeficienţi de multiplicare specifici unei anumite categorii de personal (procurori de pe lângă Parchetul ICCJ conform Anexei V lit. B) pct. 1 din Legea nr. 153/2017).

O asemenea interpretare a efectelor deciziilor menţionate ar contraveni Deciziei nr. 794/2016 pronunţată de Curtea Constituţională şi principiului stabilirii salariilor judecătorilor în raport de nivelul instanţelor şi nu ar avea temei legal în reglementările salariale invocate de reclamanţi în cauză şi contravin.

Pe de altă parte, din perspectiva invocării efectului pozitiv al hotărârilor judecătoreşti anterior menţionate, pentru a se putea invoca cu succes un asemenea efect este necesar să se confirme existenţa triplei identităţi (de părţi, obiect şi cauză juridică).

Or, între acţiunile în pretenţii având ca obiect acordarea despăgubirilor ca urmare a invocării discriminării în raport de procurorii DNA-DIICOT şi acţiunile în contencios administrativ având ca obiect emiterea ordinului de salarizare prin includerea coeficientului de multiplicare 19,000 nu există nici identitate de obiect, după cum reiese în mod evident, dar nici de cauză juridică; în prima situaţie, cauza juridică este reprezentată de repararea prejudiciului cauzat prin discriminarea faţă de alţi magistraţi (procurori sau judecători), în a doua situaţie, este reprezentată de invocarea greşitei emiteri a ordinului de stabilire a indemnizaţiei de încadrare. În plus, în cazul intimatului-reclamant B., după cum s-a arătat, nu există nici identitatea de părţi, pârâtul Ministerul Justiţiei fiind scos din cauză în dosarul menţionat.

În cadrul celui de-al treilea palier de argumentaţie, întrucât prin cererea de chemare în judecată nu a fost invocată ca temei al emiterii unor noi ordine de salarizare doar existenţa unor hotărâri judecătoreşti anterioare de stabilire a despăgubirilor, ci şi egalizarea cu alţi magistraţi care ar beneficia de acest coeficient de multiplicare 19,000, se constată că situaţia intimaţilor-reclamanţi este diferită de cea din ipotezele avute în vedere de dispoziţiile art. 1 alin. (5) indice 1 din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări prin Legea nr. 71/2015, de Deciziile nr. 23/2016 şi nr. 36/2018 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016.

Totodată, din Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016, reiese că hotărârile judecătoreşti respective interpretează norme de lege cu aplicabilitate generală, cum sunt cele privind majorarea indemnizaţiei de încadrare (prin care s-au stabilit majorările de 5%, 2% şi 11%), iar celelalte hotărâri (prin care s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situaţii particulare, fără aplicabilitate generală) nu trebuie luate în considerare la stabilirea nivelului maxim al indemnizaţiei de încadrare, la care se face egalizarea.

Potrivit O.U.G. nr. 43/2016 care a modificat şi completat O.U.G. nr. 57/2015, de la data de 31.08.2016, art. 3¹ prevede "începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază /indemnizaţiilor de încadrare, aferent unui program normal al timpului de muncă, mai mic decât cel stabilit în plată la nivel maxim, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază /indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii ".

Paragrafele 74, 80 şi 81 ale Deciziei nr. 36 din 4 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie — Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept vin să întărească aceeaşi idee, a aplicabilităţii generale doar a elementului component al indemnizaţiei de încadrare/salariului de bază al valorii de referinţă sectorială, ca reper unic, de referinţă în sectorul în care este incident.

Spre deosebire, celălalt element component al indemnizaţiei de încadrare/salariului de bază - coeficientul de multiplicare - constituie reperul în funcţie de care se realizează dezideratul diferenţierii veniturilor magistraţilor şi ale altor categorii de personal din sistemul justiţiei, în considerarea fie a nivelului instanţei/parchetului la care îşi desfăşoară activitatea, fie a funcţiei pe care o ocupă; ca atare, el nu are aplicabilitate generală, ci, dimpotrivă, una restrânsă la sfera anumitor beneficiari ai legii.

Noul sistem de salarizare consacrat prin Legea nr. 153/2017 se clădeşte, conform art. 6 din acest act normativ, pe principiul ierarhizării, pe verticală, cât şi pe orizontală, în cadrul aceluiaşi domeniu, în funcţie de complexitatea şi importanţa activităţii desfăşurate.

Îndreptăţirea magistraţilor la stabilirea indemnizaţiei lunare brute prin utilizarea coeficienţilor 19,000 - 23,000 stabilite de O.U.G. nr. 27/2006 s-a recunoscut iniţial pe considerentul unui tratament salarial discriminator constatat de instanţe iar ulterior, sub efectul principiului egalizării salariilor Ia nivelul maxim aflat în piaţă, consacrat de art. 1 alin. (5) indice 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 şi a art. 3 indice 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2017.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat, nici prin decizii de speţă anterioare şi nici prin decizii obligatorii, cu privire la îndreptăţirea magistraţilor -judecători şi procurori - de la orice instanţă din ţară, la beneficiul salarial prevăzut de art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 pentru procurorii din cadrul D.N.A. şi D.I.LC.O.T. pe temeiul principiului nediscriminării.

In considerarea acestui temei - al existenţei unui tratament salarial discriminator - au fost însă pronunţate hotărâri judecătoreşti definitive, cum sunt cele menţionate de intimaţii-reclamanţi în cauza de faţă, ale celorlalte instanţe din sistemul judiciar, având în vedere conţinutul legislaţiei anterioare de salarizare şi a efectelor concrete pe care aceasta le-au produs.

De vreme ce aceste hotărâri judecătoreşti rămase definitive au fost pronunţate ca urmare a constatării unui tratament juridic discriminator pe care l-au generat actele normative edictate în trecut,existenţa unor hotărâri judecătoreşti nu constituie temei pentru recunoaşterea unor salarii de bază diferite de cele stabilite de legiuitor, iar principiul egalităţii, prevăzut de dispoziţiile art. 6 lit. c) din Legea-cadru nr. 153/2017, nu justifică acordarea altor salarii de bază decât cele pe care legiuitorul, în considerarea unor criterii obiective, le-a stabilit.

În fine, ca un ultim argument, nu s-a demonstrat, în cadrul situaţiei de fapt reţinute de prima instanţă, că exista, la data adoptării Legii nr. 71/2015, vreo indemnizaţie a unui judecător stabilită în funcţie de coeficienţii de multiplicare stabiliţi de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., la care să se poată raporta în mod concret, instanţa făcând trimitere doar la hotărâri prin care instanţele au acordat despăgubiri echivalente cu diferenţele salariale rezultate din aplicarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii D.N.A. şi D.I.I.C.O.T.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată caracterul fondat al motivului de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. referitor la obligarea pârâtului la emiterea unui ordin de salarizare prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000.

5.4.2. În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la soluţionarea capătului de cerere având ca obiect obligarea la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON, începând cu data de 31.01.2017

Astfel cum invocă în mod corect recurenţii, prin decizia civilă nr. 565/10.03.2021 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, în dosarul nr. x/2020, pe care îşi întemeiază pretenţiile ambii intimaţi-reclamanţi, a fost admisă lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei şi a fost respinsă acţiunea în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, fiind menţinute restul dispoziţiilor sentinţei civile nr. 924/23.07.2020 pronunţate de Tirbunalul Dâmboviţa, prin care se admisese acţiunea reclamanţilor în contradictoriu cu ceilalţi pârâţi (Tribunalul Bucureşti şi Curtea de Apel Bucureşti) şi îi obligase pe aceştia la recalcularea indemnizaţiilor de încadrare ale reclamanţilor conform Legii nr. 71/2015 şi O.U.G. nr. 20/2016 începând cu data de 31.01.2017 şi în continuare, raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON şi la plata către reclamanţi a acestor diferenţe salariale, actualizate cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală penalizatoare aferente.

Din această perspectivă, se constată o greşită aplicare a efectului pozitiv al hotărârii judecătoreşti definitive din cauza respectivă, cât timp Ministerul Justiţiei nu a fost parte şi faţă de acesta se poate invoca exclusiv opozabilitatea hotărârii din perspectiva prevederilor art. 435 alin. (2) din C. proc. civ.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că, potrivit art. 1 din O. MJ. nr. 6245/C/30.12.2021, începând cu data acestui ordin, drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate şi curţilor de apel, precum şi ale asistenţilor judiciari se stabilesc având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, cu respectarea prevederilor art. 38 alin. (6) şi ale art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte constată că este neîntemeiată pretenţia reclamanţilor de obligare a pârâţilor la emiterea ordinului de stabilire a drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON începând cu data de 31.01.2017, din aceleaşi considerente ca cele expuse mai sus cu privire la neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 430 din Codul de procedură civilă pentru reţinerea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat (lipsa identităţii de părţi, deoarece Ministerul Justiţiei nu a fost parte în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2020; lipsa identităţii de obiect şi cauză juridică, explicate anterior pe larg).

Aspectele privind discriminarea faţă de alţi colegi judecători sau cele privind egalizarea cu alţi colegi judecători, invocate prin cererea de chemare în judecată, au format obiectul cauzei judecate anterior şi au fost soluţionate în favoarea reclamanţilor prin hotărârea judecătorească definitivă cu privire la care se invocă puterea de lucru judecat; această hotărâre consacră un drept câştigat în favoarea acestora din perspectiva dreptului la acordarea despăgubirilor, dar, pentru raţiunile expuse mai sus, nu poate genera consecinţa efectului pozitiv al puterii de lucru judecat din perspectiva obligării la stabilirea unei indemnizaţii de salarizare. De altfel, ordinul atacat în prezenta cauză stabileşte plata eşalonată a drepturilor salariale acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive având ca obiect VRS 605,225 RON pe perioada anterioară emiterii ordinului contestat.

Astfel, şi din această perspectivă, raportat la capătul de cerere având ca obiect obligarea la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON, începând cu 31.01.2017, motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este fondat.

5.5. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursurile, va casa sentinţa atacată şi, în rejudecare, va respinge acţiunea ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 2305 din 6 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi rejudecând:

Respinge acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., ca nefondată.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 23 ianuarie 2024.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

scj