Şedinţa publică din data de 31 ianuarie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj – secţia contencios administrativ şi fiscal la data de 9 noiembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor ("ANSVSA") a solicitat instanţei obligarea pârâtei la achitarea sumei de 60.000 de RON (respectiv: 10.000 de RON/lună de la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 şi până la data apariţiei O.U.G. nr. 117/2020, adică de la data de 16.12.2019 - până la data de 24.07.2020), conform art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, precum şi a cheltuielilor de judecată.
1.2. Prin sentinţa civilă nr. 141 din 25 ianuarie 2021, Tribunalul Dolj – secţia contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Craiova – secţia de contencios administrativ şi fiscal.
1.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova – secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 4 martie 2021, sub nr. x/2021.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 126 din 22 aprilie 2022, Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 60.000 RON aferente perioadei ianuarie- iunie 2020, precum şi a sumei de 535 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 126 din 22 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii.
Printr-un prim rând de argumente, recurenta-pârâtă ANSVSA critică soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, considerând că a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, art. 6 din Anexa la O.U.G. nr. 117/2020, art. 20-22 din Legea nr. 500/2002, art. 1-4 din O.G. nr. 22/2002.
În acest sens, susţine că, potrivit art. 6 din Anexa la O.U.G. nr. 117/2020, verificarea, aprobarea solicitării la plată şi plata efectivă a sumei prevăzute de art. IV alin. (1) din Legea nr. 263/2019 se face de către direcţiile sanitar-veterinare judeţene, instituţii cu personalitate juridică din subordinea ANSVSA, astfel că, în speţă, calitatea procesuală aparţine DSVSA Dolj. Totodată, recurenta-pârâtă nu poate participa în calitate de pârâtă în prezentul dosar nici în considerarea calităţii sale de ordonator principal de credite.
Prin cel de-al doilea rând de argumente, recurenta-pârâtă critică soluţia primei instanţe pronunţate asupra fondului cauzei.
Consideră că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a art. 6 din Anexa la O.U.G. nr. 117/2020, reiterând argumentele de fapt şi de drept expuse anterior, cu privire la lipsa atribuţiilor autorităţii în procedura de verificare şi aprobare a solicitării de plată formulate de reclamantă.
Critică, de asemenea, considerentele instanţei de fond prin care s-a reţinut că, pentru plata sumei lunare pentru beneficiarii contractelor de concesiune, nu ar fi fost necesară elaborarea normelor metodologice de aplicare a O.G. nr. 42/2004. În acest sens, solicită a se avea în vedere dispoziţiile art. IV şi V din Legea nr. 236/2019, care prevăd în mod expres necesitatea adoptării normelor amintite.
În continuare, recurenta-pârâtă prezintă parcursul legislativ al adoptării O.U.G. nr. 117/2020, arătând că demersurile de elaborare a acestor norme au început încă de la data de 16.12.2019, conform Ordinului preşedintelui ANSVSA nr. 151/16.12.2019 şi, până la data de 05.02.2020, a fost întocmit proiectul de hotărâre a Guvernului, care a fost supus transparenţei decizionale. Ulterior, au fost primite observaţii şi propuneri, iar în urma analizării acestora, forma actualizată a proiectului a fost afişată pe site-ul instituţiei la data de 28.02.2020 şi a fost trimisă în circuitul de consultare preliminară interministerială la data de 04.03.2020, iar ulterior, în circuitul de avizare interministerială. În acest moment al procedurii, la data de 14.05.2020 s-au formulat de către Ministerul Justiţiei observaţii referitoare la necesitatea modificării normelor la nivel primar de reglementare şi obţinerea avizului Agenţiei Naţionale pentru Achiziţii Publice, Consiliului Concurenţei şi Ministerului Afacerilor Externe. Ca urmare, s-a elaborat proiectul de ordonanţă de urgenţă a Guvenrului pentru modificarea şi completarea O.G. nr. 42/2004, care a fost afişat pe site-ul ANSVSA la data de 26.05.2020.
Mai departe, arată recurenta-pârâtă, proiectul de ordonanţă a guvernului a fost trimis Secretariatului General al Guvernului pentru emiterea avizului de oportunitate, precum şi autorităţilor şi instituţiilor publice avizatoare. Urmare a formulării de observaţii de către Agenţia Naţională pentru Achiziţii Publice, proiectul a fost modificat şi retrimis în circuitul de avizare interministerială. După finalizarea procedurii de avizare, proiectul a fost înscris pe ordinea de zi a Guvernului şi a fost adoptat în şedinţa din 22.07.2020, devenind O.U.G. nr. 117/2020, a cărei anexă este reprezentată de normele metodologice prin care s-au reglementat modalităţile de acordare a sumei de 10.000 RON lunar.
Faţă de aceste împrejurări, recurenta-pârâtă ANSVSA concluzionează că a efectuat demersurile ce-i reveneau conform legii pentru adoptarea normelor metodologice prin hotărârea Guvernului, nu a stat în pasivitate, acţionând încă de la data de 16.12.2019, iar între data de 14.05.2020, când s-a ajuns la concluzia că este necesară modificarea legislaţiei primare, până la data adoptării O.U.G. nr. 117/2020, au trecut doar 60 de zile. Cât timp legislaţia primară nu era suficient reglementată, nu exista nici posibilitatea emiterii normelor metodologice, dreptul subiectiv în temeiul căruia s-a solicitat plata sumei de 60.000 RON neputând fi valorificat strict în temeiul art. IV din Legea nr. 236/2019, mai înainte de elaborarea actului normativ menţionat de art. V din aceeaşi lege.
Recurenta-pârâtă contestă reţinerile instanţei de fond, prin care normele metodologice au fost apreciate ca având caracter interpretativ şi neproducând efecte doar pentru viitor. În preambulul O.U.G. nr. 117/2020, care în anexă cuprinde normele metodologice, s-a reţinut că acest act normativ a fost emis tocmai pentru că Legea nr. 236/2019 reglementează insuficient la nivel de legislaţie primară, astfel că ordonanţa de urgenţă nu face parte din categoria normelor ide reglementare secundară şi nu are caracter interpretativ. Ulterior, O.U.G. nr. 117/2020 a fost aprobată prin Legea nr. 291/2020, astfel că a devenit, la rândul său, lege.
Mai susţine recurenta-pârâtă că în speţă, contrar celor afirmate de instanţa de fond, nu se poate reţine un refuz nejustificat de soluţionare a cererii reclamantului, raportat la prevederile art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. i) şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Autoritatea a răspuns solicitării reclamantului prin adresa nr. x/02.09.2020, iar împrejurarea că reclamantul nu este mulţumit de acest răspuns nu echivalează cu refuzul nejustificat de soluţionare a cererii.
Cât priveşte plata sumei de 10.000 RON lunar, recurenta-pârâtă învederează că, potrivit art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 117/2020, plata nu se face în orice condiţii, ci doar cu respectarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) – art. 8 din Cap. II din Anexa la O.U.G. nr. 117/2020, respectiv beneficiarii contractelor de concesiune trebuie să depună un decont şi documente justificative, iar pentru beneficiarii care au încheiat contracte de concesiune anterior intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019, trebuie făcută şi dovada încheierii unui act adiţional cu DSVSA. Potrivit art. 6 din O.U.G. nr. 117/2020, aceste deconturi sunt verificate şi vizate de către medicul veterinar oficial al circumscripţiei sanitar-veterinare şi pentru siguranţa animalelor, iar ulterior sunt depuse la registraturile DSVSA Judeţene, unde sunt supuse verificării şi aprobate de directorul executiv în vederea realizării plăţii.
Or, arată recurenta, prima instanţă a admis acţiunea fără a motiva cu privire la îndeplinirea condiţiilor legale pentru ca reclamantul să poată încasa suma în discuţie, întemeindu-se doar pe argumentul că nu era necesară elaborarea normelor metodologice pentru acordarea acesteia. Contrar celor reţinute de instanţa de fond, dreptul prevăzut de art. IV alin. (1) din Legea nr. 263/2019 este condiţionat de existenţa contractului de concesiune, a unui act adiţional la contract, de prestarea serviciilor prevăzute în actul adiţional şi de depunerea decontului şi documentelor justificative, care vor fi supuse verificării şi aprobării.
A mai arătat recurenta-pârâtă că, împrejurarea reglementării insuficiente la nivel primar a dreptului beneficiarilor contractelor de concesiune pentru perioada anterioară adoptării O.U.G. nr. 117/2020 nu conduce la antrenarea răspunderii contractuale a ANSVSA, în sarcina căreia nu poate fi reţinută neexecutarea culpabilă a obligaţiilor contractuale în absenţa elaborării normelor metodologice.
4. Apărările formulate în cauză
Intimatul-reclamant A. nu a depus întâmpinare faţă de recursul declarat de pârâta ANSVSA.
5. Alte aspecte procesuale
Judecata cauzei a fost suspendată la termenul din 17 mai 2023, până la soluţionarea recursului în interesul legii ce formează obiectul dosarului nr. x/2023 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii.
La termenul de judecată din 31 ianuarie 2024, s-a dispus reluarea judecăţii cauzei, constatându-se că dosarul nr. x/2023 a fost soluţionat prin decizia nr. 9/29.05.2023, publicată în Monitorul Oficial nr. 672/21.07.2023.
II. Soluţia instanţei de recurs
II.1. Situaţia de fapt dedusă judecăţii şi parcursul procesual al cauzei
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei ANSVSA la achitarea sumei de 60.000 de RON, aferentă perioadei 16.12.2019 - 24.07.2020 (respectiv cât 10.000 RON pe fiecare lună), conform art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 raportat la art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, arătând că este beneficiar al acestei sume în calitate de titular al Contractului de concesionare nr. x/28.04.2000 şi a actului adiţional aferent, încheiat cu Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor şi că pârâta a refuzat nejustificat să-i soluţioneze cererea de acordare a sumei de 10.000 RON lunar.
Prin sentinţa civilă recurată, prima instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei ANSVSA, în considerarea calităţii acestei autorităţi de concedent în contractul încheiat cu reclamantul, iar pe fond a constatat caracterul întemeiat al acţiunii, reţinând, în esenţă, că achitarea sumei de 10.000 RON lunar către beneficiarii contractelor de concesiune/prestări servicii, în baza art. IV din Legea nr. 236/2019, poate fi dispusă, contrar susţinerilor autorităţii pârâte, şi în lipsa elaborării normelor metodologice de aplicare a art. 15 din O.G. nr. 42/2004.
II.2. Cadrul normativ incident cauzei
Potrivit art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităţilor prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitar Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, până la finalizarea acestora.
Potrivit art. V din Legea nr. 236/2019, forma de la data intrării legii în vigoare, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Guvernul, la propunerea Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, va elabora normele metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, aprobate prin hotărâre a Guvernului.
La data de 24 iulie 2020 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 117/2020 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor şi pentru abrogarea art. IV alin. (2) şi art. V din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative, care, în anexă, cuprinde normele metodologice de aplicare a prevederilor art. 15 din O.G. nr. 42/2004.
Prin decizia nr. 9 din 29.05.2023, publicată în Monitorul Oficial nr. 672/21.07.2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a stabilit următoarele:
"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative, aceste dispoziţii sunt aplicabile în absenţa adoptării de către puterea executivă a normelor metodologice de aplicare prevăzute de art. V din această lege, pentru perioada 16 decembrie 2019-23 iulie 2020."
II.3. Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de criticile de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este fondat, în următoarele limite şi pentru următoarele considerente:
a) Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile recurentei-pârâte ANSVSA referitoare la soluţia dată excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri (act administrativ asimilat, conform art. 2 alin. (2) din aceeaşi lege).
În cuprinsul acţiunii, reclamantul A. a invocat împrejurarea că a adresat o cerere pârâtei ANSVSA, prin care a solicitat a-i fi achitată suma de 60.000 RON, în temeiul art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 şi că, faţă de răspunsul comunicat de această autoritate, formulează prezenta acţiune în temeiul prevederile art. 2 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 554/2004, care definesc refuzul nejustificat drept "exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane".
Raportat la modul în care reclamantul a configurat acţiunea în contencios administrativ, Înalta Curte constată că Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor are legitimare procesuală pasivă în cauză, în calitate de autoritate emitentă a pretinsului refuz nejustificat contestat în prezenta cauză.
Înalta Curte mai reţine, în acord cu prima instanţă, că reclamantul pretinde din partea ANSVSA executarea obligaţiilor legale ce-i incumbă în temeiul art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, în calitate de concedent, conform Actului adiţional nr. x/16.04.2015 la Contractul de concesiune nr. x/28.04.2000. Deşi este de necontestat că actul adiţional a fost încheiat de pârâta ANSVSA prin Direcţia Sanitar-Veterinară şi pentru Siguranţa Animalelor Dolj, această din urmă autoritate are doar calitatea de reprezentant al concedentului, iar nu de titular al obligaţiilor contractuale. Recurenta-pârâtă ANSVSA are calitatea de parte a raportului juridic litigios grefat pe contractul de concesiune şi actul adiţional aferent, chiar dacă în încheierea actului adiţional a delegat atribuţiile legate de încheierea actului către Direcţiei Sanitar-Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Dolj.
Cât priveşte argumentul recurentei-pârâtă în sensul că procedura de achitare a sumei de 10.000 RON presupune verificarea, aprobarea solicitării la plată şi plata efectivă a sumei prevăzute de art. IV alin. (1) din Legea nr. 263/2019 de către direcţiile sanitar-veterinare judeţene, Înalta Curte reţine că, potrivit acestui text de lege, plata sumei se face din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitar Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor către beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii. Aşadar, titularul obligaţiei de plată este pârâta ANSVSA, iar atribuţiile delegate de legiuitor direcţiilor judeţene, în ceea ce priveşte formalităţile necesare achitării sumei lunare, nu justifică scoaterea din proces a autorităţii parte a raportului obligaţional.
Înalta Curte mai reţine că cererea de chemare în judecată nu a fost formulată în contradictoriu cu pârâta ANSVSA luându-se în considerare calitatea sa de ordonator principal de credite. Raporturile de drept administrativ existente între Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor şi Direcţia Sanitar-Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Dolj, născute în virtutea obligaţiilor legale reciproce şi specifice ce le revin în procesul bugetar, sunt nerelevante în analiza asupra calităţii procesuale pasive, pe care o justifică autoritatea cu care reclamantul are raporturi juridice.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va menţine soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a ANSVSA, consecutiv respingerii argumentelor din recurs, ca nefondate.
b) Înalta Curte constată că sunt nefondate şi criticile recurentei-pârâte referitoare la greşita aplicare de către prima instanţă a prevederilor art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004 şi art. IV din Legea nr. 236/2019, din perspectiva condiţionării dreptului beneficiarilor la acordarea sumei lunare de elaborarea normelor metodologice de aplicare prevăzute de art. V din Legea nr. 236/2019.
Această problemă de drept a fost dezlegată, în timpul soluţionării recursului, prin Decizia interpretativă nr. 9 din 29.05.2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că dispoziţiile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor sunt aplicabile în absenţa adoptării de către puterea executivă a normelor metodologice de aplicare prevăzute de art. V din această lege, pentru perioada 16 decembrie 2019-23 iulie 2020.
Faţă de prevederile art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că interpretarea şi aplicarea de către prima instanţă a art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004 şi art. IV-V din Legea nr. 236/2019 sunt conforme celor statuate prin Decizia nr. 9/29.05.2023.
Astfel fiind, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile recurentei-pârâte ANSVSA cu privire la necesitatea elaborării normelor metodologice pentru acordarea sumei de 10.000 RON lunar în perioada 16 decembrie 2019-24 iulie 2020, anterior adoptării O.U.G. nr. 117/2020, apreciind că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanţei de recurs, în raport de pronunţarea deciziei interpretative obligatorii.
c) Pe de altă parte, Înalta Curte constată că sunt fondate criticile recurentei-pârâte prin care se susţine că, pentru a beneficia de suma lunară stabilită de art. IV din Legea nr. 236/2019, era necesar ca reclamantul să facă dovada realizării activităţilor contractate, respectiv să depună documente justificative în acest sens.
După cum s-a arătat anterior, prin decizia nr. 9/2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, a fost dezlegată chestiunea referitoare la aplicarea art. IV din Legea nr. 236/2019 şi în perioada de absenţă a normelor metodologice, însă, pentru problema ce interesează, sunt relevante şi următoarele considerente:
"97. Din analiza coroborată a dispoziţiilor art. IV alin. (1) şi art. I pct. 1 ale Legii nr. 236/2019, rezultă că legiuitorul a recunoscut dreptul medicilor veterinari de a beneficia de un sprijin financiar în cuantum de 10.000 de RON lunar nu cu intenţia de a gratifica cabinetele medicale veterinare, ci pentru remunerarea prestaţiilor medicilor veterinari constând în activităţile prevăzute la art. 15 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004, respectiv: efectuarea, în exploataţiile non-profesionale a unor activităţi sanitar-veterinare cuprinse în programul acţiunilor de supraveghere, prevenire şi control al bolilor la animale, al celor transmisibile de la animale la om, protecţia animalelor şi protecţia mediului, de identificare şi înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor şi ecvideelor, precum şi a altor acţiuni prevăzute în alte programe naţionale, pe care Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor trebuie să le pună în aplicare.
98. Se poate observa că aceste activităţi sunt menţionate în ambele forme ale art. 15 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004, atât în cea dinaintea modificării aduse prin Legea nr. 236/2019, cât şi în cea ulterioară acestei modificări.
99. Într-adevăr, prin Anexa nr. 21 la Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004, introdusă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 117/2020, obligaţiile cabinetelor de medicină veterinară, ce revin acestora în temeiul contractelor subsecvente încheiate în baza acordurilor-cadru de servicii, stipulate de art. 15 alin. (2), astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 117/2020, au fost detaliate şi expuse în amănunt (în art. 2 al anexei menţionate). Cu toate acestea, obligaţiile medicilor veterinari erau suficient conturate şi anterior acestui moment, astfel încât să se poată constata existenţa unui raport juridic, în conţinutul căruia să se regăsească atât dreptul prestatorului de servicii de a obţine suma de 10.000 de RON, prevăzută de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, cât şi obligaţiile corelative acestui drept. (...)
112. Potrivit art. IV din această lege, raportat la art. 15 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004, acordarea dreptului presupune, în principal, existenţa unui contract de concesiune (sau de prestări servicii în reglementarea anterioară) pentru "efectuarea în exploataţiile nonprofesionale a unor activităţi sanitar-veterinare cuprinse în programul acţiunilor de supraveghere, prevenire şi control al bolilor la animale, al celor transmisibile de la animale la om, protecţia animalelor şi protecţia mediului, de identificare şi înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor şi ecvideelor, precum şi a altor acţiuni prevăzute în alte programe naţionale". Totodată, art. IV din Legea nr. 236/2019 stabileşte că vor primi lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior datei de 16.12.2019 - data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2020 -, în măsura în care realizează activităţile stipulate la art. 15 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004. (...)
137. În concluzie, având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul prevederilor art. 517 din C. proc. civ., se va admite recursul în interesul legii, urmând a se stabili că beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 291 din 24 iulie 2020 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 117/2020 şi aflate în derulare sunt îndreptăţiţi la acordarea sumei de 10.000 RON lunar din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, stabilită în temeiul art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, pentru perioada 16.12.2019 - 23.07.2020, şi în absenţa adoptării normelor metodologice de aplicare, dacă sunt îndeplinite condiţiile stipulate de textul de lege, referitoare la existenţa contractului şi îndeplinirea obligaţiilor contractuale stipulate, prevederi ce sunt suficient de clare, precise şi necondiţionate pentru a se putea considera că dreptul de creanţă al beneficiarilor s-a născut direct în temeiul legii şi reprezintă un bun şi se bucură de protecţia conferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului."
Prin urmare, din interpretarea realizată de Înalta Curte cu privire la dispoziţiile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, rezultă că suma de 10.000 de RON pe lună nu este achitată în mod automat, la cererea medicului veterinar, atunci când există un contract de concesiune sau prestări servicii, ci aceasta se acordă doar pentru operaţiunile expres prevăzute în textul de lege, derulate de către cabinetele veterinare, activităţi a căror prestare trebuie dovedită. Chiar dacă prevederile O.U.G. nr. 117/2020 nu sunt incidente cauzei, fiind adoptate ulterior perioadei de referinţă pentru care s-au formulat pretenţiile, nu se poate susţine că reclamantul este îndeptăţit la plata sumei lunare fără o minimă dovadă a prestării serviciului public contractat sau că legiuitorul ar fi intenţionat să gratifice cabinetele veterinare.
În consecinţă, criticile recurentei-pârâte sunt fondate, instanţa de fond interpretând şi aplicând greşit prevederile art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, raportat la art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, în ceea ce priveşte condiţiile legale pentru ca reclamantul să beneficieze de plata sumei lunare.
Întrucât prima instanţă a pornit de la o premisă greşită, în sensul că pentru plata sumelor solicitate prin acţiune nu este necesară dovada prestării serviciilor, aceasta nu a solicitat părţilor, în exercitarea rolului activ statuat de art. 22 alin. (2) C. proc. civ., să administreze dovezi din care să rezulte prestarea serviciilor în perioada de referinţă, pentru a observa în ce măsură pretenţiile din cerere sunt întemeiate.
În acest context, Înalta Curte constată că pricina nu a fost lămurită sub toate aspectele deduse judecăţii, fiind încălcate prevederile art. 22, art. 237 şi art. 397 C. proc. civ., neregulă de ordin procedural care se subsumează cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi nu poate fi înlăturată decât prin casarea în parte a sentinţei recurate şi, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie şi asigurarea tuturor garanţiilor procesuale pe care judecata în primă instanţă le conferă părţilor, trimiterea cauzei spre rejudecare. Cu această ocazie, în condiţiile art. 501 C. proc. civ., instanţa de fond va dispune administrarea de probatorii în sensul celor anterior arătate şi va proceda la un examen efectiv al acestor probe, în stabilirea realităţii prestării serviciilor.
Soluţia de casare va afecta hotărârea atacată doar parţial, urmând a fi menţinută soluţia dată asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Naţională Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, conform argumentelor de la pct. III - lit. a) din prezenta decizie.
Pentru toate considerentele expuse anterior, constatând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul în temeiul art. 20 alin. (3) şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtă, va casa în parte sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în limitele expuse conform considerentelor prezentei decizii, menţinând soluţia din sentinţă referitoare la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Naţională Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor împotriva sentinţei civile nr. 126 din 22 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova – secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Casează în parte sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Menţine soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Naţională Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 31 ianuarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.