Şedinţa publică din data de 1 februarie 2024
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 26.04.2021, prin declinare de competenţă prin sentinţa civilă nr. 1792 din 17.03.2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L., pentru CSVA Plosca a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei la achitarea sumei de 70.000 de RON, (respectiv 10.000 RON/lună de la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 şi până la data apariţiei O.U.G. nr. 117/2020), conform art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, precum şi dobânda legală calculată asupra sumelor datorate lunar, de la data scadenţei acestora şi până la data plăţii efective, sume ce urmează a fi actualizate cu rata inflaţiei calculate pentru fiecare perioadă.
Prin încheierea din 7 septembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti a introdus şi citat în cauză, în calitate de pârâtă, Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Teleorman, constatând că reclamanta a formulat la data de 01.03.2021 o cerere de modificare a acţiunii prin care a arătat că înţelege să se judece şi în contradictoriu şi cu această autoritate.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 413 din 8 martie 2022, Curtea de Apel Bucureşti:
- a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor ca neîntemeiată;
- a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor şi Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Teleorman, ca neîntemeiată.
3. Cererea de recurs
Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs principal reclamanta A. S.R.L. şi recurs incident pârâta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor.
3.1. Prin recursul principal formulat de reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a solicitat casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.
În motivarea recursului, se arată în esenţă că hotărârea instanţei de fond este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material incidente.
Astfel, instanţa de fond a interpretat şi aplicat eronat dispoziţiile art. IV şi art. V din Legea nr. 236/2019, ale căror dispoziţii sunt redate de către recurent, întrucât din coroborarea acestor norme juridice nu reiese că acordarea sumei de 10.000 RON/lună, pentru beneficiarii contractelor de concesiune/subsecvente/acorduri cadru/acte adiţionale ar fi condiţionată de elaborarea normelor metodologice ale legii.
Faptul că normele metodologice nu au fost elaborate în termenul stabilit în textul legii, dar şi faptul că elaborarea acestora nu apare ca o condiţie a acordării drepturilor stipulate în art. IV din Legea nr. 236/2019, duc la concluzia că, de la data intrării în vigoare a legii şi până la abrogarea acestui articol prin O.U.G. nr. 117/2020, sunt justificate pretenţiile tuturor beneficiarilor contractelor de concesionare/subsecvente/acorduri/acte adiţionale cu privire la plata sumelor stipulate prin art. IV al legii.
Intimata ANSVSA nu era ţinută de elaborarea normelor metodologice deoarece suma de 10.000 RON/lună era clar exprimată, astfel încât ANSVSA nu trebuia să aştepte să fie detaliată vreo menţiune cu privire la plata acesteia.
Instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit şi dispoziţiile art. 15 din O.G. nr. 42/2004, care, de altfel, a fost coroborat greşit şi cu art. 6 din Anexa 2, modificat prin O.U.G. nr. 117/2020.
Mai susţine recurentul că instanţa de fond trebuia să facă o distincţie, dar nu a făcut, între: (i) serviciile de bază, pentru care medicii veterinari au fost şi sunt plătiţi conform deconturilor şi facturilor justificative şi în prezent, atât în baza O.G. nr. 42/2004, cât şi în baza Legii nr. 236/2019 şi O.U.G. nr. 117/2020 şi (ii) serviciile noi – intermediare, prestate pe lângă cele de bază, conform Legii nr. 236/2019.
Tocmai pentru a se face o distincţie între serviciile prestate şi solicitate conform Legii nr. 236/2019 a intervenit O.U.G. nr. 117/2020, astfel încât, în prezent, se eliberează factură şi decont, atât pentru serviciile de bază, cât şi pentru cele noi intermediare.
Recurentul-reclamant precizează că motivul pentru care nu a eliberat factura pentru perioada de 7 luni până la apariţia O.U.G. nr. 117/2020 care a modificat Legea nr. 236/2019 a fost acela că DSVSA-urile au comunicat beneficiarilor să nu elibereze aceste documente deoarece nu sunt norme metodologice la Legea 236/2019 şi că nu se pot achita aceste servicii noi.
Serviciile noi intermediare sunt efectuate (indiferent că recunosc sau nu pârâtele), întrucât fără desfăşurarea acestor activităţi intermediare medicii veterinari nu ar fi putut niciodată să efectueze serviciile de bază, pentru care au fost şi sunt plătiţi în conformitate cu O.G. nr. 42/2004 şi contractele semnate cu pârâtele.
3.2. Prin recursul incident formulat de pârâta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, aceasta a criticat soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive.
În motivarea recursului arată că dovada calităţii procesuale a tuturor părţilor trebuie făcută de cel care sesizează instanţa cu o cerere.
Arată că potrivit art. 5 lit. c) din O.G. nr. 42/2004 şi pct. 4 din Anexa nr. 2 la H.G. nr. 1415/2009, Direcţiile sanitare veterinare şi pentru siguranţa alimentelor judeţene şi a municipiului Bucureşti sunt instituţii publice cu personalitate juridică, aflate în subordinea A.N.S.V.S.A., finanţate din venituri proprii şi din subvenţii acordate de la bugetul de stat, astfel că D.S.V.S.A. Teleorman are capacitate procesuală.
Învederează că aspectul că A.N.S.V.S.A. este ordonator principal de credite nu poate avea drept consecinţă participarea acesteia, în calitate de parte, în toate litigiile instituţiilor din subordinea acesteia.
În speţă, Preşedintele A.N.S.V.S.A. este ordonator principal de credite, iar directorul executiv al D.S.V.S.A. Teleorman este ordonator terţiar de credite.
Din prevederile art. 20, art. 21 şi art. 22 din Legea nr. 500/2002 rezultă că, în cadrul procesului bugetar, A.N.S.V.S.A. repartizează ordonatorilor terţiari de credite, respectiv D.S.V.S.A. Teleorman sumele alocate acestora prin bugetul de stat, îndeplinind un rol de administrator al acestui buget.
Precizează că a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi în raport cu împrejurarea că reclamantul are un raport contractual cu D.S.V.S.A. Teleorman, căreia îi revine competenţa exclusivă cu privire la îndeplinirea atribuţiilor referitoare la stabilirea şi plata drepturilor izvorâte din O.U.G. nr. 117/2020.
Astfel, arată că între instituţiile publice pârâte există raporturi juridice de drept administrativ, care iau naştere în virtutea obligaţiilor legale reciproce şi specifice ce le revin în procesul bugetar, însă prestarea activităţilor sanitar-veterinare prevăzute de art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, şi plata lunară, pentru fiecare contract, a sumei de 10.000 RON sunt obligaţiile principale ce rezultă pentru reclamant şi respectiv, pentru pârâta D.S.V.S.A. Teleorman din existenţa raporturilor juridice născute prin semnarea, de către acestea, a contractului de concesiune nr. x/01.09.1999 şi a Acului adiţional nr. 8/19.08.2014, pentru CSVA Plosca.
Arată că este adevărat că în cadrul procesului bugetar, Preşedintele A.N.S.V.S.A., în calitate de ordonator principal de credite, repartizează ordonatorilor terţiari de credite, cum este şi D.S.V.S.A. Teleorman, sumele acordate acestora prin bugetul de stat.
În consecinţă, susţine că dispoziţiile analizate ale art. 21 şi art. 22 din Legea nr. 500/2002 şi ale art. 1 - 4 din O.G. nr. 22/2002 nu pot fi interpretate în sensul că reprezintă temeiul legal al existenţei unei obligaţii de garanţie sau de despăgubire ce revine A.N.S.V.S.A. în cazul obligaţiilor de plată stabilite în sarcina instituţiilor publice din subordine, cu privire la drepturile izvorâte din O.U.G. nr. 117/22.07.2020, iar simpla calitate a A.N.S.V.S.A. de ordonator principal de credite nu atrage calitatea sa procesuală pasivă într-un litigiu ce decurge din raporturile contractuale stabilite între beneficiarii contractelor pentru efectuarea activităţilor sanitar-veterinare prevăzute la art. III din O.U.G. nr. 117/2020 şi o unitate cu personalitate juridică subordonată recurentei.
Mai mult, arată că reclamantul nu a făcut nicio dovadă cu privire la existenţa unui raport juridic obligaţional în care A.N.S.V.S.A. să fie subiect pasiv, aşa încât nu poate avea calitate procesuală pasivă.
În concluzie acţiunea este îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
4. Apărările formulate în cauză
4.1. Intimata-pârâtă Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Teleorman a formulat întâmpinare faţă de recursul principal declarat de reclamanta A. S.R.L., solicitând respingerea recursului ca nefondat, pentru apărările dezvoltate la dosar.
4.2. Intimata-pârâtă Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Teleorman a formulat întâmpinare faţă de recursul incident declarat de pârâta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, solicitând respingerea recursului ca nefondat, pentru apărările dezvoltate la dosar.
4.3. Recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor a formulat întâmpinare faţă de recursul principal declarat de reclamanta A. S.R.L., solicitând respingerea recursului ca nefondat, pentru apărările dezvoltate la dosar.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată următoarele:
II.1. În ceea ce priveşte recursul principal formulat de reclamanta A. SRL
Din analiza considerentelor sentinţei atacate rezultă că prima instanţă a constatat că refuzul pârâtelor de a achita reclamantei suma de 10.000 RON/lunar pe perioada de timp solicitată este justificat, deoarece obligaţia de plată stabilită de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 nu putea fi pusă în aplicare în lipsa normelor metodologice a căror necesitate de adoptare a fost recunoscută, de asemenea legislativ, prin art. V din cuprinsul aceluiaşi act normativ.
S-a mai arătat de prima instanţă faptul că prevederile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 s-au rezumat la a stabili cadrul legal aferent obligaţiei de plată şi cuantumul obligaţiei de plată, fără însă a conţine nicio referire la procedura de urmat pentru recunoaşterea dreptului, astfel că dreptul reclamantei nu putea fi recunoscut exclusiv pe baza prevederilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019.
Prin urmare, în opinia judecătorului fondului, această prevedere legală, doar prin ea însăşi, nu instituia în patrimoniul reclamantului "un bun" în sensul Protocolului nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ci doar o vocaţie ce urma să fie concretizată la momentul adoptării normelor metodologice.
Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. IV din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative, "(1) Beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităţilor prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitar Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, până la finalizarea acestora. (2) Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, direcţiile sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti atribuie medicilor veterinari organizaţi în condiţiile legii, pe bază de contract de concesiune cu durata de 5 ani, realizarea activităţilor prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege."
Potrivit art. V din Legea nr. 236/2019, "În termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Guvernul, la propunerea Autorităţii Naţionale Sanitar-Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, va elabora normele metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege, aprobate prin hotărâre a Guvernului."
Aceste dispoziţii, care prevăd acordarea sumei de 10.000 RON/lunar/contract pentru contractele de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior şi până la momentul finalizării acestora, nu condiţionează acordarea drepturilor beneficiarilor contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii, stipulate în art. IV din Legea nr. 236/2019, de elaborarea normelor metodologice.
Ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 9 din 29 mai 2023, obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a stabilit următoarele:
"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor, precum şi pentru modificarea unor acte normative, aceste dispoziţii sunt aplicabile în absenţa adoptării de către puterea executivă a normelor metodologice de aplicare prevăzute de art. V din această lege, pentru perioada 16 decembrie 2019-23 iulie 2020."
Potrivit considerentelor acestei decizii, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a reţinut următoarele:
"116. (...) nu există o relaţie clar stabilită între dreptul stipulat la art. IV, care vizează o situaţie tranzitorie, şi obligaţia statului stipulată la art. V pentru viitor. Cerinţa impusă de art. V din Legea nr. 236/2019 nu condiţionează modul de aplicare a art. IV alin. (1) din aceeaşi lege, care, oricum, are un domeniu restrâns de aplicare, exclusiv la contractele aflate în derulare, ci vizează, în principal, elaborarea normelor metodologice de aplicare a Ordonanţei Guvernului nr. 42/2004, inclusiv a art. 15 din aceasta, astfel cum a fost modificat prin art. I din Legea nr. 236/2019, respectiv procedura de încheiere a contractelor pe viitor şi condiţiile de derulare a acestora pentru acordarea sumei de 10.000 RON lunar.
117. Altfel spus, dreptul de creanţă în discuţie este, potrivit legii, pur şi simplu, neafectat de vreo condiţie legală, iar elementele care privesc exercitarea dreptului rezultă, de asemenea, direct din lege. Art. V din Legea nr. 236/2019 nu are semnificaţia unei restrângeri a exercitării drepturilor de creanţă rezultate din contractele aflate în discuţie, pentru că nu condiţionează acordarea sumei de 10.000 de RON lunar de adoptarea legislaţiei secundare şi nici nu amână intrarea în vigoare a unor dispoziţii pe o anumită durată, respectiv nu condiţionează momentul intrării în vigoare de un anumit eveniment, asemenea opţiuni ale legiuitorului nerezultând expres din cuprinsul textului în discuţie.
118. Prin urmare, faptul că aceste norme metodologice nu au fost elaborate în termenul stabilit de lege, de 90 de zile de la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019, nu poate constitui un impediment la recunoaşterea acestor drepturi."
De asemenea, având în vedere şi adoptarea O.U.G. nr. 117/2020 pentru modificarea şi completarea O.G. nr. 42/2004 privind organizarea activităţii sanitar-veterinare şi pentru siguranţa alimentelor şi pentru abrogarea art. IV alin. (2) şi art. V din Legea nr. 236/2019, a reţinut următoarele:
"135. Pentru perioada intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 şi până la data apariţiei Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 117/2020, respectiv perioada 16.12.2019-24.07.2020, acordarea dreptului reglementat de prevederile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 nu era condiţionată de îndeplinirea vreunei condiţii de ordin material sau procedural, prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 117 din 22 iulie 2020 neputând fi aplicate retroactiv. Faptul că era prevăzută obligaţia adoptării ulterioare a unor norme metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 42/2004 nu înseamnă că beneficiarii legii nu erau îndreptăţiţi la primirea sumei prevăzute de lege, mai ales în contextul în care eventualele norme metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 42/2004 nu ar fi putut adăuga la lege.
136. Mai mult, alin. (2) al articolului IV din Legea nr. 236/2019 nu prevedea în mod expres condiţionarea naşterii dreptului de adoptarea normelor metodologice, fiind, de altfel, abrogat prin art. IV din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 117 din 22 iulie 2020.
137. În concluzie, având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul prevederilor art. 517 din C. proc. civ., se va admite recursul în interesul legii, urmând a se stabili că beneficiarii contractelor de concesiune şi/sau de prestări servicii încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 291 din 15 decembrie 2020 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 117/2020 şi aflate în derulare sunt îndreptăţiţi la acordarea sumei de 10.000 RON lunar din bugetul Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, stabilită în temeiul art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, pentru perioada 16.12.2019-23.07.2020, şi în absenţa adoptării normelor metodologice de aplicare, dacă sunt îndeplinite condiţiile stipulate de textul de lege referitoare la existenţa contractului şi îndeplinirea obligaţiilor contractuale stipulate, prevederi ce sunt suficient de clare, precise şi necondiţionate pentru a se putea considera că dreptul de creanţă al beneficiarilor s-a născut direct în temeiul legii şi reprezintă un bun şi se bucură de protecţia conferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale."
Pentru aceste motive, sentinţa recurată este pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor legale art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea şi completarea art. 15 din O.G. nr. 42/2004, fiind întemeiat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat în recursul principal.
Având în vedere motivele pentru care a fost respinsă cererea de chemare în judecată, Înalta Curte constată că instanţa de fond nu a soluţionat fondul cauzei, astfel că, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie şi asigurarea tuturor garanţiilor procesuale pe care judecata în primă instanţă le conferă părţilor, se impune casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
II.2. În ceea ce priveşte recursul incident formulat de pârâta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor – ANSVSA
Fiind învestită cu soluţionarea recursului declarat de autoritatea pârâtă, Înalta Curte constată că aceasta a criticat soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive.
În ceea ce priveşte cadrul procesual, aspect care formează obiectul recursului incident, se observă că reclamanta A. S.R.L. a formulat cerere de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor (A.N.S.V.S.A) şi, ulterior, şi cu pârâta Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Teleorman, prin intermediul căreia a dedus cenzurii instanţei refuzul pretins nejustificat al pârâtelor de a-i achita suma de 70.000 RON, respectiv 10.000 RON/lună, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 şi până la data apariţiei O.U.G. nr. 117/2020.
Prin întâmpinarea formulată în faţa instanţei de fond, recurenta-pârâtă A.N.S.V.S.A. a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive prin prisma mai multor aspecte, inclusiv al aceluia că reclamanta are un raport contractual cu D.S.V.S.A. Teleorman, căreia îi revine competenţa exclusivă cu privire la îndeplinirea atribuţiilor referitoare la stabilirea şi plata drepturilor izvorâte din O.U.G. nr. 117/2020.
Prin sentinţa recurată, prima instanţă a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A.N.S.V.S.A., prin raportare exclusiv la calitatea pârâtei A.N.S.V.S.A. de emitentă a actului administrativ asimilat dedus cenzurii instanţei.
Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut instanţa de fond că A.N.S.V.S.A. are calitate procesuală pasivă, având în vedere că aceasta este autoritatea căreia reclamanta i-a adresat cererea în privinţa căreia a fost emis pretinsul refuz nejustificat care este contestat în prezenta cauză, refuz pe care l-a exprimat în cuprinsul adresei nr. x/24.08.2020.
În plus, Înalta Curte constată că A.N.S.V.S.A. are calitate procesuală pasivă, în considerarea dispoziţiilor art. IV din Legea nr. 236/2019.
Cu toate acestea, desi, sub aspectul dezlegat, soluţia primei instanţe este corectă, Înalta Curte apreciază că se impune admiterea acestui recurs, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca instanţa să se pronunţe asupra tuturor aspectelor invocate prin întâmpinare şi reiterate în recursul incident de pârâta A.N.S.V.S.A., în susţinerea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 544/2004 raportat la art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul principal şi recursul incident, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Cu ocazia rejudecării, prima instanţă va proceda la un examen efectiv al argumentelor prezentate de reclamantă în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi de pârâte prin întâmpinări, inclusiv al celor vizând cadrul procesual, aspect care formează obiectul recursului incident, urmând să analizeze cauza prin raportare la mijloacele de probă administrate şi la toate aspectele de fond necesare lămuririi situaţiei de fapt.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul principal declarat de reclamanta A. S.R.L. şi recursul incident declarat de pârâta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor împotriva sentinţei nr. 413 din 8 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Definitivă.
Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.
Pronunţată astăzi, 1 februarie 2024.