Şedinţa publică din data de 01 februarie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin actiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal în data de 25 octombrie 2021, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat instantei, ca prin hotărarea pe care o va pronunţa, să dispună:
- anularea Deciziei nr. 43244/15.09.2021, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor;
- obligarea pârâtului la admiterea cererii de plată pentru suma de 7.196,74 BGN şi la plata acestei sumei;
- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 1106 din 31 mai 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal în data de 25 octombrie 2021 a dispus următoarele:
- a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat în parte decizia FGA nr. 43244/15.09.2021 în privinţa solutiei de respingere a diferenţei de primă de asigurare de 6.928,27 BGN şi a obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor la emiterea unei decizii prin care să recunoască dreptul reclamantei la despagubire pentru suma suplimentară de 6.928,27 BGN (echivalent în RON), precum şi la plata efectivă către reclamantă a despagubirii suplimentare de mai sus;
- a respins acţiunea în privinţa sumei de 268,47 BGN, reprezentând cota-parte din taxa de 2% asupra primei de asigurare, ca neintemeiată;
- a obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata către reclamantă a sumei de 350 RON (taxa de timbru) şi a sumei de 2.000 RON (onorariu avocat redus), cu titlu de cheltuieli de judecată.
3. Recursul exercitat în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 1106 din 31 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate şi, în rejudecare, respingerea în tot a contestaţiei formulate de reclamantă.
Recurentul-pârât a învederat, în esenţă, că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 1270 C. civ., privind forţa obligatorie a contractului, precum şi ale art. 4.2 din Contractul de asigurare, unde se prevedea în mod clar că garanţia/prima de asigurare a fost gândită de părţi pentru perioada de execuţie a contractului de prestări servicii în baza căruia s-a încheiat contractul de asigurare, acesta fiind şi punctul de vedere al lichidatorului judiciar.
În subsidiar, dacă instanţa va trece peste argumentele de mai sus, a învederat că la art. 2.3 din Contractul de asigurare suma asigurată pentru perioada 19 iunie 2021 – 18 octombrie 2025 este redusă la valoarea de 70% din valoarea garanţiei de la art. 2.1 din acelaşi contract, motiv pentru care consideră că şi din acest punct de vedere instanţa de judecată a făcut o interpretare eronată a clauzelor contractului care reprezintă legea părţilor, calculând prima de asigurare în mod egal pentru perioada de execuţie şi perioada de mentenanţă, în condiţiile în care pentru perioada de mententnţă suma asigurată este mai mică cu 30%, de unde rezultă că şi prima de asigurare se reduce direct proporţional cu 30%.
4. Apărările formulate în cauză
Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat şi menţinerea sentinţei atacate, ca fiind legală şi temeinică, reiterând, în esenţă, apărările din faţa instanţei de fond, precum şi obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor este nefondat, pentru următoarele considerente:
Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material este nefondat, iar în acest sens, Înalta Curte are în vedere că, potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.
În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.
Criticile recurentului-pârât, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate.
Potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, "Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător".
Dispoziţiile art. 11 din din Legea nr. 213/2015 prevăd că: "Fondul asigură efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condiţiilor şi plafonului de garantare stabilite de prezenta lege", iar conform art. 13 alin. (3) din acelaşi act normativ "În vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă".
Conform art. 1270 din C. civ.:
"(1) Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante.
(2) Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege."
Din analiza acestor dispoziţii legale, prin raportare la actele şi lucrările dosarului, nu se poate stabili, în prezenta cauză, vreun motiv de nelegalitate a sentinţei recurate, Înalta Curte reţinând că instanţa de fond a avut în vedere, în soluţionarea cauzei, atât normele aplicabile în materie, cât şi prevederile contractului de asigurare încheiat cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.
Se reţine că intimata-reclamantă a încheiat Polita de asigurare nr. x/03.05.2019 cu B. S.A. - sucursala din Bulgaria - aflată în faliment .
Potrivit art. 1.4, coroborat cu art. II din contract, asigurarea a fost valabilă pe perioada 03 mai 2019-18 octombrie 2025, pentru care a plătit o primă de asigurare de 16.887,35 BGN şi o taxă de 2% pe prima de asigurare, în cuantum de 337,75 BGN, ce acopereau întreaga perioada (compusă, potrivit art. II din contract, din perioada 03 mai 2019-18 iunie 2021- perioada de execuţie, în care suma asigurata era de 253.380 BGN, şi perioada 19 iunie 2021-18 octombrie 2025- perioada de mentenanţă, în care suma asigurată era de 177.366 BGN).
Poliţa şi-a încetat valabilitatea, prin denunţare/reziliere în data de 13 august 2020, după cum rezultă din înscrisul intitulat "Adaos nr. 1/13.08.2020" .
În urma analizării cererii de plată formulată de intimata-reclamantă, FGA a considerat ca poliţa de asigurare îşi înceta valabilitatea contractuală la data de 18 iunie 2021, astfel încât a reţinut că numărul de luni neacoperite este de 10 luni, în loc de 62 de luni, motiv pentru care a acordat despăgubiri de numai 6.495 BGN, în loc de 13.423,27 BGN.
Contrar susţinerilor recurentului-pârât, instanţa de recurs constată că autoritatea recurentă este cea care nu respectă prevederile art. 1270 din C. civ., respectiv principiul forţei obligatorii a contractului, în condiţiile în care, prin contractul încheiat părţile nu au stabilit ca riscul să nu fie suportat decât pe perioada de execuţie a lucrărilor, ci au defalcat în mod expres perioadele de asigurare, astfel cum rezultă din art. 2.1 – 2.4 din poliţa de asigurare, respectiv art. 2.2 din 03 mai 2019 până la 18 iunie 2021, perioada de execuţie a contractului asigurat şi art. 2.4 din 19 iunie 2021 până în 18 octombrie 2025, perioada de mentenanţă a contractului asigurat, iar prima de asigurare plătită de intimata-reclamantă acoperă ambele perioade de asigurare.
De asemenea, prin actul adiţional semnat între părţi în data de 13 august 2020, rezultă fără echivoc din cuprinsul art. 3.1. din cadrul punctului III PRIMA DE ASIGURARE CARE URMEAZĂ A FI RETURNATĂ PERSOANEI CARE ÎNCHEIE ASIGURAREA că prima de asigurare de returnat, ca urmare a rezilierii contractului de asigurare este în cuantum de 13.423,27 BGN.
Având în vedere că pârâtul a recunoscut deja prin decizia contestată dreptul la o indemnizaţie de 6.495 BGN, rezultă că în mod corect a reţinut instanţa de fond că mai datorează un rest de 6.928,27 BGN, respectiv diferenţa până la 13.423,27 BGN.
În acest context, se reţin ca fiind lipsite de relevanţă şi criticile recurentului-pârât referitoare la faptul că suma asigurată a fost redusă cu 30% în perioada de mentenanţă faţă de perioada de garanţie, întrucât nu există identitate între noţiunea de sumă asigurată şi noţiunea de primă de asigurare, iar dispoziţiile din actul adiţional nu lasă loc de interpretări cu privire la cuantumul primei de asigurare care trebuie returnată celui asigurat.
Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.
Pentru considerentele arătate, apreciind că soluţia instanţei de fond nu a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 1106 din 31 mai 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
În temeiul art. 453 C. proc. civ., care prevede că "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", Înalta Curte urmează să oblige recurentul-pârât la plata către intimata-reclamantă A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.950 RON, reprezentând onorariu de avocat, conform dovezilor de la dosar .
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 1106 din 31 mai 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurentul-pârât la plata către intimata-reclamantă A. a sumei de 1.950 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 01 februarie 2024.