Şedinţa publică din data de 23 ianuarie 2024
Asupra cererii de revizuire de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
I.1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi – secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, anularea Raportului de evaluare nr. x/23.12.2021.
I.2. Hotărârea primei instanţe
Curtea de Apel Iaşi – secţia contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 51 din 18 aprilie 2022, a admis acţiunea formulată de reclamant şi a dispus anularea Raportului de evaluare nr. x/23.12.2021, obligând pârâta la plata către reclamant a sumei de 4773 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
I.3. Recursul exercitat
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională de Integritate, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
I.4. Decizia atacată cu revizuire
Prin Decizia nr. 1487 din 16 martie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia contencios administrativ şi fiscal a admis recursul formulat de pârâta Agenţia Naţională de Integritate împotriva sentinţei nr. 51 din 18 aprilie 2022 a Curţii de Apel Iaşi – secţia contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa atacată şi, în rejudecare, a respins acţiunea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.
I.5. Calea de atac exercitată
Împotriva Deciziei nr. 1487 din 16 martie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2022, reclamantul A. a formulat cerere de revizuire.
În motivare, arată că decizia a cărei revizuire o solicită a fost pronunţată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) prin Hotărârea din Cauza C-40/21, prin aceea că instanţa de recurs, în rejudecare, nu a analizat proporţionalitatea sancţiunii interdicţiei exercitării de funcţii publice alese pentru o perioadă de 3 ani, prevăzută de art. 25, alin. (2) din Legea 176/2010, în raport de gravitatea faptei.
Arată revizuentul că hotărârile în interpretare pronunţate de CJUE, cum este şi cea pronunţată în Cauza C-40/21, produc efecte retroactive, ceea ce înseamnă că se consideră că aşa ar fi trebuit interpretată legislaţia incidentă încă de la momentul la care a intrat în vigoare.
Sancţiunea interdicţiei exercitării de funcţii publice alese pentru o perioadă de 3 ani, prevăzută de art. 25, alin. (2) din Legea 176/2010 este vădit disproporţionată, în raport de gravitatea faptei, neproducând vreun folos material şi fiind, practic, o încălcare a legii care nu a produs niciun fel de consecinţe, dar care, pe de altă parte, are un impact deosebit de grav asupra situaţiei personale, profesionale şi economice a revizuentului-reclamant.
Arată revizuentul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit pri decizia pronunţată în recurs în interesul legii nr. 5/2021 (publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 608 din 18/06/2021) că instanţa de judecată nu poate proceda la examinarea proporţionalităţii unei sancţiuni stabilită în cuantum fix prin lege.
I.6. Apărările formulate în cauză
Intimata Agenţia Naţională de Integritate a formulat concluzii scrise prin care solicită respingerea cererii de revizuire.
În principal invocă excepţia tardivităţii cererii de revizuire, raportat la prevederile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 coroborate cu prevederile art. 181 şi 185 C. proc. civ., avându-se în vedere data comunicării deciziei a cărei revizuire se solicită.
În măsura în care se va aprecia că nu subzistă excepţia tardivităţii, solicită respingerea cererii ca fiind nefondată, întrucât motivele invocate nu se circumscriu celor prevăzute de art. 21 din Legea nr. 554/2004, decizia a cărei revizuire se cere nu contravine şi nici nu încalcă normele de drept european, iar decizia pronunţată de C.J.U.E. în cauza C40/21 nu statuează că legislaţia naţională referitoare la regimul juridic al conflictelor de interese ar contravine dreptului Uniunii Europene.
Instanţa europeană a analizat prevederile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 din perspectiva proporţionalităţii sancţiunii interdicţiei de 3 ani şi a statuat că doar în cazuri excepţionale se poate constata caracterul disproporţionat al sancţiunii complementare.
Mai mult decât atât, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că interdicţia cuprinsă în art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 este adecvată, necesară şi în principiu proporţională.
Problematica pretinsei încălcări a principiului proporţionalităţii a fost invocată de revizuent doar în faţa instanţei de fond, Curtea de apel pronunţându-se în sensul respingerii susţinerilor acestuia.
Revizuentul avea posibilitatea de a formula un recurs incident, în cazul în care ar fi fost nemulţumit de soluţia instanţei de fond, pentru ca Înalta Curte să analizeze şi să se pronunţe cu privire la aceste aspecte. Or, acesta a formulat o cerere de revizuire a Deciziei pronunţate de Înalta Curte prin care a fost admis recursul A.N.I., susţinând că nu a fost analizată, în rejudecare, proporţionalitatea sanţiunii interdicţiei exercitării funcţiei publice pentru o perioadă de 3 ani în raport de gravitatea faptei, deşi acest aspect nu a fost ridicat de revizuent în faţa instanţei de recurs şi faţă de care aceasta nu a fost învestită.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că interdicţia cuprinsă în art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 este adecvată, necesară şi în principiu proporţională, doar în cazuri excepţionale putându-se constata caracterul disproporţionat al sancţiunii complementare.
Or, în speţa dedusă judecăţii, nu se conturează nici o împrejurare concretă de natură să constituie un astfel de caz excepţional în care sancţiunea să fie vădit disproporţionată faţă de obiectul urmărit.
Analizând argumentele invocate de revizuent prin cererea de recurs ce vizează cele statuate în Hotărârea pronunţată în Cauza C-40/21, arată faptul că acestea nu se referă la nici o împrejurare sau circumstanţă personală care să conducă la concluzia nerespectării principiului invocat, nefiind depusă nici o dovadă în acest sens, susţinerile acestuia fiind pur teoretice.
Din economia raportului de evaluare rămas definitiv rezultă o încălcare conştientă a regimului juridic al conflictului de interese întrucât revizuentul nu numai că nu a anunţat la începutul dezbaterilor interesul personal avut în adoptarea respectivelor Hotărâri ale Consiliului local (aşa cum prevedeau în mod expres şi imperativ prevederile art. 77 alin. (2) si (3) din Legea nr. 393/2004), ci a participat în mod activ la procedura de deliberare si adoptare.
Ca urmare nu sunt conturate împrejurări şi nu se poate susţine, în mod rezonabil, că încălcarea săvârşită de revizuent şi faptele sale sunt lipsite de consecinţe, neintenţionate sau lipsite de gravitate.
Invocarea Deciziei RIL nr. 5/2021 este irelevantă în speţă întrucât, spre deosebire de contravenţii sau infracţiuni, nu există incompatibilităţi grave sau mai puţin grave. Prin urmare, neexistând o circumstanţiere a incidentelor de integritate, termenul fix de trei ani este impus în raport cu acest aspect.
II. Soluţia Înaltei Curţi asupra cererii de revizuire
Potrivit art. 21. alin. (1) din Legea 554/2004, text ce constituie temeiul juridic al prezentei cereri de revizuire, "constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunţarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată."
Înalta Curte reaminteşte că revizuirea întemeiată pe dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea 554/2004 poate avea ca obiect atât hotărârile definitive care evocă fondul, cât şi cele care nu evocă fondul, aspect statuat prin Decizia nr. 1039 din 5 decembrie 2012 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 61 din 29 ianuarie 2013, prin care s-a arătat că: "prevederile art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt neconstituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că nu pot face obiectul revizuirii hotărârile definitive şi irevocabile pronunţate de instanţele de recurs, cu încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, atunci când nu evocă fondul cauzei."
În ceea ce priveşte condiţiile speciale ale cererii de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 21 din Legea 554/2004, Înalta Curte reaminteşte că reglementarea acestei căi extraordinare de atac în materie administrativă este o consecinţă a aderării României la Uniunea Europeană şi reprezintă un instrument menit să asigure la nivelul jurisdicţiei naţionale preeminenţa prevederilor tratatelor şi reglementărilor europene. Scopul urmărit de legiuitorul naţional a fost să creeze un remediu procesual efectiv şi eficient menit să corecteze acele hotărâri judecătoreşti irevocabile/definitive care au ignorat principiile consfinţite la nivel european, astfel cum se desprind acestea din actele normative unionale şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.
Înalta Curte reţine că existenţa unui astfel de instrument este lăsată la latitudinea legiuitorului naţional, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene pronunţându-se, prin Hotărârea din 16 martie 2006 pronunţată în cauza C-23/04 Rosmarie Kapferer, în sensul că "dreptul comunitar nu impune unei jurisdicţii naţionale să înlăture aplicarea normelor interne de procedură care conferă autoritate de lucru judecat unei hotărâri, chiar dacă astfel ar fi reparată o încălcare a dreptului comunitar săvârşită prin hotărârea în cauză".
Calea de atac reglementată de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 constituie răspunsul legislativ al României faţă de obligaţiile impuse statelor membre prin tratate şi instrumentul prin intermediul căruia se asigură echilibrul între principiul securităţii juridice a cărui garanţie este autoritatea de lucru judecat şi supremaţia dreptului Uniunii Europene consacrat de art. 148 alin. (2) din Constituţia revizuită în 2003.
Pentru înţelegerea condiţiilor în care operează acest motiv de revizuire esenţiale sunt dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin decizia nr. 45/12 decembrie 2016 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru interpretarea dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Analizând cererea de revizuire în raport şi de apărările formulate, Înalta Curte constată că prezintă relevanţă în prezenta cauză considerentele 75-81, 83-84 din decizia nr. 45/2016, considerente potrivit cărora:
"75. Inadmisibilă este şi revizuirea prin care se urmăreşte schimbarea cauzei juridice a cererii de chemare în judecată sub aspectul motivelor de fapt care susţin obiectul cererii sau, altfel spus, al drepturilor subiective invocate care stau la baza pretenţiilor formulate şi a căror protecţie se solicită pe cale judiciară.
76. Cauza juridică a oricărei cereri de chemare în judecată este constituită din fundamentul faptic al raportului juridic dedus judecăţii şi calificarea lui juridică, implicând temeiurile în drept aplicabile.
În contenciosul administrativ, care are ca obiect anularea unui act administrativ, cauza juridică a cererii o constituie motivele de fapt, calificate prin prisma normelor juridice incidente, care constituie, împreună, argumentele de nelegalitate a actului administrativ.
77. Caracterul revizuirii, de cale extraordinară de atac, presupune că aceasta poate fi exercitată exclusiv pentru motivele prevăzute de lege, care sunt de strictă interpretare şi aplicare. Aceste limitări sunt de ordine publică.
78. Nu este necesar ca partea să fi invocat în cursul soluţionării procesului încălcarea vreunui text din dreptul european, însă trebuie să fi invocat dreptul subiectiv ocrotit de dreptul european, chiar dacă nu s-a referit la incompatibilitatea normei interne cu dreptul european. Este inadmisibil ca, sub cuvânt de prioritate a dreptului european, să se invoce în revizuire un motiv de nelegalitate cu totul nou, întrucât se opune caracterul extraordinar al căii de atac.
79. Motiv al revizuirii întemeiate pe art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 554/2004 îl constituie calificarea juridică a faptelor prin prisma normei de drept european incidente sau a interpretării acesteia rezultate dintr-o hotărâre CJUE, iar nu faptele deduse judecăţii, care reprezintă un element imutabil al litigiului.
80. Prin urmare, în revizuirea întemeiată pe art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu se pot invoca fapte relevante noi care constituie motive de nelegalitate a actului administrativ ce nu au fost invocate în faţa instanţei care a pronunţat hotărârea supusă revizuirii.
(…) 83. În acelaşi fel este lipsită de relevanţă neinvocarea în litigiul de bază a dispoziţiilor de drept european preexistente, presupus încălcate prin hotărârea a cărei revizuire se cere, întrucât, potrivit principiului iura novit curia, consacrat de art. 22 alin. (1) şi (4) din C. proc. civ., judecătorul, respectând limitele învestirii sale, este în drept, în virtutea prerogativelor sale jurisdicţionale, să dea cererii calificarea juridică exactă şi să facă aplicarea normelor juridice incidente. Instanţa trebuie să aplice dreptul, care îi este cunoscut, inclusiv dreptul european şi hotărârile interpretative ale CJUE, care au caracter obligatoriu pentru instanţele statelor membre şi se bucură de prioritate în aplicare, potrivit art. 148 alin. (2) din Constituţie.
84. Revine însă instanţei de judecată obligaţia să verifice admisibilitatea revizuirii, raportat la cazul concret dedus judecăţii, orientându-se după reperele menţionate mai sus şi, dacă este cazul, fără să se limiteze la ele, stabilind (…) dacă prin cererea de revizuire se urmăreşte schimbarea cauzei juridice a cererii sub aspectul faptelor relevante pe care s-au întemeiat motivele de nelegalitate."
Verificând îndeplinirea condiţiilor revizuirii prevăzute de art. 21 din Legea 554/2004 în raport de reperele obligatorii stabilite prin decizia nr. 45/2016, Înalta Curte urmează să verifice dacă, în prezenta cauză, revizuentul a invocat, în faţa instanţelor de fond şi recurs dreptul subiectiv ocrotit de dreptul european, ca motiv de fapt, pe care îl susţine prin cererea de revizuire prin prisma jurisprudenţei CJUE.
În concret, în cauză se invocă faptul că decizia încalcă jurisprudenţa CJUE, în special, hotărârea din cauza C-40/21.
Revizuentul nu a contestat prin cererea de revizuire situaţia de fapt reţinută de instanţa de recurs şi nici incidenţa dispoziţiilor legale invocate, ci faptul că instanţa de recurs nu a ţinut cont, în soluţia adoptată şi în motivarea acesteia, de jurisprudenţa CJUE invocată în cererea de revizuire.
Or, aşa cum s-a reţinut prin decizia nr. 45/2016, mai sus citată, temei al revizuirii pot fi şi hotărârile interpretative ale CJUE, care fac corp comun cu norma interpretată şi se aplică în toate situaţiile în care se aplică dreptul european interpretat, chiar şi cele pronunţate după soluţionarea definitivă a litigiului, acestea din urmă în limitele termenului de revizuire:
"65. În jurisprudenţa sa, CJUE a reţinut că interpretarea pe care a dat-o unei norme de drept european, în exercitarea competenţei pe care i-o conferă articolul 234 (n.a., actual art. 267 din TFUE), lămureşte şi precizează, dacă este nevoie, semnificaţia şi domeniul de aplicare ale acestei norme, astfel cum trebuie sau ar fi trebuit să fie înţeleasă şi aplicată de la intrarea sa în vigoare (a se vedea, în special, Hotărârea din 27 martie 1980, Denkavit italiana, C-61/79, pct. 16, Hotărârea din 10 februarie 2000, Deutsche Telekom, C-50/96, pct. 43, precum şi Hotărârea din 13 ianuarie 2004, Kühne Heitz, C453/00, pct. 21). Cu alte cuvinte, o hotărâre preliminară nu are o valoare constitutivă, ci pur declarativă, cu consecinţa că efectele sale se aplică, în principiu, de la data intrării în vigoare a normei interpretate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 octombrie 1995, Richardson, C-137/94, pct. 33).66. Astfel, deciziile interpretative ale CJUE fac corp comun cu norma interpretată şi se aplică în toate situaţiile în care se aplică dreptul european interpretat, adică şi raporturilor juridice care s-au născut/modificat/stins anterior pronunţării deciziilor şi care nu sunt încă definitive (adică fac obiectul unor litigii pendinte)."
În ceea ce priveşte condiţia elementului de noutate, în lipsa căruia cererea de revizuire ar fi inadmisibilă, Înalta Curte are în vedere următoarele repere obligatorii statuate prin decizia nr. 45/2016:
"72. În lumina considerentelor precedente este inadmisibilă cererea de revizuire prin care, în lipsa oricărui element de noutate (care ar putea fi hotărâri pronunţate de CJUE sau dispoziţii de drept unional neinvocate în cauză sau, deşi invocate, netratate de instanţă), se urmăreşte revizuirea unei hotărâri definitive prin care a fost deja dezlegată problematica legată de aplicarea principiului priorităţii dreptului unional, deoarece se opune caracterul revizuirii, de cale extraordinară de atac de retractare (iar nu de reformare), corelat cu principiul autorităţii de lucru judecat.
73. Dacă dreptul Uniunii sau hotărârea interpretativă a CJUE a fost invocată în faţa instanţei care a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere şi această instanţă a analizat-o, partea nu poate critica soluţia pe calea revizuirii deoarece se opune autoritatea de lucru judecat asupra rezolvării date de instanţa de fond sau de recurs. Inadmisibilitatea se impune în această ipoteză întrucât a socoti revizuirea admisibilă ar însemna ca instanţa sesizată cu cererea de revizuire să examineze soluţia instanţei care a pronunţat hotărârea supusă revizuirii, adică să exercite un control judiciar, care nu se poate realiza pe calea revizuirii. Un astfel de control judiciar se poate realiza numai pe calea de atac de reformare, dată în competenţa instanţei ierarhic superioare celei care a pronunţat hotărârea.
74. Această soluţie, care rezultă din principiile care guvernează calea extraordinară de atac de retractare a revizuirii, conform legii naţionale, respectă principiul echivalenţei din dreptul european şi principiul securităţii juridice."
În motivarea prezentei cereri de revizuire, revizuentul a arătat că decizia a cărei revizuire o solicită a fost pronunţată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) prin Hotărârea din Cauza C-40/21, prin aceea că instanţa de recurs, în rejudecare, nu a analizat proporţionalitatea sancţiunii interdicţiei exercitării de funcţii publice alese pentru o perioadă de 3 ani, prevăzută de art. 25, alin. (2) din Legea 176/2010, în raport de gravitatea faptei.
În cauza C-40/21, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că:
"Principiul proporţionalităţii trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei legislaţii naţionale care prevede o măsură constând în interdicţia de a ocupa orice funcţie publică aleasă pentru o durată prestabilită de trei ani împotriva unei persoane faţă de care s-a constatat existenţa unui conflict de interese în exercitarea unei asemenea funcţii, cu condiţia ca, având în vedere toate împrejurările relevante, aplicarea acestei legislaţii să conducă la aplicarea unei sancţiuni adecvate gravităţii încălcării pe care o reprimă, ţinând seama de obiectivul de a asigura integritatea şi transparenţa în exercitarea funcţiilor şi a demnităţilor publice, precum şi de a preveni corupţia instituţională. Această situaţie nu s-ar regăsi atunci când, în mod excepţional, având în vedere obiectivul amintit, comportamentul ilicit constatat nu prezintă niciun element de gravitate, în timp ce impactul măsurii respective asupra situaţiei personale, profesionale şi economice a acestei persoane se dovedeşte deosebit de grav."
Înalta Curte reţine că, prin cererea de revizuire nu se schimbă fundamentul faptic al raportului juridic dedus judecăţii şi calificarea lui juridică, nefiind invocate motive noi de nelegalitate ale actelor administrative ce nu au fost invocate în faţa instanţei care a pronunţat decizia a cărei revizuire se solicită. Pe de altă parte, cauza C-40/21 nu a fost avută în vedere de instanţa de fond, respectiv de cea de recurs atunci când au pronunţat hotărârile din primul ciclu procesual.
Astfel, în faţa instanţei de fond, revizuentul a invocat, amplu argumentat, încălcarea principiului priorităţii dispoziţiilor din dreptul Uniunii Europene privind principiul proporţionalităţii sancţiunilor, reglementat de dispoziţiile din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, prin aceea că interdicţia de 3 ani de a mai ocupa funcţii publice alese, prevăzută de art. 25 alin. (2) teza a doua din Legea 176/2010 se aplică ope legis fără a putea fi individualizată, nici sub aspectul duratei interdicţiei, aceasta fiind stabilită în cuantum fix, forfetar, nici sub aspectul funcţiilor alese asupra cărora se aplică, aceasta fiind totalitatea funcţiilor alese, electorale.
Instanţa de fond a respins această critică arătând că, deşi interdicţia de 3 ani de a mai ocupa funcţii publice alese, prevăzută de art. 25 alin. (2) teza a doua din Legea 176/2010 se aplică ope legis fără a putea fi individualizată, "sancţiunea este prevăzută de lege şi corespunde scopului pentru care a fost instituită, respectiv prevenirea şi combaterea faptelor de corupţie, precum şi asigurarea integrităţii în exercitarea demnităţilor publice".
Este adevărat că această linie de argumentaţie nu a format obiectul recursului, întrucât acţiunea reclamantului a fost admisă pe o chestiune procedurală, respectiv nelegalitatea procedurii de comunicare a datelor cu caracter personal, din perspectiva jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-201/14 Bara, recursul fiind formulat de Agenţia Naţională de Integritate, iar apărările intimatului vizând chestiunile invocate de recurent prin recurs.
Cu toate acestea, trecând de chestiunea de natură procedurală privind nelegalitatea procedurii de comunicare a datelor cu caracter personal, din perspectiva jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-201/14 Bara şi soluţionând fondul raportului juridic, instanţa de recurs, pentru a da eficienţă deplină dreptului Uniunii Europene, trebuia să analizeze şi chestiunea proporţionalităţii sancţiunii. Astfel, chestiunea proporţionalităţii fusese invocată în faţa instanţei de fond tocmai din perspectiva principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, ceea ce făcea ca acest motiv de nelegalitate să fie unul de ordine publică, a cărui analizare se impunea cu necesitate.
În acest sens, instanţa europeană a subliniat că Dreptul la o cale de atac efectivă presupune printre altele ca titularul acestui drept să poată avea acces la o instanţă competentă să asigure respectarea drepturilor care îi sunt garantate de dreptul Uniunii şi, în acest scop, să examineze toate aspectele de drept şi de fapt pertinente pentru soluţionarea litigiului cu care este sesizată. În speţă, acest drept presupune ca instanţa să poată controla legalitatea raportului de evaluare care îl priveşte pe reclamant şi, dacă este cazul, să anuleze raportul respectiv, precum şi sancţiunile aplicate în temeiul acestuia, inclusiv sub aspectul criteriului proporţionalităţii.
Astfel, aplicarea legislaţiei în materie de incompatibilităţi trebuie să conducă la aplicarea unei sancţiuni adecvate gravităţii încălcării pe care o reprimă, ţinând seama de obiectivul de a asigura integritatea şi transparenţa în exercitarea funcţiilor şi a demnităţilor publice, precum şi de a preveni corupţia instituţională. Această situaţie nu s-ar regăsi atunci când, în mod excepţional, având în vedere obiectivul amintit, comportamentul ilicit constatat nu prezintă niciun element de gravitate, în timp ce impactul măsurii respective asupra situaţiei personale, profesionale şi economice a acestei persoane se dovedeşte deosebit de grav.
În lipsa unei astfel de analize, nu se poate reţine de către Înalta Curte analizarea de către instanţa de recurs a cauzei prin raportare la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene invocată în cererea de revizuire.
Or, prioritatea dreptului Uniunii Europene impunea o astfel de analiză în condiţiile în care argumentele de fapt deduse judecăţii de reclamant în primă instanţă şi dreptul subiectiv protejat de normele de drept al Uniunii Europene, respectiv dreptul ca proporţionalitatea interdicţiei de 3 ani de a mai ocupa funcţii publice alese, prevăzută de art. 25 alin. (2) teza a doua din Legea 176/2010 să facă obiectul cenzurii instanţei învestite cu analiza legalităţii raportului de evaluare, impuneau o examinare a cauzei şi din perspectiva dreptului Uniunii Europene direct aplicabil referitor la principiul proporţionalităţii.
Prin urmare, cererea de revizuire întruneşte condiţiile prevăzute de art. 21 din Legea 554/2004, în interpretarea dată acestui text în lumina deciziilor obligatorii ale Curţii Constituţionale şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, urmând a fi admisă.
III. Rejudecarea recursului ca urmare a cererii de revizuire
Rejudecând recursul în limitele admiterii cererii de revizuire, Înalta Curte reţine următoarele:
Nu a format obiectul cererii de revizuire şi este, prin urmare, un aspect definitiv tranşat, faptul că în mod greşit a fost admisă acţiunea reclamantului reţinându-se nelegalitatea procedurii de comunicare a datelor cu caracter personal, din perspectiva jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-201/14 Bara.
De asemenea, intrate în puterea lucrului judecat sunt statuările instanţei de fond referitoare la netemeinicia apărărilor privind încălcarea dreptului la apărare al persoanei cercetate, necontestate în recurs, dat fiind că reclamantul nu a formulat recurs incident.
Nu au făcut obiectul analizei instanţei de revizuire nici considerentele instanţei de recurs privind existenţa conflictului de interese din perspectiva aplicării normelor de drept naţionale.
Ceea ce a format obiectul cererii de revizuire a fost încălcarea principiului priorităţii dispoziţiilor din dreptul Uniunii Europene privind principiul proporţionalităţii sancţiunilor, reglementat de dispoziţiile din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, prin aceea că interdicţia de 3 ani de a mai ocupa funcţii publice alese, prevăzută de art. 25 alin. (2) teza a doua din Legea 176/2010 se aplică ope legis fără a putea fi individualizată, nici sub aspectul duratei interdicţiei, aceasta fiind stabilită în cuantum fix, forfetar, nici sub aspectul funcţiilor alese asupra cărora se aplică, aceasta fiind totalitatea funcţiilor alese, electorale.
Instanţa de fond nu a avut în vedere toate împrejurările relevante ale cauzei inclusiv din perspectiva criteriul proporţionalităţii, o cerinţă pe care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în cauza C-40/21, a apreciat că instanţa trebuie să o aibă în vedere în analiza legalităţii raportului de evaluare, de vreme ce o eventuală constatare a legalităţii acestuia este urmată automat de aplicarea unor sancţiuni de o gravitate deosebită, limitându-se la o argumentare sumară a respingerii acestui motiv de nelegalitate a raportului de evaluare invocat de reclamant, prin raportare la scopul legitim al sancţiunii.
Scopul legiuitorului, după cum reiese din chiar titlul Legii nr. 161/2003, a fost acela de prevenire a corupţiei, urmărindu-se ca persoana care deţine o demnitate/funcţie publică să adopte o conduită preventivă de natură să o împiedice să ajungă într-un conflict de interese.
Instanţa europeană nu a contestat scopul legitim al acestei sancţiuni, ci a impus doar un control al proporţionalităţii sancţiunii, respectiv aplicarea unei sancţiuni adecvate gravităţii încălcării pe care o reprimă, ţinând seama de obiectivul de a asigura integritatea şi transparenţa în exercitarea funcţiilor şi a demnităţilor publice, precum şi de a preveni corupţia instituţională.
Astfel, acest scop nu poate fi deturnat prin reţinerea drept conflict de interese a unor acţiuni care au produs un prejudiciu minim sau inexistent sau care au fost determinate de împrejurări obiective pentru care nu se poate reţine o culpă caracterizată sub forma intenţiei în privinţa subiectului conflictului.
Chestiunea proporţionalităţii nu poate reprezenta, din punct de vedere al dreptului naţional procedural, nici un petit distinct ca atare al cererii de chemare în judecată şi nici o condiţie separată a existenţei conflictului de interese, pentru a se fi impus criticarea ca atare în etapa procesuală a recursului de către reclamant; chestiunea proporţionalităţii sancţiunii raportat la încălcarea constatată reprezintă un aspect de conformitate a legii naţionale cu norma europeană, conformitate care, odată invocată de partea interesată în faţa instanţei naţionale şi indiferent de etapa procesuală a acestei invocări, trebuie verificată cu necesitate de instanţele naţionale învestite cu cauza respectivă.
Din perspectiva jurisprudenţei europene mai sus citate, gravitatea consecinţelor reţinerii conflictului de interese impune o analiză riguroasă a proporţionalităţii acestor consecinţe cu fapta concretă săvârşită, cu luarea în considerare a întregului său context, a împrejurărilor justificate sau nu în mod obiectiv care au determinat-o, a prejudiciului produs prin raportare comparativă şi la eventualul prejudiciu rezultat în cazul în care reclamantul ar fi rămas în pasivitate, a caracterului formal sau determinant al deciziei adoptate, al posibilităţilor concrete de evitare a conflictului de către subiectul acuzat de acesta.
Prin urmare, în lipsa acestei analize, cercetarea fondului apare ca fiind incompletă, ceea ce atrage consecinţa admiterii recursului şi casării sentinţei atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Înalta Curte are în vedere cadrul procesual în care se invocă prioritatea dreptului european în prezenta cauză, respectiv în recursul declarat de Agenţia Naţională de Integritate împotriva sentinţei nr. 51 din data de 18 aprilie 2022 a Curţii de Apel Iaşi – secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin care acţiunea reclamantului a fost admisă, impunându-se prin urmare a avea în vedere principiul neagrăvării situaţiei în propriul recurs.
Prin urmare, limitele rejudecării cauzei de către instanţa de fond vor fi determinate de analiza incidenţei în cauză a deciziei CJUE C-40/21, respectiv de verificarea fondului cauzei inclusiv din perspectiva principiului proporţionalităţii, rămânând însă câştigate cauzei celelalte aspecte dezlegate de instanţa de fond în sensul respingerii celorlalte motive de nelegalitate a raportului, cu privire la care reclamantul-intimat nu a formulat recurs incident.
Cu ocazia rejudecării cauzei după casarea cu trimitere, instanţa de fond va fi ţinută, prin raportare la decizia CJUE C-40/21, să facă o analiză a raportului de evaluare atacat inclusiv din perspectiva principiului proporţionalităţii între eventualele abateri de la regimul conflictului de interese şi consecinţele pe care reclamantul-intimat al urma să le suporte, ţinându-se seama de gradul de vinovăţie al acestuia raportat la circumstanţele concrete ale cauzei. În acest sens, instanţa de fond va analiza cauza din perspectiva tuturor aspectelor mai sus reliefate ca fiind relevante pentru analiza criteriului proporţionalităţii, urmând, de asemenea, să stabilească nu doar latura obiectivă a incompatibilităţii, ci şi vinovăţia, ca element subiectiv al acesteia.
IV. Temeiul legal al soluţiei adoptate asupra cererii de revizuire
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 21 din Legea 554 şi art. 513 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite cererea de revizuire, va desfiinţa Decizia nr. 1487 din 16 martie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2022 şi, în rejudecarea recursului, va admite recursul formulat de pârâta Agenţia Naţională de Integritate împotriva sentinţei nr. 51 din data de 18 aprilie 2022 a Curţii de Apel Iaşi – secţia de contencios administrativ şi fiscal, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite cererea de revizuire formulată de revizuentul A..
Desfiinţează Decizia nr. 1487 din 16 martie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2022.
În rejudecarea recursului:
Admite recursul formulat de pârâta Agenţia Naţională de Integritate împotriva sentinţei nr. 51 din data de 18 aprilie 2022 a Curţii de Apel Iaşi – secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 23 ianuarie 2024.