Şedinţa publică din data de 25 ianuarie 2024
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată. Hotărârea primei instanţe
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 10.01.2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul regiunii Cluj-Napoca şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca, anularea Deciziei nr. 20/27.06.2018 şi a Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/04.12.2017, prin care s-a dispus angajarea răspunderii solidare a sa în limita sumei de 9.003.049 RON, compusă din debite în suma de 5.861.320 RON şi accesorii în suma de 3.141.729 RON, stabilite în sarcina societăţii B. S.R.L. prin Decizia de impunere nr. x/25.09.2015 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj.
La termenul din 22 martie 2019, reclamantul a precizat cadrul procesual, solicitând introducerea în cauză a Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Cluj în calitate de succesoare a Administraţiei pentru Contribuabili Mijlocii.
Prin încheierea de şedinţă din 19 aprilie 2019, Curtea a suspendat judecata cauzei până la soluţionarea definitivă a Dosarului nr. x/2018 al Curţii de Apel Cluj.
Cauza a fost repusă pe rol la data de 9 decembrie 2022, la cererea reclamantului.
Prin sentinţa civilă nr. 334 din 21 decembrie 2022, Curtea a respins cererea de chemare în judecată precizată formulată de reclamant, ca nefondată.
2. Recursul exercitat în cauză
Împotriva acestei hotărâri, reclamantul A. a formulat recurs întemeiat pe motivele de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând, în principal, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, apreciind că instanţa nu a analizat criticile sale cu privire la neîndeplinirea condiţiilor de angajare a răspunderii solidare. În subsidiar, a solicitat casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii şi anularea Deciziei nr. 20/27.06.2018 şi a Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/04.12.2017.
În dezvoltarea recursului, printr-o primă critică, recurentul-reclamant susţine că sentinţa de fond este nelegală prin prisma motivului de recurs prevăzut de disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât deşi instanţa a validat parţial criticile privind nelegalitatea actelor contestate - nemotivarea în ceea ce priveşte angajarea răspunderii solidare conform art. 25 alin. (2) lit. e) şi neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. c) şi e) - în mod contradictoriu a reţinut că nu se impune admiterea în parte a acţiunii, respectiv anularea în parte a actelor contestate.
Soluţia corectă, în raport de considerentele reţinute, era cea a anulării în parte a deciziei de angajare a răspunderii solidare şi consecutiv a deciziei de soluţionare a contestaţiei, respectiv în ceea ce priveşte angajarea răspunderii solidare, în baza art. 25 alin. (2) lit. c) şi e) Codul de procedură fiscală.
Din perspectiva motivelor de nelegalitate întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant consideră că prima instanţă a încălcat puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de Curtea de Apel Cluj şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. x/2019, în care s-a dispus anularea Deciziei nr. 24854/04.12.2017, de angajare a răspunderii solidare, în situaţia prevăzută de art. 25 alin. (2) lit. c) şi e) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, emisă în privinţa administratorului C..
Deciziile de angajare a răspunderii solidare sunt emise în mod identic în sarcina celor patru administratori ai societăţii B. S.R.L., singura diferenţă fiind numele administratorului a cărei răspundere este angajată, prin urmare, efectul pozitiv al puterii de lucru judecat al considerentelor hotărârilor din Dosarul nr. x/2019 determină admiterea acţiunii şi în prezentul dosar.
În mod greşit, a apreciat instanţa de fond că aceste hotărâri judecătoreşti sunt simple decizii de speţă, neexistând tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, întrucât efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat nu este condiţionat de existenţa triplei identităţi amintite.
Instanţa de fond a depăşit limitele puterii judecătoreşti şi a făcut o aplicare retroactivă a prevederilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 Codul de procedură fiscală, atunci când a statuat că faptele imputate societăţii, prin Decizia de impunere nr. x/25.09.2015, ar justificat în mod automat, angajarea răspunderii solidare, chiar în lipsa unei analize concrete realizată de organul fiscal cu privire la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 25 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, motive de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 şi 8 C. proc. civ.
Prima instanţă nu se putea substitui organului fiscal prin completarea conţinutului deciziei de angajare a răspunderii solidare şi nici să facă, în locul organului fiscal, analiza temeiului răspunderii solidare, în raport de condiţiile prevăzute de art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală.
În plus, atunci când a pretins că decizia de angajare a răspunderii solidare se completează cu decizia de impunere şi raportul de inspecţie fiscală, faptele atribuite societăţii fiind considerate imputabile administratorilor pentru atragerea autorităţii a răspunderii solidare, instanţa de fond a aplicat retroactiv art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală şi a stabilit, cu încălcarea termenului de prescripţie, consecinţe în sarcina recurentului-reclamant, pentru perioada 01.01.2011 – 31.03.2013.
Un alt motiv de casare, întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este aplicarea greşită a disp. art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală.
Instanţa de fond trebuie să analizeze dacă recurentului-reclamant i se poate imputa vreuna dintre ipotezele de la art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală.
Instanţa de fond trebuia să analizeze dacă recurentului-reclamant i se poate imputa vreuna dintre ipotezele de la art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală, pentru a răspunde personal pentru datoriile societăţii, respectiv nedeclararea cu rea-credinţă a obligaţiilor fiscale sau neachitarea cu rea-credinţă a obligaţiilor fiscale ale societăţii declarate insolvabile.
În speţă, nu au fost analizate şi nici dovedite condiţiile prevăzute la art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală, deşi organul fiscal avea obligaţia să-şi motiveze în fapt şi în drept decizia, conform disp. art. 26 Codul de procedură fiscală şi Anexa 2, nota de subsol x din Ordinul nr. 127/2014.
Fără nicio justificare legală, instanţa de fond pretinde că analiza condiţiilor de la art. 25 alin. (2) lit. d) ar rezulta din decizia de impunere şi raportul de inspecţie fiscală, deşi angajarea răspunderii solidare se realizează prin întrunirea prevederilor art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală.
Răspunderea solidară este o răspundere subiectivă ce poate fi angajată doar dacă organul fiscal dovedeşte îndeplinirea condiţiilor expres reglementate de lege şi nu faptul că în Dosarul nr. x/2018 s-a reţinut că societatea ştia sau cel puţin trebuia să ştie că participă la o fraudă.
În dosar este relevantă hotărârea pronunţată de CJUE în cauza C-1/21 Direktor na Direktsia, prin care se accentuează că răspunderea solidară nu poate fi angajată de către organul fiscal independent de culpa dovedită a administratorului.
Instanţa de fond a ignorat faptul că organul fiscal nu a dovedit reaua-credinţă a recurentului-reclamant şi nu a analizat existenţa raportului de cauzalitate între fapta imputată şi starea de insolvabilitate a societăţii B. S.R.L., efectuând o examinare globală pentru faptele imputate.
Mai arată recurentul-reclamant că lipsa audierii sale înainte de emiterea deciziei de angajare a răspunderii solidare este evidentă, iar convocarea şi procesul-verbal la care face trimitere prima instanţă nu provin de la organul emitent al deciziei de angajare a răspunderii.
Audierea pretins realizată în luna aprilie 2017 nu a fost efectuată în cadrul procedurii de antrenare a răspunderii sau înaintea emiterii deciziei, societatea a intrat în insolvenţă în luna august 2017, astfel că nu se putea antrena răspunderea solidară care a avut loc în decembrie 2017, deoarece nu se cunoşteau faptele şi împrejurările relevante imputate recurentului-reclamant, anterior producerii acestora.
Decizia de angajare a răspunderii solidare este lovită de nulitate întrucât procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate este inopozabil recurentului-reclamant, nefiind comunicat nici acestuia şi nici societăţii debitoare B. S.R.L., invocându-se astfel încălcarea disp. art. 48 Codul de procedură fiscală, precum şi disp. art. 215 şi 217 din vechiul Codul de procedură fiscală.
Recurentul-reclamant consideră că nu sunt îndeplinite condiţiile de fond pentru angajarea răspunderii solidare conform art. 25 alin. (2) lit. c) şi e) Codul de procedură fiscală, nefiind dovedite condiţiile atragerii acestor răspunderi, iar procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nu a fost comunicat şi nu i se poate imputa administratorului societăţii debitoare că nu a solicitat deschiderea procedurii pentru obligaţiile fiscale rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate.
3. Apărările formulate în cauză. Recursurile incidente
3.1. Intimata-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia tardivităţii recursului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii soluţiei pronunţate de prima instanţă.
Odată cu întâmpinarea, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca a formulat şi recurs incident, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului incident cu consecinţa înlăturării considerentelor vătămătoare cu privire la condiţiile de atragere a răspunderii prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. c) şi e) din Legea nr. 207/2015 şi înlocuirea acestora cu considerente care să fie în conformitate cu legislaţia aplicabilă.
În susţinerea recursului incident, recurenta-pârâtă invocă aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. c) şi e) din Legea nr. 207/2015 Codul de procedură fiscală.
În legătură cu atragerea răspunderii solidare, în temeiul disp. art. 25 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală, recurenta-pârâtă arată că instanţa ar fi trebuit să verifice numai îndeplinirea sau neîndeplinirea obligaţiei de a solicita deschiderea procedurii insolvenţei conform Legii nr. 85/2014, respectiv existenţa relei-credinţe în neîndeplinirea obligaţiei.
Or, în speţă, prima cerere de deschidere a procedurii insolvenţei a fost formulată la data de 13.01.2017, cu depăşirea termenului de 30 zile menţionat la art. 66 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, în condiţiile în care obligaţiile fiscale stabilite prin decizia de impunere aveau termen de plată 20.10.2015 la debite şi 20.11.2015 la accesorii, iar insolvenţa debitorului se prezumă atunci când acesta, după 60 zile de la scadenţă, nu a plătit datoria, potrivit art. 5 pct. 29 din Legea nr. 85/2014.
După apariţia stării de insolvenţă, administratorul societăţii nu a făcut niciun demers pentru plata creanţelor fiscale şi nu a încurcat să găsească o soluţie de instituire a unor posibilităţi de acordare a înlesnirii la plată, dar a continuat activitatea şi a acumulat noi arierate la bugetul consolidat al statului, nu a evidenţiat în bilanţul contabil suma datorată, prin urmare este îndeplinită condiţia relei-credinţe a acestuia.
Referitor la condiţiile atragerii răspunderii prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, recurenta-pârâtă susţine că societatea, prin operaţiuni realizate în materialitatea lor de către administratori, a determinat restituirea sau rambursarea unor sume de bani de la bugetul general consolidat, fără ca acestea să-i fie cuvenite.
3.2. Intimata-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.
Odată cu întâmpinarea, intimata-pârâtă a formulat şi recurs incident împotriva considerentelor sentinţei instanţei de fond, solicitând casarea în parte a hotărârii, în sensul reţinerii ca întemeiate a dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. c) şi e) Codul de procedură fiscală, cu consecinţa menţinerii deciziei de atragere a răspunderii solidare şi pentru faptele reglementate de aceste texte legale, păstrându-se soluţia pronunţată, de respingere a acţiunii.
În motivarea recursului incident, în privinţa art. 25 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală, recurenta-pârâtă consideră că termenul de 30 de zile de la data apariţiei stării de insolvenţă trebuie respectat de către administrator, iar răspunderea acestuia poate fi atrasă şi pentru o inacţiune.
Recurentul-reclamant nu se poate apăra invocând lipsa resurselor privind plata datoriilor, de vreme ce nu a dovedit existenţa niciunui demers în vederea obţinerii resurselor.
Contrar opiniei instanţei de fond, starea de insolvenţă nu se traduce obligatoriu prin faliment, există şi procedura reorganizării judiciare.
Deschiderea procedurii insolvenţei este o obligaţie prevăzută de art. 66 din Legea nr. 85/2014, iar răspunderea poate fi atrasă pentru ambele ipoteze prevăzute la art. 25 alin. (2) lit. c) şi e) Codul de procedură fiscală.
Cu privire la incidenţa disp. art. 25 alin. (2) lit. e) Codul de procedură fiscală, prima instanţă a considerat, în mod greşit, că nu poate fi vorba de restituiri sau rambursări de sume de la buget, ţinându-se seama că societatea a înregistrat cheltuieli deductibile, respectiv TVA deductibil, în baza unor documente ce relevă operaţiuni fictive, prin urmare aceste înregistrări au determinat şi restituirea/rambursarea de sume de bani de la buget, fără ca acestea să fie cuvenite.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor exercitate în cauză
Analiza motivelor de casare
1. Cu privire la recursul formulat de recurentul-reclamant A.
Recurentul-reclamant consideră că soluţia primei instanţe este criticabilă din perspectiva motivului de nelegalitate întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., când hotărârea cuprinde motive contradictorii, arătându-se că, deşi în considerente au fost validate parţial criticile privind nelegalitatea actelor contestate, precum şi neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. c) şi e) Codul de procedură fiscală, totuşi, s-a reţinut că nu se impune admiterea în parte a acţiunii şi anularea în parte a actelor contestate, ci s-a respins cererea ca nefondată.
Înalta Curte reţine că hotărârea instanţe de fond poate fi casată pentru motivul prevăzut de disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a C. proc. civ., când există o contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că într-o parte a hotărârii rezultă că acţiunea este întemeiată, iar în altă parte, că aceasta nu este întemeiată, astfel că nu se poate şti ce anume a decis instanţa sau când există contradicţie între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia cererii, iar din altele faptul că este întemeiată.
Din cuprinsul hotărârii recurate, considerente şi dispozitiv, rezultă clar ceea ce a decis instanţa de fond şi anume faptul că actele administrativ-fiscale atacate sunt legale, în sensul angajării răspunderii solidare a administratorului pentru fapta prevăzută de disp. art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală, motiv suficient pentru ca instanţa de fond să opteze pentru respingerea acţiunii.
Faptul că instanţa de fond a considerat că în privinţa disp. art. 25 alin. (2) lit. c) şi e) Codul de procedură fiscală, angajarea răspunderii solidare a reclamantului nu poate fi atrasă nu are drept consecinţă automată admiterea în parte a actelor administrativ-fiscale contestate, fiind suficiente considerentele expuse în acest sens, care fac corp comun cu dispozitivul hotărârii şi beneficiază de autoritatea de lucru judecat prevăzută de art. 430 alin. (2) C. proc. civ.
Ceea ce invocă recurentul-reclamant reprezintă, în realitate, o opinie a acestuia în legătură cu modul în care judecătorul procedează în cazul analizat şi nu un viciu al hotărârii, care să atragă casarea acesteia în temeiul disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a C. proc. civ., pentru motive contradictorii.
Recurentul-reclamant invocă, printr-un alt motiv de recurs, întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., încălcarea puterii de lucru judecat a hotărârilor definitive pronunţate în Dosarul nr. x/2019, prin care s-a anulat Decizia nr. 24854/04.12.2017, de angajare a răspunderii solidare a administratorului C. pentru aceeaşi societate, critică ce se încadrează în realitate la cea prevăzută de disp. art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.
Înalta Curte constată că recurentul-reclamant susţine încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, potrivit căruia, oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă, respectiv sentinţa civilă nr. 106/19.04.2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal şi Decizia nr. 242/20.01.2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia contencios administrativ şi fiscal, ambele în Dosarul nr. x/2019.
Instanţa de fond a considerat că nu se poate reţine efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al hotărârilor sus-menţionate, întrucât reaua-credinţă se analizează pentru fiecare administrator, deşi faptele pentru care s-a angajat răspunderea solidară sunt identice.
Înalta Curte reţine că în litigiul anterior, instanţele au considerat că actele administrativ-fiscale referitoare la faptele prevăzute de disp. art. 25 alin. (2) lit. c) şi e) Codul de procedură fiscală sunt nelegale, aceeaşi soluţie a fost pronunţată de prima instanţă în prezenta cauză, ca urmare a analizării în concret, potrivit probelor administrate în dosar, îndeplinirea condiţiilor pentru atragerea răspunderii solidare a recurentului-reclamant, astfel că este nefondată critica întemeiată pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.
Motivul de casare întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. este nefondat şi urmează să fie respins, întrucât aprecierea făcută de prima instanţă în sensul că faptele imputate societăţii B. S.R.L., prin Decizia de impunere nr. x/25.09.2015, justifică în mod automat angajarea răspunderii solidare a administratorului, nu reprezintă o depăşire a limitelor puterii judecătoreşti, aceasta bazându-se pe cele consemnate în actele administrativ-fiscale contestate, conform cărora situaţia societăţii conduce la o prezumţie că reprezentantul legal nu a acţionat în conformitate cu prevederile legale incidente în cauză, în sensul că nu a condus şi organizat evidenţa contabilă potrivit Legii nr. 82/1991.
Cu privire la aplicarea retroactivă a prevederilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, aceasta va fi analizată concomitent cu motivul de casare întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aplicarea greşită a legii.
Înalta Curte reţine că pentru oricare dintre ipotezele prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. c), d), e) Codul de procedură fiscală, pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, răspund solidar cu acesta, administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă: nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate (lit. c); au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale (lit. d); au determinat restituirea sau rambursarea unor sume de bani de la bugetul general consolidat, fără ca acestea să fie cuvenite debitorului (lit. c).
Cu privire la fapta de la lit. c), instanţa de fpnd a constatat că nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între îndeplinirea cu întârziere a obligaţiei de a cere instanţei deschiderea procedurii de insolvenţă a societăţii şi obligaţiile rămase neachitate la momentul declarării stării de insolvenţă, iar îndeplinirea cerinţelor de la lit. d) face imposibilă în speţă, antrenarea răspunderii şi pentru ipoteza de la lit. c).
În privinţa faptei prevăzute de lit. d), judecătorul fondului a considerat că întrucât în sarcina societăţii B. S.R.L. s-a stabilit plata unor obligaţii suplimentare, s-a dovedit şi reaua-credinţă a administratorului.
În ceea ce priveşte ipoteza de la lit. e), instanţa de fond a reţinut că nu au existat restituiri sau rambursări efective de sume de la bugetul consolidat de stat către societate.
Prin urmare nu se confirmă faptul că instanţa de fond a analizat global condiţiile răspunderii solidare a administratorului din moment ce pentru lit. c) şi e) a constatat că nu există faptă ilicită sau legătură de cauzalitate şi numai pentru lit. d) a analizat alături de existenţa faptei ilicite, legătura de cauzalitate şi reaua-credinţă a reclamantului.
Aplicarea greşită a disp. art. 25 alin. (2) din Codul de procedură fiscală s-a făcut în privinţa lit. d), când instanţa de fond a considerat că situaţia societăţii determină în mod automat şi angajarea răspunderii solidare a administratorului sau că aceasta se prezumă, cum a afirmat organul fiscal.
Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil răspunde solidar cu acesta, administratorul care, cu rea-credinţă, a determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale (lit. d).
Aşadar, numai dovedirea relei-credinţe a administratorului poate antrena răspunderea solidară a acestuia cu societatea B. S.R.L..
Instanţa de fond, preluând argumentele din cuprinsul actelor administrativ-fiscale contestate, a reţinut greşit că simpla existenţă a unor obligaţii de plată restante ale societăţii declarate insolvabile stabilite prin decizie de impunere, chiar şi în ipoteza existenţei unei hotărâri judecătoreşti, în prezent definitivă, de respingere a cererii de anulare a acesteia, antrenează, în mod automat, răspunderea solidară a administratorului.
Or, dispoziţiile art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală, sunt explicite, în sensul că numai dovedirea relei-credinţe a administratorului conduce la antrenarea răspunderii solidare cu a debitorului aflat în insolvenţă, în acelaşi sens fiind şi dispoziţiile Ordinului nr. 127/2014, precum şi jurisprudenţa CJUE, exemplificată prin hotărârea din Cauza C-1/21, invocată de recurentul-reclamant.
Din această perspectivă, Înalta Curte reţine întrunirea motivului de casare întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi constatarea aplicării greşite a disp. art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală, pentru fapta de la lit. d), nemaifiind necesar a se analiza criticile referitoare la aplicarea retroactivă a dispoziţiilor legale.
Referitor la lipsa audierii recurentului-reclamant înainte de emiterea deciziei de angajare a răspunderii solidare, critica este nefondată, la dosar au fost depuse două înştiinţări privitoare la angajarea răspunderii solidare în temeiul prevederilor art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) Codul de procedură fiscală şi un proces-verbal de audiere referitor la neachitarea obligaţiilor restante, prin urmare aspectele arătate prin motivele de recurs sunt nerelevante în cauză.
În ceea ce priveşte necomunicarea către recurentul-reclamant a procesului-verbal de declarare a stării de insolvabilitate ce ar determina nulitatea deciziei de angajare a răspunderii solidare, Înalta Curte reţine că recurentul-reclamant reiterează argumentele aduse în faţa instanţei de fond fără să realizeze o critică din perspectiva motivului de casare întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 Codul de procedură fiscală, evocând, de exemplu, disp. art. 217 Codul de procedură fiscală, deşi instanţa de fond a arătat că acestea nu au fost invocate prin acţiunea introductivă.
2. Cu privire la recursurile declarate de recurentele-pârâte Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj
Recurentele-pârâte susţin întrunirea motivului de casare întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv aplicarea greşită a disp. art. 25 alin. (2) lit. c) şi e) Codul de procedură fiscală.
Potrivit disp. art. 25 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală, răspunde solidar cu debitorul, administratorul care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate.
Instanţa de fond a reţinut o întârziere în îndeplinirea obligaţiei legale de a cere instanţei deschiderea procedurii insolvenţei şi lipsa legăturii de cauzalitate între îndeplinirea cu întârziere a acestei obligaţii şi celelalte obligaţii rămase neachitate la momentul declarării stării de insolvabilitate.
Prin urmare, îndeplinirea cu întârziere a obligaţiei de deschidere a procedurii insolvenţei nu echivalează cu dovedirea relei-credinţe a administratorului, astfel că sunt nefondate argumentele recurenţilor-pârâţi în sensul că neîndeplinirea sau îndeplinirea cu întârziere a acestei obligaţii reprezintă prin ea însăşi dovada relei-credinţe a administratorului.
Pentru a se reţine condiţiile prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. e) Codul de procedură fiscală, este obligatoriu a se demonstra reaua-credinţă a administratorului, ca urmare a faptei de a determina restituirea sau rambursare unor sume de bani de la bugetul general consolidat, fără ca acestea să fie cuvenite debitorului.
Înalta Curte reţine că sumele de bani despre care se face vorbire în cuprinsul art. 25 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală, trebuie să fi fost efectiv restituite sau rambursate de la bugetul general consolidat, nefiind suficient să se constate doar că operaţiunile nu sunt reale.
Prin urmare, în mod corect a reţinut prima instanţă că ipoteza analizată nu este întrunită, neexistând nicio sumă care să fi fost efectiv restituită.
Faţă de acestea, în temeiul disp. art. 496 C. proc. civ. coroborat cu disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, se va admite recursul declarat de reclamantul A., se va casa sentinţa atacată şi, în rejudecare, urmează să se admită acţiunea şi să se dispună anularea actelor administrativ-fiscale contestate.
În temeiul aceloraşi dispoziţii legale, recursurile incidente formulate de pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca vor fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 334 din 21 decembrie 2022 a Curţii de Apel Cluj – secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi, în rejudecare,
Admite acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca.
Anulează Decizia nr. 20/27.06.2018 de soluţionare a contestaţiei şi Decizia nr. 24854/04.12.2017 prin care s-a dispus angajarea răspunderii solidare a reclamantului.
Respinge recursurile incidente formulate de pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Cluj şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondate.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 25 ianuarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.