Şedinţa publică din data de 31 ianuarie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 31 martie 2021, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. ("A."), în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor ("FGA", "Fondul"), a solicitat să se constate existenţa unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate sub nr. x/26.08.2016 şi obligarea pârâtului la soluţionarea, de îndată, a cererii de plată, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
1.2. Prin cererea depusă la data de 31 august 2021, reclamanta a modificat cererea introductivă, solicitând obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004, la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată, constând în:
(i) în principal, penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele aplicabile în materia asigurărilor, respectiv 0,2% pe zi întârziere conform Normei ASF nr. 23/2014, în cuantum de 4324,13 RON, calculate până la data de 08.09.2021 şi, în continuare, până la data plăţii efective;
(ii) în subsidiar, dobânda legală penalizatoare, conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.
1.3. Prin notele scrise depuse la data de 16.11.2021, reclamanta a precizat că solicită obligarea FGA la plata de penalităţi aplicate sumei solicitate conform cererii de plată, calculate de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată şi până la data de 29.10.2021, dată la care banii au fost achitaţi de către pârât.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 1696 din 17 noiembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:
(i) a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii modificate, ca neîntemeiate;
(ii) a recalificat excepţia tardivităţii introducerii acţiunii în excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune;
(iii) a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, doar pentru sumele solicitate până la data de 31.08.2020 şi a respins, în consecinţă, acţiunea modificată în privinţa acestor sume, ca fiind prescrisă;
(iv) a respins, în rest, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune;
(v) a respins în rest acţiunea modificată, formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată;
(vi) a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile 1696 din 17 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate atât în privinţa excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, care a fost admisă în parte, cât şi în privinţa soluţiei asupra fondului cererii şi, în rejudecare, admiterea acţiunii introductive de instanţă, astfel cum a fost modificată.
În motivarea căii de atac promovate, recurenta – reclamantă susţine că hotărârea primei instanţei a fost pronunţată cu aplicarea greşită şi încălcarea normelor de drept material care stabilesc condiţiile în care poate fi angajată răspunderea autorităţii publice.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, recurenta-reclamantă învederează că prezenta acţiune vizează atragerea răspunderii civile delictuale a Fondului pentru fapta ilicită constând, pe de-o parte, în respingerea cererii de plată prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, iar pe de altă parte, în întârzierea la plată. Întârzierea la plată este o faptă continuă, astfel că prejudiciul este unul continuu şi a încetat la data de 29.10.2021, când contul A. a fost creditat de FGA cu valoarea despăgubirii.
Consideră recurenta-reclamantă că, în temeiul art. 19 raportat la art. 28 din Legea nr. 554/2004, termenul de prescripţie trebuie calculat potrivit art. 2526 C. civ., care dispune că, în cazul prestaţiilor succesive, prescripţia curge de la data la care fiecare prestaţie a devenit exigibilă. Cum prejudiciul a fost continuu şi nu a putut fi precizat până la data plăţii efective a despăgubirilor, în speţă nu a operat prescripţia dreptului material la acţiune.
Mai arată recurenta-reclamantă că dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 22/2019 pronunţată de Înalta Curte în analiza unui recurs în interesul legii, stabilesc un termen de un an pentru introducerea acţiunii, care curge de la data la care persoana prejudiciată a cunoscut sau trebuia să cunoască cuantumul prejudiciului. În speţă, hotărârea judecătorească prin care s-a constatat nelegalitatea refuzului de plată al FGA a rămas definitivă la 13.10.2021, dreptul la acţiune al A. născându-se la această dată. Pe de altă parte, dobândirea caracterului cert al prejudiciului suportat de A. a intervenit ulterior, după reanalizarea pe fond a cererii de plată de către Fond şi stabilirea cuantumului despăgubirii.
Astfel fiind, apreciază recurenta-reclamantă că nu pot fi reţinute considerentele instanţei de fond conform cărora A. trebuia să cunoască prejudiciul cauzat la data împlinirii unui termen de 30 de zile de la depunerea cererii de plată.
Recurenta-reclamantă mai susţine şi că în speţă este incident art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015, care prevede un termen special de prescripţie de 5 ani, aplicabil plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor, întrucât obiectul pretenţiilor A. îl constituie plata de daune interese moratorii, care au natură accesorie faţă de cererea principală de plată a despăgubirilor. Sub acelaşi aspect, al caracterului accesoriu al daunelor pretinse, apreciază că prima instanţă a interpretat greşit şi prevederile art. 2537 C. civ.
Pe fondul cauzei, recurenta-reclamantă susţine că, pentru a fi îndeplinite condiţiile atragerii răspunderii patrimoniale a autorităţii pârâte, trebuie să fie îndeplinite condiţiile existenţei unui act administrativ nelegal, a prejudiciului material sau moral, a raportului de cauzalitate între actul administrativ şi prejudiciu, precum şi existenţa culpei autorităţii. Chiar dacă, prin decizia ÎCCJ prin care a fost anulată Decizia FGA nr. 14452/03.25.2018, intimatul – pârât FGA nu a fost obligat direct la plată, ci la analiza pe fond a cererii de plată, acesta a achitat sumele solicitate, fiind evident că se află în culpă pentru plata despăgubirii cu o întârziere de 5 ani.
În ceea ce priveşte actul administrativ nelegal emis, consideră că acest act administrativ este reprezentat de Decizia nr. 14452/03.05.2018, prin care FGA a respins cererea de plată. Prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 4644/13.10.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2018, a fost anulată decizia FGA, astfel că autoritatea a procedat la analiza pe fond a cererii de plată şi a efectuat plata despăgubirilor.
Cât priveşte condiţia existenţei unui prejudiciu, recurenta-reclamantă susţine că prima instanţă a aplicat eronat prevederile art. 1535 C. civ., câtă vreme, ori de câte ori prejudiciul constă în lipsa de folosinţă asupra unei sume de bani, daunele datorate de cel în culpă se ridică la nivelul convenit de părţi sau stabilit de lege. Intimatul-pârât avea obligaţia de a proceda imediat la soluţionarea cererii de plată, însă soluţionarea formală a cererii a survenit doi ani mai târziu, fiind dată o soluţie de respingere. Prin modul în care Fondul a înţeles să soluţioneze cererea de plată, A. a fost lipsită de folosinţa sumei de bani la care era îndreptăţită pentru o perioadă de peste 5 ani, având astfel dreptul la repararea prejudiciului suferit, iar dreptul la plata accesoriilor având caracter cert. Prima instanţă a aplicat greşit dispoziţiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, întrucât, în instrumentarea dosarelor de daună, Fondul este ţinut de dispoziţiile legale aplicabile contractului de asigurare, printre care şi plata penalităţilor pentru întârzierea soluţionării cererii de plată.
Recurenta-reclamantă susţine că în cauză este dovedită şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, câtă vreme întârzierea în soluţionarea cererii a fost generată de modalitatea în care FGA a soluţionat cererea de plată prin Decizia nr. 14452/2018. Întrucât legea nu prevede un termen de soluţionare a cererii de plată, FGA este obligat să o soluţioneze de îndată.
Cât priveşte culpa FGA, recurenta-reclamantă apreciază că aceasta este una evidentă, întrucât Fondul, ca structură de garantare creată de lege cu scopul de a asigura plata creanţelor de asigurare aparţinând unui asigurător falit, avea obligaţia de a acţiona în deplină concordanţă cu prevederile legale. În realitate însă, FGA nu a făcut decât să tergiverseze nepermis de mult soluţionarea cererilor de plată, lipsind A. de o sumă semnificativă de bani. Acţionând cu încălcarea chiar a scopului pentru care a fost creat, FGA a interpretat greşit prevederile legale, cu ignorarea impactului pe care această atitudine l-ar putea produce pe piaţa asigurărilor.
Concluzionând, recurenta-reclamantă apreciază că în speţă sunt îndeplinite condiţiile legale pentru a se dispune obligarea Fondului la plata de despăgubiri în vederea acoperirii prejudiciului generat A. prin neplata creanţei de asigurare, fiind greşite considerentele primei instanţe în sensul neîndeplinirii condiţiilor legale pentru angajarea răspunderii FGA.
4. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinare, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Susţine că situaţia de fapt expusă de reclamantă este eronată, întrucât Fondul nu a efectuat plata despăgubirii, ci, prin Decizia nr. 44149/03.01.2022, a respins cererea de plată. Această decizie a fost contestată de reclamantă în acţiunea ce face obiectul dosarului nr. x/2022, înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.
Cu privire la penalităţile de întârziere, intimatul-pârât consideră că nu s-a dovedit îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 19 din Legea nr. 554/2004, întrucât între fapta pretins ilicită a FGA (emiterea Deciziei nr. 14452/2018) şi prejudiciul invocat ca urmare a nesoluţionării cererii de plată nu există un raport de cauzalitate.
În opinia intimatului-pârât, Fondul nu poate fi obligat la plata de penalităţi de întârziere, întrucât scopul său legal este acela de a acoperi creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurări, iar nu ca obligaţii proprii, nefiind un succesor sau reprezentant al asigurătorilor în faliment. Ca atare, în condiţiile în care legea nu prevede un termen de soluţionare a cererilor de plată, trebuie avut în vedere un termen rezonabil, în înţelesul stabilit de practica CEDO şi ÎCCJ. Acest termen nu a fost încălcat în cazul reclamantei, câtă vreme FGA a înregistrat peste 100.000 de cereri de plată începând cu data de 29.08.2015, doar pentru asigurătorul B., iar legislaţia insolvenţei şi Legea nr. 213/2015 prevăd anumite termene şi etape procedurale. Astfel, nu se poate reţine în sarcina Fondului nici nesoluţionarea în termen legal a unei cereri şi nici refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri.
Totodată, consideră că Fondului nu-i sunt aplicabile nici prevederile din legislaţia asigurărilor referitoare la penalităţile de întârziere plătite de asigurători, raportat la scopul şi atribuţiile sale legale.
Referitor la pretinsa culpă a FGA, susţine că aceasta nu poate fi constatată în raport de nelegalitatea deciziei emise în interpretarea unei norme legale în mod contrar interpretării date de Înalta Curte prin decizia nr. 29/2020, câtă vreme interpretarea Fondului nu a fost una singulară, ci a fost confirmată în practica mai multor instanţe judecătoreşti, ceea ce a necesitat intervenţia Înaltei Curţi.
Solicită a se avea în vedere şi împrejurarea că, prin hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2018, FGA a fost obligat doar la soluţionarea pe fond a cererii de plată, iar nu la plata despăgubirilor într-un anumit cuantum.
Cu privire la dobânda legală solicitată de la a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată şi până la plata efectivă, intimatul-pârât FGA consideră, similar argumentelor anterior expuse, că nu s-a dovedit legătura de cauzalitate între respingerea cererii de plată pe motivul depăşirii plafonului maxim legal al despăgubirii şi neîndeplinirea obligaţiei de soluţionare a cererii de plată într-un anumit termen.
Susţine că O.G. nr. 13/2011 impune existenţa unei convenţii pentru stabilirea ratei dobânzii, condiţie neîntrunită în speţă şi apreciază că recurenta-reclamantă solicită în mod eronat a se face aplicarea art. 13 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, câtă vreme FGA este o instituţie de drept public, iar nu un profesionist.
Intimatul-pârât reiterează apărările anterior expuse, referitoare la scopul şi atribuţiile legale ce-i revin ca instituţie publică şi la efectele anulării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 prin hotărâre judecătorească, iar în ceea ce priveşte condiţia existenţei unui prejudiciu, susţine că această condiţie nu poate fi analizată în raport de soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2018, prin care nu s-a constatat dreptul reclamantei la despăgubire, ci doar s-a dispus obligarea FGA la reanalizarea cererii de plată.
Reiterează, totodată, şi considerentele referitoare la inexistenţa condiţiei culpei FGA în privinţa interpretării normei legale ce a făcut obiectul deciziei interpretative nr. 29/2020.
5. Alte aspecte procesuale
Excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, invocată de intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor prin întâmpinare, a fost respinsă, ca neîntemeiată, la termenul din 31 ianuarie 2024, pentru motivele cuprinse în practicaua prezentei decizii.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este fondat, pentru următoarele considerente:
Reclamanta A. S.A. a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere modificată prin care a solicitat, în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata despăgubirilor aferente acoperirii prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrată la FGA sub nr. x/26.08.2016, ce viza creanţa de asigurare în cuantum de 1194,52 RON. Reclamanta a apreciat că un atare prejudiciu constă, în principal, în penalităţi în cuantumul de 0,2% pe zi întârziere (conform Normei ASF nr. 23/2014) calculate de la data 25.09.2016 (data la care, în opinia reclamantei, ar fi trebuit să fie soluţionată cererea de plată) şi până la data plăţii efective a despăgubirii, iar, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.
Prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru sumele solicitate până la data de 31.08.2020, respectiv cu un an anterior depunerii cererii modificatoare a acţiunii introductive. Pentru restul pretenţiilor, prima instanţă a respins acţiunea, ca neîntemeiată, apreciind că nu este îndeplinită condiţia vinovăţiei FGA la emiterea Deciziei nr. 14452/03.05.2018, câtă vreme emiterea acestui act administrativ s-a datorat modului de interpretare a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 în practica administrativă a Fondului, dar şi în practica neunitară a instanţelor judecătoreşti, faţă de care a fost necesară intervenţia Înaltei Curţi prin mecanismul de soluţionare a unor chestiuni de drept, respectiv prin pronunţarea Deciziei nr. 29/2020.
În recurs, reclamanta A. a criticat soluţia şi considerentele primei instanţe cu privire la soluţia dată prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fond a reiterat poziţia sa referitoare la calificarea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 drept act administrativ nelegal, cauzator de prejudicii şi la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 19 din Legea nr. 554/2004, învederând, totodată, că, după anularea pe cale judecătorească a deciziei amintite, Fondul a reanalizat cererea de plată şi a achitat despăgubirea solicitată.
Contestând aceste susţineri, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a afirmat că despăgubirea solicitată prin cererea de plată nu a fost achitată, ci, dimpotrivă, cererea A. a fost respinsă printr-o decizie administrativă care face obiectul unei acţiuni în anulare în curs de soluţionare, iar în subsidiar, a susţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale pentru atragerea răspunderii sale.
Pentru a răspunde criticilor ce fac obiectul recursului, Înalta Curte reţine că, prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins mai multe cereri de plată formulate de societatea reclamantă pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată a sumei de 1194,51 RON RON, înregistrată de FGA sub nr. x/26.08.2016, motivat de împrejurarea că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobată la plată şi achitată din disponibilităţile Fondului de Garantare a Asiguraţilor suma de 450.000 RON, reprezentând limita maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015.
Prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a fost anulată Decizia nr. 14452/03.05.2018 şi a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă şi menţionate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON, fiind respinsă acţiunea, în rest, ca neîntemeiată. În motivare, instanţa a reţinut, între altele, că «(…) plafonul de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 4 lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 2134/2015 (…) nu poate face abstracţie de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. (…) plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit», respectiv «consecinţa nelegalităţii deciziei nu poate fi obligarea directă a Fondului la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plăţii acesteia. (…) pârâtul nu a analizat fondul celor 435 de drepturi pretinse de parte, rezumându-se la a emite o singură decizie de respingere globală prin prisma reţinerii depăşirii plafonului de garantare. (…) a proceda altfel şi a obliga direct pârâtul la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acesteia, Curtea consideră că ar imixtiona în activitatea Fondului, negându-i posibilitatea de a evalua pe fond cererile de plată».
Aşadar, Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată în mod definitiv de instanţa de contencios administrativ, corelativ cu obligarea intimatului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor la analiza pe fond a cererilor de plată, inclusiv a celei ce face obiectul prezentului litigiu.
În contextul expus şi raportat la temeiul de drept al acţiunii, Înalta Curte constată că soluţia primei instanţe este nelegală şi se impune admiterea recursului, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, în vederea reanalizării pe fond a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, prima instanţă a făcut o greşită aplicare în speţă a prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, referitoare la termenul de un an în care partea ce se consideră vătămată printr-un act administrativ nelegal poate promova acţiunea în despăgubire, reţinând că, atât timp cât reclamanta solicită penalităţi pe fiecare zi de întârziere, aceasta înseamnă că pentru penalităţile aferente fiecărei zi de întârziere curge un termen de prescripţie separat.
Este de observat că, procedând de o astfel de manieră, prima instanţă a făcut aplicarea regulilor art. 2526 C. civ., referitoare la prescripţia dreptului material la acţiune al prestaţiilor succesive, în materia despăgubirilor solicitate în condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004. Or, depăgubirea solicitată de reclamantă în cauză este doar cuantificată sub forma penalităţilor de întârziere/dobânzii legale, nefiind însă o astfel de creanţă, al cărei termen de prescripţie să curgă distinct pe fiecare zi de întârziere.
În aplicarea prevederilor art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 22/2019 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în prezenta cauză paguba şi întinderea sa depind de recunoaşterea creanţei principale, motiv pentru care termenul de prescripţie nu curge nici de la data respingerii cererii de plată prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, nici de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de anulare a acestei decizii. Dreptul material la acţiune nu este prescris extinctiv atât timp cât existenţa creanţei este condiţionată, pe de-o parte, de anularea actului administrativ nelegal - Decizia nr. 14452/03.05.2018, iar pe de altă parte, de lămurirea existenţei în beneficiul reclamantei a creanţei principale în sumă de 1194,51 RON.
Se impune a se face o menţiune referitoare la soluţia dată de FGA cererii de plată (a cărei analiză trebuia reluată conform sentinţei civile nr. 4902/2018) şi anume că, deşi plata creanţei principale în sumă de 1194,51 RON a fost afirmată de reclamantă, totuşi ea nu este confirmată de actele dosarului, aspect asupra căruia Înalta Curte va reveni şi o va analiza în următoarele considerente. Însă prescripţia dreptului material la acţiune nu poate fi reţinută în raport de cele arătate anterior, pentru că recunoaşterea creanţei principale putea avea loc, în executarea sentinţei civile nr. 4902/2018, abia după rămânerea definitivă a acesteia – 13.10.2021, iar cererea modificatoare a fost depusă la data de 31.08.2021, astfel că termenul de prescripţie de un an este respectat.
În concluzie, la data formulării cererii de chemare în judecată modificate nu era împlinit termenul special de prescripţie de 1 an, astfel că prima instanţă a admis în mod nelegal excepţia prescripţiei extinctive pentru pretenţiile anterioare datei de 31.08.2020.
Constatarea caracterului fondat al acestui prim motiv de recurs formulat de reclamantă conduce la necesitatea casării cauzei cu trimitere la rejudecare, pentru ca prima instanţă să procedeze la reanalizarea integrală a pretenţiilor din cerere, nu doar a celor aferente perioadei neprescrise.
Acestui motiv i se adaugă, însă, şi următoarele considerente, referitoare la fondul cauzei, Înalta Curte reţinând că în speţă se decelează şi greşita aplicare de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, din perspectiva îndeplinirii condiţiilor de atragere a răspunderii pentru paguba cauzată prin întârzierea soluţionării cererii de plată, coroborate cu cele ale art. 1349 şi urm. C. civ.
Înalta Curte are în vedere că acţiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, întrucât repararea pagubei produse persoanei vătămate reprezintă o latură intrinsecă litigiului de contencios administrativ.
Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal, sens în care se coroborează cu prevederile art. 1349 C. civ., având denumirea marginală Răspunderea delictuală, "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral" şi art. 1357, având denumirea marginală Condiţiile răspunderii, din acelaşi act normativ, "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă". Astfel fiind, o altă cerinţă ce trebuie îndeplinită pentru atragerea răspunderii administrative patrimoniale în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 este dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciu, respectiv daunele pretinse şi emiterea actului administrativ anterior anulat sau a cărui anulare a fost solicitată prin aceeaşi acţiune, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004, dar şi dovedirea culpei autorităţii în emiterea actului administrativ nelegal.
În cauză, recurenta-reclamantă a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a Deciziei nr. 14452/03.05.2018, prin care a fost respinsă cererea de plată a despăgubirii, apreciind că prejudiciul constă în lipsa de folosinţă asupra sumei de bani solicitate cu titlu de creanţă de asigurare şi că sunt îndeplinite şi cerinţele privind existenţa vinovăţiei Fondului şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi vinovăţie.
Analizând aceste susţineri, instanţa de fond a apreciat că în speţă nu sunt întrunite condiţiile cumulative ale răspunderii civile delictuale, întrucât emiterea deciziei amintite nu este imputabilă FGA, iar pârâtul nu poate fi obligat la plata prejudiciului în lipsa relevării vinovăţiei acestuia, soluţie pe care instanţa de recurs o apreciază a fi nelegală.
Înalta Curte constată că Decizia nr. 14452/03.05.2018 reprezintă actul administrativ nelegal, anulat de instanţa de contencios administrativ, de care se prevalează reclamanta şi în raport de care se verifică atât existenţa prejudiciului, cât şi a celorlalte condiţii ale răspunderii civile delictuale, conform art. 19 din Legea nr. 554/2004. Culpa Fondului de Garantare a Asiguraţilor în emiterea actului administrativ nelegal este confirmată de motivarea sentinţei civile nr. 4902/27.11.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia contencios administrativ şi fiscal, care a reţinut că emiterea Deciziei nr. 14452/03.05.2018 este rezultatul unei greşite interpretări de către FGA a prevederilor Legii nr. 213/2015. Această interpretare a fost infirmată prin mecanismul dezlegării unei chestiuni de drept ce a format obiectul Deciziei nr. 29 din 02.03.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, astfel cum s-a reţinut şi în cuprinsul deciziei nr. 4644/13.10.2021.
În consecinţă, din hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2018, rezultă că în sarcina autorităţii pârâte s-a reţinut emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, de care se face responsabilă autoritatea emitentă, astfel că aspectele reţinute de prima instanţă cu privire la lipsa vinovăţiei pârâtului sunt greşite.
Cu toate acestea, doar existenţa actului administrativ nelegal, anulat de instanţa de judecată şi a vinovăţiei autorităţii în emiterea lui nu probează şi restul condiţiilor necesare atragerii răspunderii civile delictuale, respectiv existenţa prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate dintre acesta şi fapta ilicită.
Consecinţa învederată de recurenta-reclamantă ca reprezentând urmarea emiterii actului administrativ nelegal a fost aceea a întârzierii de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor a plăţii sumei solicitate cu titlu de creanţă de asigurări, ceea ce dă naştere unei obligaţii de acoperire a beneficiului nerealizat, solicitată sub forma penalităţilor de întârziere calculate conform Normei ASF nr. 23/2014 sau sub forma dobânzii legale calculate conform O.G. nr. 13/2011, până la data achitării despăgubirii. Or, sub acest aspect, prima instanţă a reţinut greşit (a se vedea pagina 17, paragraful al doilea din sentinţă) că Fondul de Garantare a Asiguraţilor a achitat integral creanţa de asigurare pretinsă prin cererea de plată, deşi această împrejurare, invocată de reclamantă în cuprinsul cererii modificatoare, nu este confirmată de actele dosarului. La dosarul instanţei de fond se regăseşte extrasul de cont nr. 222/01.11.2021, depus de reclamantă odată cu cererea precizatoare, iar din verificarea plăţilor efectuate în perioada 29.10.2021 – 31.10.2021 nu rezultă achitarea sumei ce face obiectul prezentei cauze – 1194,51 RON.
De asemenea, Înalta Curte are în vedere că, în recurs, intimatul-pârât FGA a negat în mod expres efectuarea plăţii creanţei de asigurare, afirmând că, dimpotrivă, dreptul reclamantei la despăgubire nu a fost recunoscut, cererea de plată fiind respinsă prin Decizia nr. 44149/03.01.2022, iar reclamanta a contestat această decizie prin acţiunea în anulare ce face obiectul dosarului nr. x/2022 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.
Înalta Curte observă că existenţa creanţei de asigurare în sumă de 1194,51 RON, de care se prevalează reclamanta A. în prezenta cauză pentru a solicita o despăgubire pentru întârzierea în efectuarea plăţii, nu a fost nici confirmată, nici infirmată de către instanţa judecătorească în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018, autoritatea pârâtă fiind doar obligată la reanalizarea cererii de plată. Câtă vreme intimatul-pârât FGA afirmă că, în urma reanalizării cererii de plată, a emis o nouă decizie de respingere a creanţei de asigurare, iar reclamanta nu a făcut dovada încasării despăgubirii, Înalta Curte constată că aceste aspecte nu au fost lămurite de prima instanţă, din perspectiva existenţei efective a prejudiciului constând în plata accesoriilor aferente unui debit principal nerecunoscut şi neachitat şi a legăturii de cauzalitate dintre emiterea actului administrativ nelegal – Decizia nr. 14452/03.05.2018 şi prejudiciul pretins de reclamantă. Mai exact, reclamanta susţine că valoarea creanţei principale fiind achitată cu întârziere, ca urmare a emiterii unei decizii nelegale, lipsa de folosinţă a sumei respective i se cuvine cu titlu de prejudiciu sub forma penalităţilor de întârziere/dobânzii legale; însă, atât timp cât nu se demonstrează dreptul reclamantei la încasarea creanţei principale, nici dreptul la plata penalităţilor de întârziere/dobânzii legale nu poate fi reţinut.
Pentru aceste motive, Înalta Curte va trimite cauza spre rejudecare, pentru ca prima instanţă să procedeze la analiza condiţiilor atragerii răspunderii patrimoniale a autorităţii pârâte, luând în considerare şi aspectele dezlegate prin prezenta decizie. În rejudecarea cauzei, instanţa de fond va dispune administrarea probatoriilor pe care le va aprecia necesare şi va solicita lămuriri din partea reclamantei şi a pârâtului, pentru a clarifica situaţia despăgubirii ce face obiectul cererii de plată nr. x/26.08.2016.
În consecinţă, constatând incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 496-497 C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, va admite recursul, va casa în parte sentinţa recurată, va respinge în tot excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, conform considerentelor prezentei decizii.
Vor fi menţinute dispoziţiile din sentinţă referitoare la respingerea excepţiilor inadmisibilităţii acţiunii şi a prescripţiei dreptului material la acţiune pentru sumele solicitate după data de 31.08.2020, care nu au fost recurate în prezenta cale de atac, căpătând caracter definitiv.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1696 din 17 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează în parte sentinţa recurată.
Rejudecând, respinge în tot excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată.
Trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în ceea ce priveşte fondul cererii de chemare în judecată.
Menţine dispoziţiile din sentinţă referitoare la respingerea excepţiilor.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 31 ianuarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.