Şedinţa publică din data de 01 februarie 2024
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 29 martie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate existenţa unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrată sub nr. x/26.08.2016 şi să se dispună:
- obligarea pârâtului la soluţionarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispoziţiile legale;
- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
La data de 31 august 2021 a fost înregistrată pe rolul instanţei cererea modificatoare prin care reclamanta a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x din 8/26/2016 constând în:
- în principal, penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0.1%/zi întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/2011 - 49237.43 RON, calculate până la data de 8/9/2021 şi în continuare până la data plăţii efective;
- în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 325 din 22 februarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:
- a respins ca rămasă fără obiect excepţia lipsei de obiect/lipsa de interes a acţiunii iniţiale;
- a respins ca rămasă fără obiect cererea pârâtului de amendare a reclamantei pentru introducerea cu rea-credinţă a acţiunii iniţiale;
- a respins excepţiile inadmisibilităţii şi tardivităţii acţiunii modificate ca nefondate;
- a admis în parte excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea modificată în privinţa sumelor pretinse cu titlu de despăgubiri materiale pentru prejudiciul constând în lipsa de folosinţă în perioada 25 septembrie 2016-30 august 2020 şi, în consecinţă a respins cererea modificată în ceea ce priveşte aceste sume, ca prescrisă;
- a respins ca neîntemeiată cererea modificată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în ceea ce priveşte sumele pretinse cu titlu de despăgubiri materiale pentru prejudiciul constând în lipsa de folosinţă începând cu data de 31 august 2020.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 325 din 22 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs principal reclamanta A. şi recurs incident pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.
3.1. Reclamanta A. a formulat recurs în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, respectiv cu privire la soluţia referitoare la excepţia prescripţiei şi, în rejudecare, admiterea în tot a acţiunii precizate.
Recurenta-reclamantă a susţinut că este nelegală soluţia primei instanţe în sensul respingerii ca prescrise a acţiunii pentru perioada 25 septembrie 2016-30 august 2020, existenţa unui act administrativ ilicit sau nelegal fiind o condiţie a acţiunii in răspunderea patrimonială a autorităţii, iar până când această condiţie nu e îndeplinită, nu avea drept la acţiune şi deci nu ar fi putut interveni prescripţia. Cu alte cuvinte, pentru a curge termenul de prescripţie dreptul A. trebuie să fie născut, ori din momentul depunerii cererii de plata la FGA, A. nu cunoştea soluţia asupra acestei cereri.
Dreptul la acţiune nu s-a născut până când nu a existat un act administrativ declarat nelegal şi, în al doilea rând, pentru a cunoaşte prejudiciul trebuia să existe o soluţionare pe fond a cererii. Potrivit Legii nr. 213/2015 doar comisia specială din cadru FGA este cea care poate să determine exact suma la care A. era îndreptăţită, iar această determinare s-a efectuat abia prin plata efectuată în 29 octombrie 2021.
Prin urmare, abia după reanalizarea cererilor a avut certitudinea prejudiciului pe care l-a suferit prin plata cu întârziere a despăgubirilor, deoarece doar după reanalizarea cererilor s-a stabilit cuantumul despăgubirilor la care A. era îndreptăţit în realitate.
Aşadar, nu pot fi primite susţinerile primei instanţe în sensul că până la momentul depunerii cererii modificatoare, 31 august 2021, termenul de prescripţie de 1 an era deja împlinit pentru toate zilele din intervalul 25 septembrie 2016-30 august 2020.
Cu privire la fondul cauzei, recurenta-reclamantă a învederat, în esenţă, că hotărârea recurată a fost pronunţată cu greşita aplicare şi interpretare a prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, ale art. 1535 C. civ. şi ale art. 12 alin. (2), (3) şi (4) din Legea nr. 213/2015.
În speţă, sunt îndeplinite condiţiile legale pentru angajarea răspunderii FGA şi anume, existenţa unui prejudiciu cert, existenţa unei fapte ilicite şi a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu. Se impune aşadar obligarea acestuia la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului generat A. prin neplata creanţei de asigurare solicitate într-un termen rezonabil, susţinerile primei instanţe în sensul că nu a fi îndeplinite condiţiile unei astfel de acţiuni apărând ca lipsite de bază legală.
Astfel, aşa cum rezultă în mod incontestabil A. era îndreptăţit la plata unei sume de bani cu titlu de despăgubire, drept care decurge din Legea nr. 213/2015, iar în exercitarea acestui drept, A. a depus cererea de plată. Prin Decizia nr. 14.452 FGA a respins cererea de plată, în baza unei interpretări şi aplicări eronate a normelor legale. Decizia 14.452 a fost anulată de instanţa de judecată iar ulterior FGA a achitat sumele de bani solicitate. Urmare a anulării Deciziei, FGA a achitat, în cele din urmă despăgubirile, cu o întârziere mai mare de 5 ani de zile.
Dacă s-ar admite susţinerile primei instanţe, ar însemna practic să se accepte că deşi respingerea cererii de plată a FGA a fost declarată de instanţa de judecată drept nelegală şi deşi prin această modalitate de soluţionare a cererii A. a primit cu o foarte mare întârziere sumele de bani la care era îndreptăţit, FGA nu este ţinut să răspundă civil. Mai precis instanţa ignoră consecinţele prejudiciabile ale soluţionării nelegale de către FGA a cererii de plată, încălcând flagrant dreptul A. de a fi despăgubit pentru prejudiciile cauzate prin fapta ilicită a FGA.
3.2. Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat recurs în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii, ca prescrisă/inadmisibilă.
Printr-un prim set de critici, recurentul-pârât a susţinut că în mod nefondat instanţa de fond a respins excepţia prescripţiei şi în acest sens a învederat, în esenţă, că împrejurarea că debitul principal a fost sau nu achitat reclamantei nu are impact asupra stabilirii datei de început a termenului de prescripţie pentru despăgubirile solicitate în condiţiile art. 1, art. 8 şi art. 19 din Legea nr. 554/2004, data achitării debitului fiind diferită de data la care reclamanta cunoştea întinderea despăgubirilor sau data la care aceasta trebuia să o cunoască, moment de la care curge acest termen de prescripţie.
Recurentul-pârât a apreciat, de asemenea, că în mod greşit prima instanţă a respins excepţia inadmisibilităţii.
Astfel, prin respingerea excepţiei inadmisibilităţii, instanţa de fond a ignorat atât conţinutul acţiunii modificate, cât şi obligaţia FGA de analizare a cererii de plată şi nu de plată directă a sumei solicitate, stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă, ceea ce înseamnă că FGA nu avea obligaţia în baza hotărârii judecătoreşti să plătească sumele solicitate prin cererea de plată depusă, ci doar să analizeze cererea de plata pe fond şi să analizeze înscrisurile anexate, analiză care se poate finaliza cu o decizie de admitere a cererii sau de respingere a acesteia.
Regula instituită de legea contenciosului administrativ este ca acţiunea în anularea actului administrativ să conţină atât solicitarea de anulare a actului administrativ considerat vătămător, cât şi "repararea pagubei cauzate".
Totodată, având în vedere soluţia instanţei de judecată pronunţată în dosarul nr. x/2018 prin care a obligat FGA să analizeze cererile de plată pe fond şi nu să plătească sumele solicitate, FGA urmează să analizeze cererile de plată şi în funcţie de această analiză să admită la plată sau să respingă pretenţiile A.. Astfel, a învederat că, în conformitate cu dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, cererea pentru acordarea despăgubirilor poate fi depusă pe cale separată, prin excepţie de la regulă, însă cu condiţia esenţială ca în prealabil să se fi solicitat anularea actului administrativ vătămător. Or, în cazul de faţă cererea a fost soluţionată în urma reluării pe flux după soluţia definitivă pronunţată de instanţele de judecată în dosarul nr. x/2018.
Drept urmare, la momentul înregistrării cererii de chemare în judecată A. nu avea o creanţă certă, lichidă şi exigibilă în raport cu FGA astfel încât să poată solicita despăgubiri, motiv pentru care nu sunt întrunite condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 pe care A. a înţeles să îşi întemeieze acţiunea.
4. Apărările formulate în cauză
Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă, ca nefondat.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat de reclamanta A. şi de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte constată că recursul principal este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare, iar recursul incident este nefondat, pentru următoarele considerente:
Înalta Curte va proceda la o analiză grupată a recursurilor, sistematizată în raport de problema de drept invocată, circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
II.1. În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii.
În ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra excepţiei inadmisibilităţii cererii de obligare la plata despăgubirilor, Înalta Curte constată ca nefondate criticile recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi le va respinge, menţinând soluţia pronunţată de prima instanţă ca legală, fiind dată cu aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.
Criticile formulate de recurentul-pârât au vizat, în esenţă, greşita aplicare a art. 19 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004, respectiv a art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015.
Contrar susţinerilor recurentului-pârât, Înalta Curte reţine că demersul reclamantei este admisibil, având în vedere că, potrivit art. 19 din Legea nr. 554/2004, acţiunea în despăgubire pentru repararea pagubei produse printr-un act administrativ nelegal este subsecventă acţiunii principale având ca obiect anularea actului, fiind o latură intrinsecă a acelui litigiu de contencios administrativ.
Aşadar, la baza stabilirii răspunderii patrimoniale a autorităţii stă culpa acesteia, concretizată în emiterea unui act nelegal sau în refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, putându-se constata numai în cadrul unei acţiuni în ilegalitatea unui act administrativ sau a unui refuz al autorităţii de a rezolva o cerere, deci în cadrul unei acţiuni în anulare. În ipoteza formulării separate a acţiunii în răspundere patrimonială, permisă de prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, trebuie făcută dovada ilegalităţii actului administrativ sau a refuzului printr-o sentinţă judecătorească definitivă.
Or, în cauza de faţă este incidentă această ipoteză, reclamanta solicitând anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor în cadrul dosarului nr. x/2018, soluţionat în mod definitiv la data de 13 octombrie 2021 în sensul constatării nelegalităţii deciziei atacate şi a anulării acesteia, litigiul vizând, prin urmare, refuzul nejustificat de soluţionare a cererii de plată, fără ca partea să ceară la acel moment şi despăgubiri pentru rezolvarea cu întârziere a cererii de plată.
Cum întinderea prejudiciului nu putea fi cunoscută cu certitudine decât în urma pronunţării acestei hotărâri judecătoreşti definitive, prin care să se stabilească obligaţia autorităţii pârâte de a soluţiona cererea de plată, nu se poate susţine cu suficient temei că acţiunea reclamantei este inadmisibilă, pentru motivul că a solicitat penalităţi sau dobânzi în temeiul legii şi nu al evaluării pretinsului prejudiciu.
Totodată, instanţa de control judiciar mai reţine şi că de esenţa admisibilităţii acţiunii în despăgubiri formulate în temeiul dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 este condiţia referitoare la soluţionarea de către instanţa de contencios administrativ a unei acţiuni anterioare în anularea unui act administrativ. Totodată, o altă cerinţă de exercitare a acestei acţiuni ce se deduce din interpretarea aceloraşi norme, constă în faptul că, pentru angajarea răspunderii administrativ patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciul, respectiv daunele pretinse şi emiterea actelor administrative anulate.
În speţă, aceste cerinţe sunt îndeplinite, astfel cum reiese din probatoriul administrat în cauză, despăgubirile pretinse de reclamantă cu titlu de penalităţi, în teza principală, sau de dobânzi în cea subsidiară, vizând, pe de o parte, anularea Deciziei nr. 14452/03.05.2018 în dosarul nr. x/2018, soluţie rămasă definitivă la data de 13 octombrie 2021, iar, pe de altă parte, întârzierea în plata despăgubirilor.
Prin hotărârea judecătorească de anulare a Deciziei nr. 14452/03.05.2018 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, de respingere a cererii de plată, instanţa nu a obligat recurentul-pârât în mod direct la plata de despăgubiri, ci l-a obligat la analizarea pe fond a cererii, ţinând cont de faptul că singurul motiv analizat şi care a stat la baza deciziei de respingere a fost acela al depăşirii plafonului de 450.000 RON.
Aşadar, împrejurarea că nu are ca obiect anularea sau contestarea unei decizii de respingere totală sau parţială, emisă în temeiul dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, a sumelor pretinse de reclamantă, nu are relevanţă în determinarea caracterului admisibil al acţiunii de faţă, întrucât nu era necesar a se dispune o soluţie de respingere totală sau parţială a sumelor pretinse de reclamantă, pentru ca aceasta să poată formula şi o acţiune în despăgubiri întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.
II.2. În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei.
Demersul judiciar al reclamantei, astfel cum a fost modificat prin cererea depusă la data de 31 august 2021, vizează obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în temeiul dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat acesteia prin respingerea cererii de plată înregistrate sub nr. x/26.08.2016, constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1%/zi de întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/2011, calculate până la data de 08 septembrie 2021 şi în continuare până la data plăţii efective, iar, în subsidiar, constând în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.
Soluţionând cauza în primă instanţă, Curtea de Apel Bucureşti a admis în mod greşit excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.
Astfel, instanţa de recurs reţine că în temeiul art. 19 raportat la art. 28 din Legea nr. 554/2004, calcularea termenului de prescripţie trebuie să se facă cu respectarea regulilor stabilite în C. civ., considerând că sunt relevante în speţă prevederile art. 2526 şi cele ale art. 2537 din actul normativ indicat.
Potrivit art. 2526 din C. civ.: "când este vorba de prestaţii succesive, prescripţia dreptului material la acţiune începe să curgă de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă, iar dacă prestaţiile alcătuiesc un tot unitar, de la data la care ultima prestaţie devine exigibilă".
În speţa de faţă, reclamanta a fost în măsură să cuantifice integral prejudiciul cel mai târziu la data anulării definitive a actului administrativ nelegal, care a avut loc la data de 13 octombrie 2021, cu ocazia pronunţării în recurs a deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 4644/2021.
În concluzie, nu se poate susţine că la data introducerii cererii ar fi fost împlinit termenul special de prescripţie de 1 an.
Totodată, regula instituită de legea contenciosului administrativ este ca acţiunea în anularea actului administrativ să conţină atât solicitarea de anulare a actului administrativ considerat vătămător, cât şi repararea pagubei cauzate.
Spre deosebire de regula stabilită prin art. 8 din Legea nr. 554/2004, conform căreia cererea de daune se formulează odată cu acţiunea principală în anularea actului administrativ, reglementarea cuprinsă în art. 19 din aceeaşi lege constituie excepţia, fapt pentru care s-a instituit atât posibilitatea exercitării separate a acţiunii în despăgubire ca urmare a emiterii unui act administrativ vătămător, cât şi un termen de prescripţie aferent acestui caz special reglementat de lege.
Conform art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: "Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care aceasta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei", iar la alin. (2) al aceluiaşi text de lege se stipulează: "Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)."
Aşadar, legea contenciosului administrativ dă posibilitatea exercitării separate a acţiunii în despăgubire faţă de acţiunea în anularea actului, însă numai dacă acest lucru nu a fost posibil odată cu exercitarea acţiunii în anularea actului, potrivit regulii instituite în cadrul art. 8 din lege.
În speţă, aşa cum s-a arătat, reclamanta a formulat iniţial acţiune prin care a solicitat să se constate refuzul nejustificat al pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor de a-i soluţiona cererea de plată înregistrată sub nr. x/11.03.2016, iar modificarea acestei acţiuni a fost consecinţa emiterii de către pârât a Deciziei nr. 14452/03.05.2018, prin care cererea sa de plată a fost respinsă.
Decizia emisă de pârât a fost contestată de reclamantă în cadrul dosarului nr. x/2018, care, la data modificării prezentei acţiuni din 31 august 2021, se afla pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, cu termen la data de 13 octombrie 2021.
Înalta Curte nu poate valida raţionamentul logico-juridic ce a stat la baza invocării de către intimatul-pârât a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, deoarece acesta relevă o greşită interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în materie, prin raportare la situaţia de fapt stabilită şi la probatoriul administrat.
Este de observat sub acest aspect, în primul rând, că recurenta-reclamantă a solicitat despăgubiri pentru respingerea nejustificată a cererii de plată, respectiv pentru emiterea unui refuz nejustificat de plată.
Or, Înalta Curte reţine că întinderea prejudiciului nu putea fi cunoscută cu certitudine decât în urma pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive prin care să se constate nelegalitatea acestui refuz de plată.
Ca atare, este evident că în situaţia dedusă judecăţii era necesar ca reclamantei să-i fie recunoscut dreptul pretins prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, ori prin plata voluntară a debitului principal, acesta fiind momentul de la care putea cunoaşte întinderea pagubei.
Se impune această concluzie şi prin raportare la statuările instanţei supreme din Decizia nr. 22/2019 pronunţată într-un recurs în interesul legii, relevante pe subiectul analizat fiind considerentele reţinute la paragraful 32, potrivit cărora: "În situaţia în care paguba se produce într-un interval de timp care se sfârşeşte ulterior promovării acţiunii în anularea actului vătămător, reclamantul poate să solicite repararea pagubei, după caz: (....) - pe calea unei acţiuni separate în despăgubiri în temeiul art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în termen de un an care începe să curgă de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea producerii pagubei, în care are suficient timp să stabilească întinderea acesteia."
În speţă, contrar susţinerilor recurentului-pârât, actul administrativ vătămător, cauzator de prejudicii potrivit cererii modificatoare, a fost anulat definitiv la data de 13 octombrie 2021.
Cum analiza cererii de plată pe fondul său a fost realizată de pârât după pronunţarea definitivă a soluţiei de anulare a Deciziei nr. 14452/03.05.2018, este neîndoielnic că prejudiciul recurentei-reclamante, constând în lipsa de folosinţă cu privire la sumele la care era îndreptăţită cu titlu de despăgubiri, a devenit cert cel mai devreme în cursul prezentului litigiu, la anularea definitivă a primei decizii de respingere a cererii de plată, astfel că la data formulării cererii modificatoare termenul de prescripţie de 1 an nu era împlinit.
În consecinţă, criticile recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor privind excepţia prescripţiei dreptului la acţiune sunt nefondate, iar criticile recurentei-reclamante privind soluţia primei instanţe referitoare la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune sunt fondate şi urmează a fi admise.
II.3. În ceea ce priveşte fondul cauzei.
Astfel, în ceea ce priveşte cererea în despăgubiri reprezentând penalităţi de întârziere, instanţa de control judiciar va avea în vedere considerentele Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 22/2019, pronunţată în interesul legii, potrivit cărora:
"77. Cererea pentru despăgubiri formulată pe cale separată, întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ. În caz contrar, reclamantul nu poate recurge decât la calea dreptului comun pentru angajarea răspunderii delictuale a autorităţii publice, în condiţiile prevăzute de C. civ..(...)"
În cauză, deşi recurenta-reclamantă pretinde că i-a fost cauzat un prejudiciu pentru emiterea unui act nelegal - Decizia nr. 14452/2018 de respingere a cererii de plată - justifică existenţa prejudiciului prin aceea că cererea de plată a fost soluţionată cu întârziere, pretinzând în acest sens plata de penalităţi de întârziere.
Or, soluţionarea cu întârziere a unei cereri administrative/nesoluţionarea în termenul prevăzut de lege, reprezintă un act administrativ asimilat distinct de actul administrativ tipic anulat de instanţa de judecată în mod definitiv.
Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, se reţine că aceasta nu face dovada existenţei unui act administrativ asimilat - nesoluţionarea în termen - care să fi fost cenzurat prin hotărâre definitivă, astfel că nu este justificată situaţia premisă la care face trimitere art. 19 alin. (1) din legea contenciosului administrativ, astfel cum a fost interpretat prin Decizia nr. 22/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în interesul legii.
În aceste condiţii, se are în vedere că în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 recurenta-reclamantă este îndreptăţită să pretindă despăgubiri doar pentru prejudiciul cauzat prin nelegala respingere a cererii de plată, ca urmare a aplicării plafonului, iar nu pentru prejudicii cauzate de nesoluţionarea cererii de plată în termenul prevăzut de lege.
Nu se poate susţine aşadar, în mod valid, că respingerea nelegală a cererii de plată a dat naştere în patrimoniul reclamantei unui drept la despăgubiri întemeiat pe dispoziţiile Normei ASF nr. 23/2014, între fapta ilicită a FGA - emiterea deciziei nelegale - şi prejudiciul invocat de reclamantă ca urmare a nesoluţionării cererii în termen neexistând raport de cauzalitate.
În acest sens, instanţa de recurs reţine că textul Normei ASF nr. 23/2014 (art. 38) are în vedere situaţia nesoluţionării în termen de către asiguratorul RCA, a cererii de despăgubire formulată de asigurătorul CASCO, ce se subrogă în drepturile persoanei vătămate, iar nu situaţia respingerii cererilor de plată formulate în temeiul Legii nr. 213/2015 de asigurătorul CASCO.
Totodată, se constată că nici normele în vigoare la data subrogaţiei şi nici cele de la momentul formulării cererii de plată nu prevăd în sarcina pârâtului obligaţia de despăgubire în cazul respingerii nelegale a cererilor de plată, aceasta fiind situaţia premisă în raport de care a fost formulată cererea în despăgubiri (potrivit precizărilor din cererea modificatoare).
În realitate, recurenta-reclamantă confundă dreptul la despăgubiri datorate ca urmare a emiterii unui act administrativ nelegal, cu dreptul la despăgubiri datorate pentru nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri administrative, în ambele situaţii aceasta fiind ţinută să facă dovada existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive de constatare a nelegalităţii actului tipic sau asimilat. În speţa de faţă, reclamanta este în posesia unei astfel de hotărâri, însă numai cu privire la existenţa unui act administrativ tipic nelegal, nu şi cu privire la existenţa actului administrativ asimilat nelegal (nesoluţionarea în termen).
În consecinţă, nu pot fi acordate despăgubiri reprezentând penalităţi de întârziere pentru nesoluţionarea în termenul legal/rezonabil a cererii de plată întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 213/2015, nefiind îndeplinite condiţiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Referitor la solicitarea reclamantei de plată a dobânzii legale, întemeiată pe dispoziţiile O.G. nr. 13/2011, se reţine că potrivit art. 1 alin. (3) din actul normativ menţionat:
"(3)Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare (...)"
Conform art. 2 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011:
"(2)Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale. (...)"
(3)În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%. (...)"
În cauză, dobânda legală penalizatoare a fost solicitată de recurenta-reclamantă cu titlul de reparare a prejudiciului pentru lipsa de folosinţă a sumei solicitate prin cererea de plată, care în mod nelegal a fost apreciată ca fiind nedatorată de pârâtul FGA.
Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că această solicitare a reclamantei, de plată a dobânzii legale, nu este întemeiată, în condiţiile în care, din analiza extrasului de cont depus împreună cu notele scrise la data de 08 februarie 2022 la dosarul instanţei de fond, rezultă că lipsesc elementele necesare pentru a putea asocia/corela despăgubirea, respectiv sumele achitate de FGA la data de 29 octombrie 2021, cu cererea de plată care face obiectul prezentei cauze deduse judecăţii.
Aşadar, nu s-a făcut dovada existenţei unui act administrativ nelegal, anulat definitiv de o instanţă de judecată, care să fi fost de natură a produce reclamantei un prejudiciu constând în lipsa de folosinţă a sumei solicitată ca despăgubire prin cererea de plată şi care, eventual, ar fi trebuit încuviinţată la plată încă de la data emiterii Deciziei nr. 14452/03.05.2018, când a fost soluţionată iniţial cererea în despăgubiri.
Pe cale de consecinţă, din moment ce reclamanta nu este îndreptăţită să pretindă existenţa prejudiciului constând în beneficiul nerealizat, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 1 din O.G. nr. 13/2011, cererea acesteia de plată a dobânzii legale nu poate fi admisă, motiv pentru care urmează a fi respinse criticile formulate de partea reclamantă cu privire la fondul cauzei.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul principal declarat de reclamanta A., va respinge recursul incident declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, va casa, în parte, sentinţa recurată şi, în rejudecare, va respinge excepţia prescripţiei şi va respinge acţiunea, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată, urmând să menţină restul dispoziţiilor sentinţei recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul principal declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 325 din 22 februarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.
Respinge recursul incident declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.
Casează, în parte, sentinţa recurată şi, în rejudecare:
Respinge excepţia prescripţiei.
Respinge acţiunea, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.
Menţine restul dispoziţiilor sentinţei recurate.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 01 februarie 2024.