Şedinţa publică din data de 31 ianuarie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 12 iunie 2020, pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâţii Municipiului Galaţi prin Primar şi Primăria Municipiului Galaţi - Direcţia de Impozite, taxe şi alte venituri - Serviciul Impozite, Taxe şi alte Venituri Locale Persoane Juridice, a solicitat: (i)anularea în tot a Dispoziţiei nr. 841/17.03.2020 privind soluţionarea contestaţiei formulate de A. S.A. şi, pe cale de consecinţă, (ii)anularea integrală a Deciziei de impunere privind creanţele datorate bugetului local nr. x/12.12.2019, comunicată societăţii în data de 16.12.2019, prin intermediul căreia au fost stabilite obligaţii fiscale suplimentare în cuantum de 24.831.292,57 RON şi, pe cale de consecinţă, exonerarea societăţii de la plata acestor obligaţii fiscale; (iii)anularea integrală a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/12.12.2019, comunicat societăţii în data de 16.12.2019, ce a stat la baza emiterii Deciziei de impunere privind creanţele datorate bugetului local nr. x/12.12.2019; (iv)obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă în prezenta cauză.
1.2. Prin încheierea din 17 martie 2021, instanţa de fond a luat act că reclamanta şi-a schimbat denumirea din A. S.A. în Distribuţie Energie Electrică România S.A.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 124 din 21 iunie 2022, Curtea de Apel Ploieşti – secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de Societatea Distribuţie Energie Electrică România S.A., în contradictoriu cu pârâţii Municipiului Galaţi prin Primar şi Primăria Municipiului Galaţi - Direcţia de Impozite, Taxe şi Venituri Locale Persoane Juridice.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 124 din 21 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Societatea Distribuţie Energie Electrica România S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.
În argumentarea căii de atac formulate, recurenta-reclamantă a afirmat că sentinţa recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, sens în care a invocat incidenţa motivului de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Astfel, referitor la motivele de nulitate absolută a inspecţiei fiscale, constând în încălcarea art. 126 Codul de procedură fiscală (Legea nr. 207/2015) referitor la durata maximă a inspecţiei, instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra următoarelor argumente: necompetenţa teritorială a DIVTL Galaţi; încălcarea de către inspectorii fiscali a disp. art. 127 alin. (4) şi (6) Codul de procedură fiscală, referitor la durata suspendării inspecţiei fiscale; depăşirea dublului duratei maxime a inspecţiei fiscale, durata fiind de 449 zile, după excluderea perioadei de suspendare; interpretarea disp. art. 253 alin. (6) din Codul fiscal, prin raportare la aplicarea şi interpretarea adreselor primite de la MFP – Direcţia Centrală Legislaţie Codul fiscal şi reglementări contabile; aplicabilitatea principiului proporţionalităţii, al speraţei legitime şi al certitudinii impunerii.
Într-o argumentare succintă, instanţa de fond a preluat în integralitate concluziile organului fiscal privind evaluarea incompletă a construcţiilor pentru care se datorează impozitul.
Totodată, instanţa de fond nu a analizat şi nu a răspuns argumentelor esenţiale referitoare la: greşita calificare a unui număr neindividualizat dintre cele 387 de imobilizări corporale drept clădiri în sensul art. 249 Codul de procedură fiscală, raportat la natura acestora de mijloace fixe; respectarea regulii prevăzute de pct. 123 alin. (3) din Ordinul nr. 3055/2009 chiar şi în ipoteza recalificării acestor active drept clădiri; respectarea de către societate a singurei obligaţii prevăzute de art. 253 Codul fiscal, respectiv de pct. 122 alin. (1) din Ordinul nr. 3055/2009 privind mandatarea unui evaluator autorizat indepenedent pentru reevaluarea clădirilor; depăşirea competenţei organului fiscal prin impunerea unei sancţiuni de ordin fiscal pentru pretinse încălcări ale legislaţiei secundare contabile; încălcarea de către organul fiscal a obligaţiei prevăzute de art. 6 alin. (1) Codul de procedură fiscală; aplicabilitatea în prezenta cauză a adreselor primite de la MFP – Direcţia Centrală Legislaţie Codul fiscal şi reglementări contabile; încălcarea principiilor proporţionalităţii, al speraţei legitime şi al certitudinii impunerii prin stabilirea unui impozit în cuantum total care depăşeşte valoarea clădirilor.
În aceste condiţii, motivarea sentinţei recurate nu corespunde standardelor reieşite din jurisprudenţă şi doctrină, anume pertinenţă, temeinicie, omogenitate, accesibilitate, dar şi necesitatea de a fi completă şi convingătoare.
În mod corespunzător, nu sunt respectate aspectele reieşite din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la un proces echitabil, anume art. 6 paragraful 1 din Convenţie.
Partea recurentă a mai susţinut că sentinţa recurată este rezultatul interpretării şi aplicării greşite a normelor de drept material, ceea ce atrage incidenţa motivului de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Astfel, punctual, recurenta-reclamantă a afirmat o greşită interpretare a art. 126-127 şi art. 38 Codul de procedură fiscală, referitoare la încadrarea societăţii drept contribuabil cu sedii secundare, necompetenţa teritorială a organului fiscal de a controla sediile secundare care nu se află în raza sa teritorială, depăşirea duratei inspecţiei fiscale, depăşirea termenului de prescripţie.
De asemenea, partea recurentă a indicat şi o interpretare greşită a art. 249 şi art. 253 din Codul fiscal şi a pct. 123 alin. (2) din Ordinul nr. 3055/2009.
Prima instanţă a aplicat greşit efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, din moment ce nu erau întrunite în cauză toate cele trei cerinţe specifice, lipsind identitatea de părţi şi obiect, iar în acest proces s-a demonstrat că activele nereevaluate sunt mijloace fixe, dar şi dovada casării clădirilor netransmise spre reevaluare.
Curtea de apel a încadrat greşit cele 387 de imobilizări corporale în categoria clădirilor definite conform art. 249 alin. (5) Codul fiscal.
Totodată, au fost încălcate şi dispoziţiile art. 253 alin. (5) şi (6) din Codul fiscal, fiind greşit interpretate normele legale prin care a fost confirmată conduita organelor fiscale, interpretate nelegal reglementările contabile în sensul neevaluării simultane a tuturor imobilizărilor corporale, necompetenţa DITVL Galaţi de a se pronunţa asupra legalităţii modului de reevaluare a activelor imobilizate ale societăţii,
Sentinţa recurată a fost dată cu interpretarea greşită a art. 6 Codul de procedură fiscală şi încălcarea rolului activ al organului fiscal.
În sfârşit, s-a mai imputat primei instanţe încălcarea principiilor proporţionalităţii, speraţei legitime, certitudinii impunerii şi a principiului bunei-credinţe a contribuabilului în exercitarea obligaţiilor fiscale.
În drept, au fost indicate dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.
4. Apărările formulate în cauză
În dosarul instanţei de recurs s-a depus întâmpinare de către intimatul-pârât Municipiul Galaţi, prin care s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
În apărare, partea intimată a contestat incidenţa motivului de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sentinţa recurată dezvoltând de manieră corespunzătoare motivele pe care se întemeiază.
Astfel, există o neconcordanţă în critica recurentei, întrucât prima instanţă fie nu a analizat, fie a analizat însuşindu-şi apărările părţii intimate, ambele aspecte fiind menţionate în cererea de recurs.
Curtea de apel a analizat şi situaţia de fapt şi ansamblul normelor de drept incidente, puterea de lucru judecat, precum şi valoarea probatorie a expertizei efectuate în cauză.
Motivarea cererii de chemare în judecată s-a realizat prin forţarea şi repetarea normelor de drept material şi a situaţiei de fapt, argumentele respective fiind contrazise de textele de lege, al căror efect nu poate fi înlăturat.
Referitor la motivul de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimatul-pârât a contestat că ar fi existat vreo aplicare sau interpretare greşită a normelor de drept material de către curtea de apel, context în care a dezvoltat punctual apărări în raport de fiecare aspect reieşit din conţinutul cererii de recurs.
II. Soluţia instanţei de recurs
Art. 488 alin. (1) C. proc. civ. (Legea nr. 134/2010) prevede: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: ... 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; ... 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material."; totodată, potrivit art. 483 C. proc. civ. "(3) Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată. Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător." [s.n.].
Din interpretarea dispoziţiilor citate în precedent, Înalta Curtea reţine că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoaşterea posibilităţii părţii interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate.
Recursul este fondat.
Prin sentinţa civilă recurată, Curtea de Apel Ploieşti, după ce a prezentat premisele emiterii actelor litigioase, anume un control exercitat de Curtea de Conturi a României - Camera de Conturi Prahova la UAT municipiului Galaţi, respectiv Direcţia de Impozite, Taxe şi alte Venituri Locale Persoane Juridice, a detaliat aspecte privind efectuarea de către intimata-pârâtă a inspecţiei fiscale cu privire la recurenta-reclamantă.
A mai reţinut prima instanţă că, în urma analizării documentelor contabile transmise de către reprezentanţii sucursalei Galaţi, a rezultat că la data de 01.01.2012, în contul 212, Clădiri şi construcţii speciale, sucursala avea înregistrată valoarea de inventar totală de 202. 671.434,42 RON, rezultat al evaluării construcţiilor efectuată la data de 31.12. 2011, compusă din clădiri impozabile cu valoarea de inventar de 13. 953.776,74 RON, clădiri scutite cu valoarea de inventar de 15. 623.903,87, alte construcţii cu valoarea de inventar de 173.093.753,81 RON; din valoarea totală de inventar de 202.671.434,42, imobilele amplasate pe raza municipiului Galaţi însumează o valoare totală de 21.685.992,34 RON din care clădiri impozabile cu valoarea de inventar de 10.922.357,23 RON, clătiri scutite cu valoarea de inventar de 10.763.635,11 RON. Reevaluare efectuată la data de 31.12.2011 de către evaluatorul autorizat a fost realizată în două etape, prima constând în evaluarea activelor de natura construcţiilor supuse impozitării conform art. 253 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, iar cea de-a doua pentru construcţii nesupuse impozitării şi mijloace fixe. Pentru reevaluarea construcţiilor de la data de 31.12.2011, societatea a depus declaraţia de impunere pentru stabilirea impozitului pe clădiri înregistrată cu nr. x/17. 01 2012. În acest context, un număr total de 1366 de poziţii de mijloace fixe pe B. S.A. din care pe S.D.E.E. Galaţi 387 de poziţii (7 poziţii clădiri şi 380 poziţii construcţii speciale, echipamente şi instalaţii) nu au fost transmise la reevaluare, aspecte reţinute de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în analizarea recursului formulat de către B. S.A. împotriva sentinţei nr. 32/10.02.2016 a Curţii de Apel Ploieşti.
Judecătorul fondului a indicat că, întrucât reevaluarea patrimonială realizată la data de 31.12.2011 nu a inclus toate activele dintr-o grupă, iar prin procesul-verbal nr. x/30.03.2012 s-au identificat un număr total de 1366 de poziţii de mijloace fixe, care nu au fost transmise la reevaluare, în Galaţi fiind identificate un număr de 387 de poziţii de mijloace fixe, printre care se regăseau şi clădiri, rezultă că aceasta nu a fost efectuată în conformitate cu reglementările contabile aşa cum prevedea art. 253 alin. (5) din Legea nr. 571/2003.
Curtea de Apel Ploieşti a menţionat textul art. 126 alin. (1) Codul de procedură fiscală, arătând că apărarea în sensul că nu au existat un contribuabil mare şi o încălcare a termenului este neîntemeiată, în contextul în care inspecţia fiscală a vizat o societate ce deţine 6 sucursale, nefiind încadrată ca fiind contribuabil mic, controlul a fost suspendat la cererea reclamantei, în cadrul unui proces în care pârâta nu a fost parte, volumul de activitate nefiind un criteriu prevăzut.
Judecătorul fondului a indicat apoi art. 253 din Codul fiscal, inclusiv consecinţa neîndeplinirii obligaţiei de reevaluare a unei clădiri.
Au fost menţionate înscrisurile emise de organele fiscale, anume raportul de inspecţie fiscală şi decizia de impunere, precum şi cuantumul creanţelor fiscale stabilite, pentru ca mai apoi să fie indicat textul art. 126 alin. (2) Codul de procedură fiscală şi textul art. 253 alin. (1) – (5) Codul fiscal.
În continuarea considerentelor, Curtea de Apel Ploieşti a indicat sentinţa nr. 32/10.02.2016, definitivă prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 3693/01.11.2018, pronunţată în dosarul nr. x/2015, reţinând că cele 1366 de poziţii nu au fost transmise la evaluare, inclusiv cele din Galaţi, situaţie avută în vedere de către pârâtă la stabilirea situaţiei fiscale, prevalându-se şi de prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 207/2015. Potrivit probatoriilor administrate, celor reţinute în cuprinsul hotărârilor pronunţate, se reţine că, potrivit înregistrărilor contabile, un număr de poziţii nu au fost evaluate şi nici supuse casării, susţinerea în sensul că o parte nu sunt construcţii sau casate nu a fost dovedit prin prisma probatoriilor în acord cu textele de lege ce reglementează situaţia juridică a imobilelor şi regimul construcţiilor, acestea fiind argumentele pentru care pârâta a procedat la calcularea obligaţiilor fiscale.
Prima instanţă a apreciat că raportul de expertiză nu indică prin concluziile sale o altă situaţie, în contextul în care susţinerile cu privire la regimul juridic al elementelor de construcţie supuse expertizării nu sunt în acord cu textele de lege ce reglementează noţiunea de clădire sau construcţie prin prisma prevederilor art. 249 din Legea nr. 571/2003, fiind indicată definiţia legală a clădirii.
Curtea de Apel Ploieşti reţine în final emiterea în condiţii de legalitate a deciziei de impunere prin intermediul căreia au fost stabilite obligaţii fiscale suplimentare în cuantum de 24.831.292,57 RON, astfel că respinge acţiunea formulată.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că potrivit art. 22 C. proc. civ. "(2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. … (6) Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, ...". [s.n.]
Instanţa de control judiciar constată astfel că, în acord cu art. 22 alin. (2) C. proc. civ., revine judecătorului de fond ca, în soluţionarea acţiunii cu care a fost învestit, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente, pronunţându-se asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii sale.
Mai reţine Înalta Curte că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.
În acest context, Înalta Curte observă că prima instanţă nu a avut în vedere integral criticile de nelegalitate dezvoltate de partea reclamantă în contestarea actelor administrative fiscale cu privire la creanţa litigioasă.
De principiu, instanţa de judecată nu este obligată legal să răspundă oricărui argument de fapt şi de drept invocat de parte, ci să analizeze chestiunea litigioasă, sens în care poate să analizeze global argumentele respective, printr-un raţionament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esenţial, ceea ce face de prisos analiza restului argumentelor menţionate în cererea părţii în sprijinul aceluiaşi motiv.
Cu toate acestea, curtea de apel nu a soluţionat în mod efectiv acţiunea cu care a fost învestită, dezvoltând considerente excesiv de succinte prin care nu a analizat integral problemele litigioase, omiţând aspecte esenţiale invocate de recurenta-reclamantă prin cererea de chemare în judecată.
Astfel, prin cererea introductivă de instanţă, partea reclamantă a dezvoltat critici în contestarea legalităţii actelor litigioase, pe de o parte, din perspectiva normelor Codului de procedură fiscală, iar, pe de altă parte, sub aspectul unei aplicări şi interpretări eronate a normelor substanţiale din Codul fiscal raportat la alte acte normative.
Înalta Curte observă că judecătorul fondului, referitor la motivele de nulitate a inspecţiei fiscale, nu s-a pronunţat asupra criticilor vizând relevanţa limitelor de competenţă teritorială a organului fiscal intimat-pârât în legătură cu calificarea categoriei în care se încadra contribuabilul din punctul de vedere al duratei legale a inspecţiei fiscale, pretinsa încălcare de către inspectorii fiscali a disp. art. 127 alin. (4) şi (6) Codul de procedură fiscală privind durata suspendării inspecţiei fiscale, depăşirea dublului duratei maxime a inspecţiei fiscale, astfel cum a pretins reclamanta a se determina după excluderea perioadei de suspendare.
Deşi Curtea de Apel Ploieşti realizează o verificare sumară asupra categoriei în care s-ar încadra partea reclamantă-recurentă raportat la durata inspecţiei fiscale, totuşi omite orice analiză asupra argumentaţiei detaliate succint în precent de instanţa de recurs, astfel că respectiva concluzie a judecătorului fondului nu apare a fi fost fundamentată suficient.
Totodată, lectura atentă a sentinţei recurate nu denotă o analiză propriu-zisă a tuturor criticilor de nelegalitate dezvoltate de partea reclamantă sub aspect substanţial fiscal, sens în care instanţa de control judiciar le indică exemplificativ pe acelea privind calificarea unui număr neindividualizat dintre cele 387 de imobilizări corporale drept clădiri în sensul art. 249 Codul fiscal raportat la natura acestora de mijloace fixe, respectarea regulii prevăzute de pct. 123 alin. (3) din Ordinul nr. 3055/2009 în ipoteza recalificării acestor active drept clădiri, respectarea de către societate a singurei obligaţii ce ar fi prevăzute de art. 253 Codul fiscal, anume mandatarea unui evaluator autorizat independent pentru reevaluarea clădirilor, pretinsa depăşire a competenţei organului fiscal prin impunerea unei sancţiuni de ordin fiscal pentru pretinse încălcări ale legislaţiei secundare contabile, pretinsa încălcare de către organul fiscal a obligaţiei prevăzute de art. 6 alin. (1) Codul de procedură fiscală, aplicabilitatea în cauză a adreselor primite de la Ministerul Finanţelor Publice – Direcţia Centrală Legislaţie, Codul fiscal şi Reglementări Contabile sau pretinsa încălcare a principiilor proporţionalităţii, speraţei legitime şi certitudinii impunerii prin stabilirea unui impozit în cuantum total care depăşeşte valoarea clădirilor.
Chiar dacă întinderea obligaţiei pe care o au instanţele judecătoreşti de a-şi motiva hotărârile poate varia în funcţie de natura hotărârii, totuşi, fără a impune un răspuns detaliat pentru fiecare argument al reclamantului, această obligaţie presupune ca partea interesată să se poată aştepta la un răspuns specific şi explicit motivelor decisive pentru rezultatul procedurii în cauză.
Or, în mod evident, analiza impusă de standardul legal şi jurisprudenţial în conţinutul unei hotărâri judecătoreşti nu se regăseşte în sentinţa recurată.
Astfel, după o expunere neclară a unei situaţii de fapt (întrucât nu reiese cu certitudine dacă aspectele detaliate constituie o expunere rezumativă a constatărilor organului fiscal ori propria constatare a judecătorului), prima instanţă a indicat conţinutul normativ al unor texte legale din Codul fiscal (expunerea nefiind coerentă), pentru ca în finalul sentinţei, în câteva paragrafe succinte, să fie expuse concluzii neclare şi bazate pe o argumentară cu caracter general, fără a se justifica nici valoarea juridică acordată hotărârilor judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2015, nici eroarea care ar fi fost săvârşită de expertul desemnat să întocmească raportul de expertiză sub aspectul conţinutului definiţiei legale a noţiunii de "clădire" şi nici standardul de probă avut în vedere pentru a imputa reclamantei lipsa de dovadă a propriilor susţineri.
De altfel, raţionamentul primei instanţe prezintă şi un caracter fragmentat, ideile expuse neavând o succesiune logică, fiind intercalate norme din Codul de procedură fiscală şi norme din Codul fiscal, fără a se adresa aceluiaşi aspect invocat de părţi, ci unor critici şi apărări diferite (ex. menţiunea privind art. 126 alin. (1) Codul de procedură fiscală, urmată de aspecte vizând art. 253 alin. (6) Codul fiscal, apoi revenirea la art. 126 alin. (2), pentru ca ulterior să fie reprodus textul art. 253 Codul fiscal).
Înalta Curte subliniază că obiectul căii de atac nu îl constituie pretenţia concretă a părţii, ca în cazul cererilor de învestire a primei instanţe, ci hotărârea judecătorească despre care se pretinde că nu este legală.
Altfel spus, judecătorului căii de atac îi revine să verifice raţionamentul judecătorului fondului, căruia îi incumbă să soluţioneze procesul în primă instanţă, iar spre acest rezultat premisele acestui raţionament trebuie să fie accesibile din lectura hotărârii, prin prisma expunerii situaţiei de fapt şi a probelor concrete care o susţin, cu identificarea lor, respectiv prin prisma analizei în drept corespunzătoare acelei situaţii factuale stabilite.
Or, modul de motivare a hotărârii de către curtea de apel nu permite instanţei de control judiciar să verifice legalitatea, în dimensiunea sa substanţială, a soluţiei din sentinţa recurată prin prisma criticilor de fond ale părţii recurente.
Potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ "În cazul admiterii recursului, instanţa de recurs, casând sentinţa, va rejudeca litigiul în fond. Când hotărârea primei instanţe a fost pronunţată fără a se judeca fondul ori dacă judecata s-a făcut în lipsa părţii care a fost nelegal citată atât la administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului, cauza se va trimite, o singură dată, la această instanţă. (…)" [s.n.].
În consecinţă, fiind găsit fondat motivul de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât viciile identificate în legătură cu motivarea hotărârii curţii de apel implică o nesoluţionare efectivă şi reală a fondului cauzei, Înalta Curte va admite recursul declarat, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Calea de atac fiind admisă potrivit celor învederate în precedent, iar cauza trimisă la rejudecare, nu mai este necesară vreo analiză asupra motivului de casare/nelegalitate dezvoltat de recurenta-reclamantă prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură, deoarece acesta se adresează fondului cererii de chemare în judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta Societatea Distribuţie Energie Electrica România S.A. împotriva sentinţei civile nr. 124 din 21 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 31 ianuarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.