Şedinţa publică din data de 25 ianuarie 2024
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Obiectul acţiunii. Circumstanţele cauzei şi hotărârea primei instanţe
1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mureş – secţia civilă, la data de 18.07.2022, sub nr. x/2022, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov, Parchetul de pe lângă Tribunalul Covasna, cu citarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării,
- recunoaşterea stării de discriminare în care se află reclamanţii din punct de vedere salarial în raport cu personalul auxiliar de specialitate şi conex din cadrul DNA şi DIICOT şi, pe cale de consecinţă, să se dispună obligarea Parchetului de pe lângă Curtea de apel Braşov la recalcularea indemnizaţiei de încadrare brute lunare şi a celorlalte drepturi aferente salariilor individuale ale fiecăruia dintre reclamanţi, având în vedere funcţia deţinută, conform prevederilor Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016 începând cu data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 27/2006 (01.08.2016) şi în continuare şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare corespunzător avut în vedere la calculul indemnizaţiilor de încadrare brute lunare şi a celorlalte drepturi salariate aferente ale personalului auxiliar de specialitate şi conex din cadrul DNA şi DIICOT, aşa cum au fost prevăzute de O.U.G. nr. 27/2006;
- repararea prejudiciului produs prin neaplicarea dispoziţiilor legale mai sus arătate prin acţiunea pârâţilor până la data încetării stării de discriminare, prejudiciu constând în plata diferenţei dintre indemnizaţia de încadrare calculată potrivit modalităţii de calcul arătată la pct. 1 şi indemnizaţia de încadrare plătită efectiv (inclusiv după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017) de la data naşterii/recunoaşterii dreptului (01.08.2016) şi până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare, prejudiciu creat prin neacordarea drepturilor de care ar fi trebuit să beneficieze reclamanţii;
- obligarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Covasna la plata în favoarea reclamanţilor a diferenţelor de drepturi salariale rezultate din recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente, având în vedere funcţia deţinută, prin raportare la nivelul indemnizaţiei personalului auxiliar şi conex din cadrul DNA şi DIICOT, pentru perioada efectiv lucrată, începând cu data de 01.08.2016 şi în continuare, până la încetarea condiţiilor legale de acordare;
- actualizarea sumelor stabilite mai sus cu indicele de inflaţie stabilit de Institutul Naţional de Statistică şi prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligaţii de plată privind diferenţele de drepturi salariale, calculate începând cu data scadenţei plăţii sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate reclamanţilor până la plata efectivă a sumelor cuvenite solicitate anterior.
Prin sentinţa nr. 1537 din 7 decembrie 2022, Tribunalul Mureş a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Covasna.
A reţinut instanţa că Tribunalul Mureş nu este nici instanţa în a cărei circumscripţie îşi au domiciliul reclamanţii şi nici locul de muncă al acestora. Reclamanţii au calitatea de personal auxiliar de specialitate şi conex în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgu-Secuiesc, iar litigiul are natura juridică a unui litigiu de muncă, reclamanţii solicitând obligarea pârâţilor la plata unor drepturi băneşti despre care se afirmă că le-ar fi datorate cu titlu de drepturi salariale. Astfel, din perspectiva persoanelor care au calitatea de reclamant nu sunt îndeplinite cerinţele art. 127 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ., în sensul că reclamanţii care sunt personal conex, de plano, nu fac parte dintre categoriile enumerate în norma juridică (judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier). De asemenea, reclamanţii care au calitatea de grefier nu îndeplinesc cerinţa de la art. 127 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că sunt grefieri la parchetul de pe lângă judecătorie, iar competenţa de soluţionare a cauzei aparţine unei instanţe superioare, adică Tribunalului Covasna.
1.2. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Covasna – secţia civilă la data de 30.01.2023.
Prin Sentinţa 455 din 27 aprilie 2023, Tribunalul Covasna a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Curţii de Apel Bucureşti – secţia de contencios administrativ şi fiscal.
A reţinut instanţa că în cauză se contestă situaţia creată de ordinele de salarizare, acte administrative emise de Ministerul Jusiţiei pentru reclamanţii care au calitate de personal auxiliar în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgu Secuiesc, nefiind vorba despre un litigiu clasic de dreptul muncii. Astfel, în temeiul art. 7 din Secţiunea I a Cap. VIII din Anexa V a Legii-cadru nr. 153/2017, competenţa aparţine Curţii de Apel Bucureşti.
2. Hotărârea celei de-a doua instanţe
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 30.05.2023.
Prin sentinţa civilă nr. 1386 din 10 octombrie 2023, Curtea a admis excepţia necompetenţei materiale, ridicată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Covasna.
A reţinut instanţa că art. 7 din Secţiunea I a Cap. VIII din Anexa V a Legii-cadru nr. 153/2017 instituie o competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti doar în ipoteza când personalul salarizat potrivit Capitolului VIII din Anexa V a Legii cadru nr. 153/2017 nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale formulează o acţiune împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) al art. art. 7 din Secţiunea I a Capitolului VIII din Anexa V a Legii cadru nr. 153/2017, respectiv atunci când formulează plângere împotriva hotărârilor organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecţiei Judiciare, Institutului National al Magistraturii şi Şcolii Naţionale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori Colegiilor de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituţii din sistem care au stabilit drepturile salariale prin care a fost respinsă contestaţia formulată împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale.
În cauză, reclamanţii nu au învestit instanţa cu o acţiune prin care să conteste o hotărâre a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetului de pe lângă Tribunalul Covasna prin care ar fi fost soluţionată o contestaţie a acestora împotriva unor acte administrative de stabilire a drepturilor salariale, ci se solicită obligarea pârâţilor la recalcularea indemnizaţiei de încadrare brute lunare şi a celorlalte drepturi aferente salariilor individuale ale fiecăruia dintre reclamanţi potrivit solicitărilor acestora şi plata diferenţelor dintre indemnizaţia de încadrare calculată potrivit modalităţii de calcul indicată de reclamanţi şi indemnizaţia de încadrare plătită efectiv.
Or, norma prevăzută de art. 7 din Secţiunea I a Capitolului VIII din Anexa V a Legii cadru nr. 153/2017 este o normă de competenţă specială, care se aplică doar în cazul strict prevăzut în cadrul său, neputând fi extins şi în alte situaţii, potrivit regulii de interpretare specialia generalibus derogant, litigiul de faţă fiind un litigiu de muncă tipic.
Constatând ivit conflict negativ de competenţă, în temeiul art. 134 şi art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea acestuia.
3. Considerentele Înaltei Curţi asupra conflictului de competenţă
Analizând conflictul negativ de competenţă intervenit între cele două instanţe, în raport cu hotărârile pronunţate şi cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte reţine următoarele.
Aspectul care a generat conflictul negativ de competenţă între instanţele sesizate îl constituie problema instanţei competente material să soluţioneze cauza, în raport cu obiectul dedus judecăţii şi prevederile legale incidente în materie.
Înalta Curte constată că reclamanţii au învestit instanţa de conflicte de muncă şi asigurări sociale a tribunalului cu o acţiune ce are ca obiect drepturi de natură salarială, solicitând obligarea pârâţilor să plătească diferenţele rezultate din recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente prin raportare la coeficienţii de multiplicare stabiliţi în O.U.G. nr. 27/2006 actualizate cu indicele de inflaţie şi cu aplicarea dobânzii legale penalizatoare.
Astfel, în cauză nu sunt incidente prevederile art. 7 din Capitolul VIII din Anexa V a Legii nr. 153/2017, întrucât aceste dispoziţii de excepţie sunt de strictă interpretare şi nu pot fi extinse la alte litigii în legătură cu plata unor drepturi salariale, reglementând competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti doar în soluţionarea plângerilor formulate împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) (mai puţin, hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), emise ca urmare a parcurgerii procedurii reglementate de acest text de lege.
Aşadar, litigiul dedus judecăţii nu are ca obiect cenzurarea unui act administrativ tipic (ordinul de salarizare) sau a unui act administrativ asimilat (refuzul nejustificat al pârâţilor de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal), nefiind circumscris, prin urmare, sferei contenciosului administrativ, astfel cum este definit de legiuitor prin dispoziţiile art. 2 lit. f) şi art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Totodată, este de observat că reclamanţii nu au formulat critici de nelegalitate a actelor administrative emise de ordonatorul de credite, nu solicită anularea unor astfel de acte şi nu critică un eventual refuz de emitere a unor acte administrative prin care să se stabilească o altă salarizare, ci solicită obligarea pârâţilor la plata unor drepturi salariale pe care le consideră cuvenite şi neplătite.
Or, atât timp cât nu se contestă un act administrativ tipic sau asimilat pentru a fi incidente dispoziţiile Legii nr. 554/2004, raportul juridic generator al drepturilor şi obligaţiilor corelative fiind un raport juridic de muncă, căruia îi sunt aplicabile dispoziţiile din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii şi din Legea nr. 304/2004 (abrogată şi înlocuită cu Legea nr. 303/2022), Înalta Curte constată că instanţa competentă material să soluţioneze litigiul de faţă este instanţa specializată în dreptul muncii, raportul juridic dedus judecăţii intrând în categoria conflictelor de muncă, iar nu a contenciosului administrativ.
Această soluţie este în acord şi cu Decizia nr. 9/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că "nu fac obiectul procedurii de contestare administrativă alte categorii de drepturi (sporuri, compensaţii, ajutoare) reglementate de lege, ce pot intra în venitul brut al salariatului, nerecunoscute de angajator, şi nici eventualele solicitări de acordare retroactivă a oricăror drepturi salariale, pentru aceste situaţii este aplicabil dreptul comun care permite formularea unei acţiuni directe la instanţa competentă a statua asupra litigiilor privind drepturile salariale pretinse de părţi, recunoscute sau nu de ordonatorii de credite."
Raportul juridic pe care se grefează petitele acţiunii (plata unor diferenţe de drepturi salariale) este un raport juridic de muncă, fie el şi atipic ("sui generis"), calificare făcută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, prin Decizia în interesul legii nr. 46/15 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 495/16 iulie 2009, prin care s-a reţinut că "Prestarea muncii se realizează în cadrul unor raporturi sociale care, odată reglementate prin norme de drept, devin, de regulă, raporturi juridice de muncă. În această categorie intră raporturile de muncă ale funcţionarilor publici civili sau militari, soldaţilor şi gradaţilor voluntari, persoanelor care deţin demnităţi publice, magistraţilor şi magistraţilor-asistenţi, personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor de pe lângă acestea, membrilor cooperatori şi raporturile juridice de muncă născute în baza încheierii contractului individual de muncă. Magistraţii constituie o categorie specială de personal care îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis".
Art. 266 din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii prevede că "jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod", iar, în conformitate cu art. 269 alin. (2) din acelaşi act normativ, "cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul/reşedinţa/sediul."
De asemenea, prezintă relevanţă dispoziţiile art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011 prin care legiuitorul a reglementat competenţa în materie, în sensul în care "conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal".
În aceste condiţii, se constată că demersul judiciar iniţiat de reclamanţi se circumscrie materiei conflictelor de muncă, competenţa materială de soluţionare a acestuia revenind, aşadar, în primă instanţă tribunalului, în temeiul art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii şi art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011.
4. Temeiul legal al soluţiei adoptate
Pentru considerentele expuse şi în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Covasna – secţia civilă, complet specializat în litigii de muncă şi asigurări sociale.
PENTRU ACESTEMOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa soluţionării cauzei privind pe reclamanţii A., B. şi C. şi pe pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Covasna în favoarea Tribunalului Covasna – secţia civilă, complet specializat în litigii de muncă şi asigurări sociale.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 25 ianuarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.