Şedinţa publică din data de 5 februarie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2021, reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a chemat în judecată pârâta A., solicitând instanţei să se constate existenţa calităţii de colaborator al Securităţii în ceea ce o priveşte pe pârâtă.
Prin încheierea de şedinţă din data de 19.10.2021, Curtea de Apel Bucureşti a admis în parte cererea în probaţiune formulată de pârâtă, a emis adresă către reclamant cu menţiunea de a comunica dacă pe numele pârâtei există dosar întocmit de organele de securitate şi în caz afirmativ să depună copia acestuia; a încuviinţat proba testimonială cu martorul B., sens în care a dispus citarea acestuia şi a respins cererea în probaţiune formulată de pârâtă, în rest; de asemenea, a încuviinţat proba cu înscrisurile de la dosar propusă de reclamant.
Prin încheierea de şedinţă din 22.02.2022, Curtea a respins proba cu audierea martorului C. în principal, ca tardiv propusă, apreciind că, în cauză nu pot fi reţinute prevederile art. 254 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., câtă vreme împrejurările invocate de către partea pârâtă cu privire la imposibilitatea de a propune proba respectivă nu pot fi considerate verosimile în contextul lungului interval de timp trecut de la momentul comunicării acţiunii şi până în prezent, precum şi în contextul lipsei oricăror împrejurări reliefate până în prezent cu privire la relaţia cu persoana propusă ca martor. În subsidiar, Curtea a reţinut că proba nu este concludentă în condiţiile în care, din însăşi declaraţia ataşată cererii în probatorii, menită să contureze teza probatorie, rezultă că persoana propusă ca martor nu ar fi asistat la nicio discuţie directă între părţi, relatările putând fi furnizate exclusiv pe baza celor comunicate de către o altă persoană propusă ca martor. Or, mărturia reprezintă relatarea faptelor constatate nemijlocit de către martor, iar nu a celor constatate ca urmare a relatărilor făcute de părţi sau de alte persoane.
La termenul de judecată din data de 22.03.2022, Curtea a procedat la audierea martorului B., depoziţia acestuia fiind consemnată şi ataşată la dosarul cauzei.
La acelaşi termen de judecată, pârâta a solicitat emiterea unei adrese către instituţiile abilitate pentru a depune la dosar un certificat din evidenţa operativă, având în vedere că are indicii conform cărora martorul a fost condamnat şi a executat pedeapsa pentru fals material în înscrisuri oficiale.
Curtea a respins solicitarea părţii pârâte, ca neutilă soluţionării cauzei. Totodată, pârâta a depus la dosarul cauzei o cerere prin care a solicitat suspendarea judecăţii cauzei până la finalizarea urmării penale care a fost începută in rem în dosarul nr. x/2022 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie.
Curtea a respins cererea de suspendare a judecăţii cauzei, ca neîntemeiată, pentru considerentele menţionate în cuprinsul încheierii de şedinţă din 22.03.2022.
Totodată, la termenul de judecată din data de 22.03.2022, pârâta a depus la dosarul cauzei o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 2 lit. b) frazele a doua şi a treia din O.U.G. nr. 24/2008.
La termenul de judecată din data de 03.05.2022, reclamanta a propus proba cu trei fotografii din arhiva personală a familiei, din perioada recrutării sale, în care sunt înfăţişate aceasta la vârsta respectivă şi doi cetăţeni japonezi. Curtea, deliberând, a respins proba cu planşele fotografice, apreciind că nu este concludentă soluţionării cauzei.
Totodată, a reţinut că solicitarea de audiere a martorului C. a fost deja respinsă, neputând reveni asupra încheierii din 22.02.2022.
Prin încheierea din 31.05.2022, Curtea a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale şi a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 2 lit. b) frazele a doua şi a treia din O.U.G. nr. 24/2008.
I.2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 1032 din 02.06.2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, în contradictoriu cu pârâta A. şi a constatat calitatea de colaborator al Securităţii în privinţa pârâtei.
I.3. Calea de atac exercitată
Pârâta A. a declarat recurs împotriva sentinţei civile nr. 1032/02.06.2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, precum şi împotriva încheierilor pronunţate în aceeaşi cauză la datele de 19.10.2021, 22.02.2022, 03.05.2022, solicitând casarea acestora şi rejudecarea litigiului în fond, cu administrarea probatoriilor ce, în mod nelegal, au fost respinse de către prima instanţă.
În dezvoltarea motivele de recurs, încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta a arătat în esenţă următoarele:
I.3.1. Un prim motiv de recurs, subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 5 C. proc. civ., constă în nulitatea absolută a cererii de chemare în judecată, nulitate absolută ce conduce la nulitatea absolută a sesizării instanţei si a sentinţei atacate. Prin acest motiv, recurenta invocă, în temeiul art. 178 alin. (1) C. pr. biv., nulitatea absolută a cererii de chemare în judecată, nulitate generată: de investirea nelegală a C.N.S.A.S cu efectuarea verificărilor, învestire care s-a realizat prin încălcarea prevederilor art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 24/2008, a art. 5, art. 31 alin. (2) şi art. 35 alin. (1) şi (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare aprobat prin Hotărârea nr. 2/2018 al Colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii Iar această. Contrar celor reţinute de judecătorul primei instanţe, C.N.S.A.S. nu s-a considerat învestit din oficiu pentru a verifica dacă pârâta a avut sau nu a avut calitatea de colaborator al fostei Securităţi.
În cererea de chemare în judecată reclamantul a susţinut că a demarat verificările ca urmare a sesizărilor formulate de către Consiliul Superior al Magistraturii şi de către două persoane fizice. Niciuna dintre aceste pretinse sesizări nu aveau, însă, atributul de a învesti C.N.S.A.S. În aceste condiţii, C.N.S.A.S. şi-a atribuit competenţa de a efectua verificările prin încălcarea normelor care îi guvernează activitatea, iar consecinţa depăşirii competenţelor/atribuţiilor unui organ administrativ este nulitatea absolută a actelor întocmite/emise de către acest organ administrativ. Aşadar, atât nota de constatare din data de 13.07.2020, cât si acţiunea sunt lovite de nulitate absolută, iar consecinţa este acea că şi sentinţa pronunţată este lovită de nulitate absolută, fiind dată cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti (motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.).
Cu referire la pretinsa sesizare de către Consiliul Superior al Magistraturii, arată că adresa nr. x/2019 menţionată în cererea de chemare în judecată nu este o cerere a Consiliului Superior al Magistraturii, este un răspuns la o adresă a C.N.S.A.S., prin care acesta a solicitat CSM anumite date si documente în vederea finalizării verificărilor demarate în conformitate cu dispoziţiile art. 3 lit. I) din O.U.G. nr. 24/2008, răspuns care nu poate fi asimilat unei sesizări. Atâta timp cât Consiliul Superior al Magistraturii nu a formulat o cerere în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 24/2008, C.N.S.A.S. nu putea verifica în acest temei dacă au avut sau nu calitatea de colaborator al securităţii.
În ceea ce priveşte adresa formulată D., aceasta adresă nu are aptitudinea de a fi considerata sesizare legală, fiind lovită de nulitate pentru următoarele argumente: s-a susţinut în adresă că este formulată de mai multe persoane, dar numai una dintre ele a semnat-o; persoana care a semnat-o nu a justificat motivul pentru care ar avea calitatea de persoană îndreptăţită conform art. 6 din O.U.G. nr. 24/2008 şi nici nu există vreun motiv pentru a i se recunoaşte o astfel de calitate; chiar dacă în adresă se invocă calitatea de vicepreşedinte al unei organizaţii neguvernamentale, nu există dovada calităţii respective şi nici nu s-au menţionat datele de identificare alei acestei organizaţii, aşa cum nu s-au menţionat datele de identificare ale semnatarului adresei astfel cum impun reglementarea de drept comun din art. 6 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 544/2001 şi normele subsecvente din art. 35 alin. (1) din Regulamentul de organizare şi funcţionare aprobat prin Hotărârea nr. 2/2018 a Colegiului Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii publicat în Monitorul Oficial nr. 18 din 9.01.2009; în adresă nu sunt indicate numele şi prenumele persoanei pârâtei, cererea fiind generică, contrar art. 35 alin. (1) din Regulamentul anterior menţionat, iar C.N.S.A.S. nu se putea învesti în mod generic, ci doar cu privire la o persoană identificată.
Dintr-o altă perspectivă, cererea vizează solicitarea de verificare a calităţii de eventual colaborator al fostei securităţi a magistraţilor în funcţie la data cererii respective, 2.02.2008. A fost numită în funcţia de procuror ulterior formulării acestei sesizări, prin Decretul nr. 692 din 25 iunie 2008, publicat în Monitorul Oficial la 1.07.2008, deci la data cererii în discuţie C.N.S.A.S. nu a fost învestit cu verificări privind persoana sa nici din acest punct de vedere. Aşa cum rezultă şi din Decret, numirea s-a realizat în temeiul art. 33 din Legea nr. 303/2004, adică direct, prin concurs, fără a fi fost procuror stagiar anterior.
Cea de-a treia sesizare invocată în cererea de chemare în judecată nu a constituit temei legal pentru a fi declanşate verificări de către C.N.SAS. din următoarele considerente: persoana care a semnat-o nu a justificat motivul pentru care ar avea calitatea de persoană îndreptăţită conform art. 6 din O.U.G. nr. 24/2008 şi nici nu există vreun motiv pentru i se recunoaşte o astfel de calitate; cererea fiind trimisă prin fax, nu există certitudinea că numele şi datele de identificare ale pretinsului petent sunt reale, cu atât mai mult cu cât verificarea unei semnături de pe actul transmis prin fax este practic imposibilă prin mijloace tehnice în lipsa indicării CNP nu se poate verifica realitatea existenţei persoanei, iar la dosar nu există o confirmare olografă din partea pretinsului petent; în cerere nu sunt indicate numele şi prenumele persoanei pârâtei, cererea fiind generică.
O altă deficienţă majoră a actelor efectuate de către C.N.S.A.S. pentru învestirea instanţei constă în ignorarea prevederilor art. 35 alin. (2) din Regulamentul C.N.S.A.S. din 2008, respectiv omisiunea înştiinţării recurentei cu privire la declanşarea verificărilor, aceasta fiind lipsită de posibilitatea de a da explicaţii, inclusiv de posibilitatea de a solicita identificarea altor documente relevante pentru situaţia sa, documente aflate în arhiva C.N.S.A.S., cu consecinţa chemării în judecată pe baza unor verificări secrete, vătămarea fiind evidentă. Nu rezultă din niciun înscris data la care au fost demarate verificările.
Ignorând chiar susţinerile reclamantei referitoare la modul de sesizare al C.N.S.A.S., prima instanţă a reţinut că C.N.S.A.S. s-a învestit din oficiu. Numai că procurorii nu sunt menţionaţi laserele din art. 3 reţinute de către Curte, ci la lit. l), astfel că aceştia nu sunt verificaţi din oficiu. Referirea la lit. g) din acelaşi articol este eronată, acolo fiind enumeraţi "primarii, viceprimarii, consilierii judeţeni, consilierii în Consiliul General al Municipiului Bucureşti, consilierii locali".
Aşadar stabilirea modului în care a fost sesizată Curtea de Apel Bucureşti este greşit reţinută de către instanţă, iar sesizarea de către C.N.S.A.S s-a făcut contrar normelor de drept aplicabile în cauză.(motiv de recurs prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.)
I.3.2. Prin motivele de recurs subsumate art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta invocă în esenţă următoarele:
a) Prin încheierile din datele de 22.02.2022, respectiv 3.05.2022, prima instanţă a respins cererea de audiere a martorului C., fost ofiţer de securitate, deşi, contrar celor reţinute de prima instanţă, erau pe deplin incidente prevederile art. 254 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., proba fiind propusă în termenul posibil obiectiv şi este concludentă.
Astfel, martorul propus a fost identificat cu mare întârziere, în condiţiile în care recurenta nu mai locuieşte în Drobeta Turnu Severin şi din anul 1989 nu a mai luat legătura cu vreo persoană care ar fi putut să ştie ceva despre activitatea lui B. care să aibă legătură cu recurenta.
Şi din punct de vedere al utilităţii audierii lui C., prima instanţă a pronunţat o încheiere nelegală (a încălcat art. 255 alin. (1) C. proc. civ. şi a adăugat la lege), întrucât niciun text de lege nu limitează declaraţia de martor la fapte constatate nemijlocit de acesta, iar martorul putea prezenta instanţei modul concret de colaborare cu ofiţerul B., respectiv dacă acesta din urmă i-a dictat sau nu note informative. Din conţinutul declaraţiei notariale dată de C. la 11.01.2022 şi depuse la dosar, rezultă că martorul propus a cunoscut nemijlocit de la B. că a refuzat să furnizeze vreo informaţie, fiind păstrată în agentură în mod formal, pentru o aparentă îndeplinire a unor sarcini de serviciu de către acesta şi că recurenta consemna formal informaţii fără valoare operativă, dictate de către acesta, refuzând în fapt să furnizeze informaţii reale şi să colaboreze sincer cu securitatea.
Prin respingerea nelegală a cererii de audiere a acestui martor, dreptul la apărare, sub aspectul dreptului de a propune probe (art. 13 alin. (3) fraza a doua C. proc. civ.) nu a fost respectat de către instanţă, fiind tratat ca un drept iluzoriu. Era imposibil de dovedit conţinutul discuţiilor dintre recurentă si B. în modalitatea reţinută de către prima instanţă pentru admisibilitatea probei testimoniale, fiind imposibil ca la o discuţie între informator şi ofiţerul de securitate să asiste alte persoane, legea nepermiţând aceasta, singura soluţie pentru a se asigura aflarea adevărului şi respectarea dreptului la apărare fiind acceptarea relatărilor unor terţi care au luat cunoştinţă nemijlocit de la ofiţerii de securitate care aveau în "agentură" informatorii despre modul de colaborare al acestor ofiţeri cu informatorii. C. aflase cele menţionate în declaraţia autentică din discuţii pe linie de serviciu cu B., discuţii purtate în contextul în care Dinu o prezentase pe reclamantă în vederea colaborării pe linia serviciului de contraspionaj pe care martorul propus îl conducea.
Totodată audierea este relevantă şi din perspectiva dovedirii lipsei intenţiei sancţionabile, pe tot parcursul relaţiei cu securitatea, şi astfel implicit si cu ocazia semnării notelor cercetate în cauză, de a viza prin orice acţiune îngrădirea drepturilor şi libertăţilor unei persoane.
b) În ceea ce priveşte încheierea din data de 3.05.2022, contrar celor reţinute de Curte, fie că încheierea din data de 22.02.2022 este considerată o încheiere preparatorie, fie că este considerată o încheiere interlocutorie, judecătorului cauzei i se permitea de lege să revină asupra dispoziţiei anterioarei deoarece se schimbaseră împrejurările avute iniţial în vedere. Martorul B. declarase la data de 22.02.2022 că nu îşi aminteşte mai nimic despre conţinutul concret al colaborării cu recurenta şi nu a exclus aplicarea de către el a procedeului dictării unei note astfel încât să aibă aparenţa că informaţia fusese furnizată de către informator.
Încheierea din data de 22.02.2022 fiind una preparatorie, instanţa putea să revină asupra ei, potrivit art. 235 C. proc. civ.. Prima instanţă a încălcat prevederile art. 254 alin. (2) pct. 2 si art. 22 alin. (2) C. proc. civ., iar vătămarea este evidentă.
Prin respingerea audierii lui C. ulterior audierii lui B., care nu dăduse nici o informaţie utilă pentru soluţionarea cauzei, Curtea a pus-o în imposibilitate de a dovedi inclusiv lipsa intenţiei de a scrie şi semna note care să poată fi folosite în vederea restrângerii unor drepturi fundamentale ale omului. Pentru a fi respectat dreptul efectiv la un proces echitabil şi dreptul la apărare, era obligatoriu a fi verificate afirmaţiile din declaraţia autentică dată de C. prin audierea acestuia de către instanţă.
c) În ceea ce priveşte încheierea din data de 19.10.2021, prin care a fost respinsă solicitarea de probatorii testimoniale formulată prin întâmpinare privind audierea ca martori a lui E., F., G. şi H.. (persoană care – prin demersuri ale instanţei putea fi identificată) şi proba cu înscrisuri constând în solicitarea ca C.N.S.A.S. să depună la instanţă dosarul în care ar fi fost urmărită pentru relaţii cu persoane de cetăţenie japoneză, recurenta reiterează teza probatorie pentru fiecare din aceşti martori şi argumentează din nou în faţa instanţei de recurs utilitatea probei.
Susţine recurenta în esenţă că:
- Reclamantul era obligat să dovedească existenţa persoanei H., iar - corelativ - judecătorul era obligat să dispună măsurile necesare pentru ca reclamantul să îşi îndeplinească această obligaţie. Contrar celor reţinute, dacă persoana nu a existat, dacă a fost fictivă, pretinsele informaţii nu aveau nici măcar în abstract aptitudinea de a fi folosite nici pentru şi nici contra cuiva.
- Prin solicitarea de identificare şi audiere a lui F. a intenţionat să dovedească că nu l-a cunoscut, nu l-a întâlnit niciodată pe acesta, astfel că nu i-a transmis niciodată informaţiile consemnate în nota din 16.12.1988, nota fiind scrisă la dictarea ofiţerului de securitate. În consecinţă, nu sunt întrunite condiţiile pentru constatarea calităţii de colaborator.
- A solicitat identificarea de către reclamant a domiciliului persoanei G. care face obiectul notei informative ce poartă data de 16.12.1988, precum şi audierea acestuia ca martor pentru a dovedi că la data consemnată pe notă persoana respectivă nu se mai afla în ţară, deci informaţiile din notă nu îi puteau vătăma dreptul la liberă circulaţie. Nu exclude posibilitatea ca această persoană să nu fi existat în realitate. Pretinsa furnizare de informaţii despre o persoană inexistentă nu are aptitudinea de a îndeplini condiţia de a i se restrânge drepturi fundamentale.
- Cererea privind depunerea la instanţă a dosarului de urmărire a unor cetăţeni japonezi, respinsă, nelegal, ca neconcludentă de instanţă, a avut ca obiectiv obţinerea de înscrisuri din care rezulta constrângerea sa pentru a semna angajamentul de colaborare şi notele ulterioare acestui angajament.
- Nu există nici o justificare legală pentru care constrângerea (fie ea fizică sau psihică) să nu fie cauză exoneratoare de răspundere pentru actele persoanei care a furnizat informaţii de natură a determina restrângerea unor drepturi fundamentale. Dispoziţiile de generală aplicabilitate din art. 1206 C. civ., precum şi din art. 953 C. civ. 1864 instituie sancţiunea nulităţii pentru actele încheiate sub imperiul violenţei. Interpretarea dată de Curte noţiunii de constrângere acceptată ca o cauză exoneratoare de răspundere, cu referire exclusiv la note date în timpul anchetei şi procesului demarat de securitate, este nelegală. Se instituie nejustificat un regim distinct între cei ce întocmesc acte sau săvârşesc fapte chiar de natură penală sub constrângere şi cei care au scris şi semnat note sub imperiul constrângerii.
- Contrar interpretării dată de Curte, legea nu exclude aplicarea cauzelor generale de exonerare de răspundere în orice materie a dreptului, respectiv dolul şi violenţa. Interpretarea dată de Curte în sensul că potrivit legii, cauzele de exonerare se limitează la situaţiile strict prevăzute de teza a II-a şi a III-a ale art. 2 alin. (1) lit. b) fraza a doua din O.U.G. nr. 24/2008 este nelegală. Legea nu interzice dovedirea constrângerii ca un motiv de exonerare de răspundere. Legea instituie doar o prezumţie irefragabilă legală că persoanele prevăzute în tezele a II-a si a III-a ale art. 2 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008 au fost supuse unei constrângeri care le exonerează automat de sancţiunea morală de a fi consideraţi colaboratori ai Securităţii.
- Art. 1 din O.U.G. nr. 24/2008 reglementează dreptul persoanei de a avea acces la orice documente aflate în posesia C.N.S.A.S. care o privesc. A dorit să folosească documentele referitoare la urmărirea sa în legătură cu relaţiile cu japonezii şi oricare alte documente care o privesc pentru a consolida apărarea în cauză, iar instanţa a pus-o în imposibilitate de a obţine probele cu aceste documente.
Ignorarea de către prima instanţă a acestor apărări esenţiale este contrară dispoziţiilor art. 425, alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi determină nulitatea sentinţei atacate deoarece i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil, drept recunoscut de art. 6 C. proc. civ.
I.3.3. Cu privire la motivele de recurs subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. arată următoarele:
a) Prima instanţă a asimilat nelegal noţiunea de furnizare de informaţii cu cea de redare în note a informaţiilor ce deja erau cunoscute sau inventate, de către ofiţerul de securitate. În speţă, informaţiile erau cunoscute de către ofiţerul de securitate şi scrierea celor trei note avea rolul de a crea doar aparenţa că sunt furnizate de recurentă. În măsura în care prima instanţă ar fi reţinut că acţiunea de a furniza informaţii la care se referă art. 2 lit. b) teza I din O.U.G. nr. 24/2008 are conţinutul semantic mai sus prezentat, avea suficiente motive pentru a admite cererea de audiere cel puţin a martorului C..
b) Prima instanţă a reţinut, contrar sensului reglementării din art. 2 lit. b) teza I din O.U.G. nr. 24/2008, cu caracter general, ca intenţia unei persoane de a se stabili în străinătate era considerată ca o atitudine potrivnică regimului comunist. Prin evaziune s-a înţeles în epocă doar trecerea ilegală a frontierei, nu orice părăsire definitivă a ţării. Iar din conţinutul notelor nu a reieşit intenţia unor persoane de evaziune ci, dimpotrivă a reieşit intenţia de plecare legală din ţară, cu paşaport legal emis de autorităţile de atunci.
Relevă totodată, în acest context, contrarietatea motivelor reţinute de primă instanţă: pe de o parte reţine că notele au relevat atitudini, iar pe de altă parte reţine că notele au relevat activităţi. Şi această critică se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. .
c) Prima instanţă a aplicat greşit norma de drept material din art. 2 lit. b) teza I din O.U.G. nr. 24/2008 la conţinutul celor trei note prezentate în cererea de chemare în judecată.
Curtea a reţinut în mod nelegal că este irelevant că împotriva persoanelor vizate de notele informative nu s-au luat măsuri în mod efectiv. O asemenea interpretare contravine cel puţin egalităţii în drepturi, sub aspectul răspunderii instituite de O.U.G. nr. 24/2008 lucrătorii răspund (conform art. 2 alin. (1) lit. a) numai dacă au desfăşurat activităţi prin care au suprimat sau au îngrădit drepturi şi libertăţii fundamentale ale omului, în timp ce colaboratorii răspund (conform art. 2 alin. (1) lit. b) şi în situaţia mult mai puţin gravă în care actele lor au rămas fără astfel de efecte.
Aplicarea greşită a dreptului material îşi are sorgintea şi în omisiunea imputabilă instanţei de a analiza conţinutul notelor respective în ansamblul notelor scrise de către recurentă. Notele erau lipsite de valoare operativă în cadrul unor activităţi de urmărire specifice obiectului de activitate al securităţii. Majoritatea notelor erau date în scopul clasării unor dosare de suspect, fiind caracterizări favorabile ale unor persoane care au condus la clasarea unor dosare de suspect sau aprecieri pozitive asupra unor persoane. Când a fost chemată de B. si i s-a cerut să scrie şi să semneze angajamentul de colaborare nu a îndrăznit să refuze. Numai că nici atunci şi nici ulterior nu a acceptat să facă rău cuiva. A acceptat să îl ajute să justifice activitatea, aşa încât acesta să nu aibă motive să îi facă rău.
Cu privire la realitatea aşa-zisei colaborări cu securitatea, arată că a fost urmărită pentru intenţia de părăsire ilegală a ţării şi că nu prezenta încredere pentru securitate, astfel cum rezulta cel puţin din: menţiunea de pe nota din 30.07,1937 semnată "I."; menţiune că trebuie să fie în atenţie la problema "113"; raportul din 22.11.1988 întocmit de plutonierul J. de la Vama; -nota din 21.11.1988 rezoluţionată de lt. col K..; declaraţia autentică a lui C..
d) Referitor la nota din 17.09.1987, din conţinutul său nu rezultă nicio activitate sau atitudine potrivnică regimului totalitar comunist si că informaţiile conţinute nu puteau să conducă la restrângerea dreptului la liberă circulaţie astfel cum în mod greşit a reţinut prima instanţă.
Aşadar, condiţiile cumulative ale art. 52 alin. (1) lit. b) teza I din O.U.G. nr. 24/2008 nu sunt întrunite.
Cu privire la intenţia de îngrădire a dreptului la liberă circulaţie arată că prin consemnarea afirmaţiei din finalul notei ("Nu a rezultat din discuţie ca numita H. să încerce să treacă fraudulos frontiera") a conştientizat că, prin conţinutul său, este imposibil ca notă să fie folosită în vederea îngrădirii acestui drept.
e) Referitor la nota din data de 26.07.1988 privind pe L. arată că din conţinutul său contrar celor reţinute de către prima instanţă nu rezultă nicio activitate sau atitudine potrivnică regimului totalitar comunist şi că informaţiile conţinute nu puteau să conducă la restrângerea dreptului la liberă circulaţie, fiind generale. Chiar dacă pe marginea sa este menţiunea "primă semnalare", nu există niciun alt document din care reiese utilizarea ei de către securitate. Nu a fost identificat niciun dosar creat de fosta Securitate pe numele acesteia.
f) Referitor la nota datată 6.12.1988 privind o pretinsă informaţie pe care ar fi primit-o de la F., prima instanţă a reţinut greşit şi nemotivat că informaţia respectivă viza sau putea să vizeze îngrădirea dreptului la liberă circulaţie al lui G.. Aşa cum reiese din conţinutul notei, G. plecase deja din ţară, nu mai era sub puterea autorităţilor române şi era imposibil să i se restrângă dreptul la liberă circulaţie.
g) Curtea de Apel Bucureşti, administrând proba cu declaraţia martorului B. pentru a stabili dacă a fost recompensată în bani, conform unei chitanţe datată 9.10.1987, anexată la dosar de către C.N.S.A.S., a reţinut nelegal, fără să se pronunţe direct cu privire la valabilitatea ca probă a acestui document că este lipsit de relevanţă acest aspect şi implicit sunt nerelevante susţinerile sale că nu a primit suma menţionată în chitanţă, deşi a susţinut că aceasta reprezintă un fals care justifică în realitate încasarea sumei de către ofiţerul B..
Deşi chitanţa respectivă fusese invocată în acţiune pentru a justifica utilitatea informaţiilor din notele incriminate, Curtea a refuzat nelegal să analizeze realitatea celor consemnate în chitanţă şi temeinicia apărării sale. Faptul că ofiţerul de securitate a recurs la un asemenea fals pentru a încasa nelegal o sumă de bani constituie o probă din care reiese fictivitatea actelor pe care ofiţerul le încheia, precum si modul cum îşi desfăşura activitatea.
h) Curtea a înlăturat nejustificat apărările recurentei conform cărora la data semnării angajamentului de colaborare a avut convingerea că va contribui la contracararea spionajului economic.
Curtea a ignorat, în raţionamentul său, că "invitaţia" de colaborare a fost succesivă interogării sale de alţi ofiţeri de securitate cu privire la relaţiile şi activităţile japonezilor care veniseră în Drobeta Turnu Severin pentru activităţi în legătură cu fabricarea de anvelope, în condiţiile în care la dosarul cauzei sunt înscrisuri care atestă că eram urmărită de securitate.
i) Contrar celor reţinute de Curtea de Apel Bucureşti, nu este lipsit de relevanţă dacă intenţia de plecare din ţară avea legătură cu situaţia din România sau era doar în legătură cu motive de ordin familial.
I.3.4. Cu privire la motivul de recurs subsumat art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată că, în motivarea sentinţei au fost inserate considerente contradictorii respectiv judecătorul cauzei a reţinut că cele prezentate în notele informative ar fi fost atitudini, pentru ca, pe aceeaşi pagină, să reţină că acestea ar fi fost activităţi, în condiţiile în care cele două noţiuni au conţinuturi diferite, sens în care invocă jurisprudenţa ÎCCJ în mai multe cauze: decizia nr. 4454/2012; decizia nr. 4952/2010; decizia nr. 1490/2016.
I.4. Apărările formulate în cauză
Intimatul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefundat, pentru următoarele considerente:
I.4.1. Critica referitoare la nulitatea absolută a cererii introductive de instanţă, este nefondată
Recurenta-pârâtă invocă nulitatea absolută a notei de constatare din data de 13.07.2020, respectiv a cererii de chemare în judecată şi a sentinţei pronunţate de instanţa de fond, ca acte subsecvente, propunând ca exerciţiu de argumentare nelegala învestire a C.N.S.A.S. cu efectuarea verificărilor, cu consecinţa nulităţii sesizării instanţei şi a sentinţei de fond. O asemenea critică este lipsită de temei şi trebuie respinsă.
În primul rând, această critică nu atrage incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.
În al doilea rând, legalitatea demarării procedurii de verificare la cererea persoanelor îndreptăţite a fost verificată de instanţă, concluzionându-se că cererile de verificare au fost formulate în conformitate cu dispoziţiile art. 3 lit. l) din O.U.G. nr. 24/2008, iar faptul că din eroare a fost menţionat în considerente un alt temei decât cel al verificării (art. 3 lit. g), în loc de art. 3 lit. l) din O.U.G. nr. 24/2008) nu poate să reprezinte un argument pentru susţinerea unei teze contrare.
Critica recurentei-pârâte privind iniţierea procedurii de verificare cu nerespectarea dispoziţiilor din O.U.G. nr. 24/2008, respectiv a prevederilor din Regulamentul de organizare şi funcţionare al C.N.S.A.S. este nefondată. Art. 6 din O.U.G. nr. 24/2008 nu impune persoanelor îndreptăţite să îşi justifice această calitate. Prevederile din Regulamentul de organizare şi funcţionare al C.N.S.A.S. reglementează doar chestiuni interne, preliminare declanşării cadrului litigios, ce ţin strict de activitatea specifică a C.N.S.A.S., iar nu o procedură prealabilă în legătură cu care pârâta să pretindă lezarea unor drepturi, cu consecinţa incidenţei vreunei nulităţi, întrucât C.N.S.A.S. nu mai este o autoritate administrativ-jurisdicţională, în faţa căreia să se realizeze o asemenea procedură contradictorie cu concursul recurentei-pârâte, sens în care invocă jurisprudenţa Curţii de Apel Bucureşti şi a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie (Sentinţa Civilă nr. 619/2012 din data de 30.01.2012, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 5514/2013 din data de 31.05.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; sentinţa civilă nr. 1964/2012 din data de 20.03.2012, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 1900/2014 din data de 10.04.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; sentinţa civilă nr. 280/2013 din data de 23.01.2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 4210/2014 din data de 07.11.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).
Cererile de verificare din data de 07 februarie 2008, respectiv 10 octombrie 2008 au stat la baza declanşării verificărilor şi promovării acţiunii şi faţă de alte persoane, astfel încât sunt cu totul nefondate susţinerile recurentei privind neconformitatea acestora.
Consiliul Superior al Magistraturii a transmis, odată cu Cererea nr. x/2019, declaraţia pe propria răspundere a recurentei-pârâte, în care aceasta figurează cu nume şi prenume, adresă, cod numeric personal şi calitatea verificabilă de procuror, fiind în afara oricărui dubiu solicitarea de verificare a pârâtei cu privire la existenta sau inexistenta calităţii de lucrător sau colaborator al Securităţii.
I.4.2. În ceea ce priveşte criticile încadrate în motivul prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., solicită respingerea acestora, arătând că acestea reprezintă de fapt pure apărări pe fondul cauzei privind îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008.
Instanţa de fond în mod corect a respectat regulile de procedură privind desfăşurarea procesului în etapa fondului, aşa cum rezultă şi din preambulul sentinţei recurate
Totodată, instanţa de recurs nu poate cenzura hotărârea instanţei de fond sub aspectul modalităţii în care aceasta a încuviinţat probatoriul în cauză, pentru că această critică nu poate fi analizată fără o punere în discuţie a modului în care instanţa de fond a apreciat asupra relevanţei stării de fapt pe care probele solicitate de parte puteau să o demonstreze în raport cu obiectul şi cauza acţiunii. Încuviinţarea sau nu a administrării acesteia aparţine în mod suveran instanţei învestite cu judecarea cauzei, potrivit art. 255 şi art. 258 C. proc. civ.
I.4.3. În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 din noul C. proc. civ., consideră că nici acesta nu este incident şi nu există contradicţie între considerente şi dispozitiv, considerente contradictorii sau considerente străine cauzei.
I.4.4. În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicită instanţei respingerea acestuia ca neîntemeiat arătând că instanţa de fond a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor O.U.G. nr. 24/2008 cu modificările şi completările ulterioare, reţinând că sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr 24/2008 pentru a se constata calitatea pârâtului de colaborator al securităţii.
Intimata reia în esenţă cele arătate în cuprinsul Notei de Constatare nr. Dl/1/1067/13.07.2020 şi apreciază că acestea vizează îngrădirea dreptului la viaţă privată (art. 17 din Pactul Internaţional privind drepturile civile şi politice) şi a dreptului la liberă circulaţie (art. 12 din Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice).
I.4.5. Pe fondul cauzei, susţine legalitatea sentinţei recurate şi reiterează în esenţă susţinerile sale din primă instanţă şi apărările formulate prin răspunsul la întâmpinare.
I.4.6. Recurenta-pârâtă A. a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost declarat şi motivat, arătând că susţinerile din întâmpinarea transmisă de către intimatul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii sunt nefondate.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând hotărârea atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului şi cu motivele invocate prin recurs, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Analiza motivelor de casare
II.1. Primul motiv de recurs, subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 5 C. proc. civ., constând în nulitatea absolută a cererii de chemare în judecată este nefondat.
Astfel, recurenta-pârâtă invocă nulitatea absolută a notei de constatare din data de 13.07.2020, respectiv a cererii de chemare în judecată şi a sentinţei pronunţate de instanţa de fond, ca acte subsecvente, susţinând nelegala învestire a C.N.S.A.S. cu efectuarea verificărilor, cu consecinţa nulităţii sesizării instanţei.
Critica este formulată pentru prima dată în recurs, susţinerile recurentei în sensul că ar fi fost invocată şi la fond fiind nefondate, astfel încât această critică nu poate fi primită faţă de dispoziţiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ., care consacră limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă, aplicabil şi recurs dată fiind norma de trimitere prevăzută la art. 494 C. proc. civ.
Chiar considerând că este vorba despre un motiv de ordine publică ce ar putea fi invocat de instanţă din oficiu în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., critica este neîntemeiată şi se impune a fi respinsă.
Cu titlu preliminar, se impune a arăta că o astfel de critică nu poate fi subsumată motivului de nelegalitate prevăzut la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., motiv de nelegalitate ce decurge din principiul fundamental al art. 5 alin. (4) C. proc. civ. şi care presupune o depăşire de către instanţă a cadrului atribuţiilor conferite prin lege, prin săvârşirea unui act pe care numai puterea legislativă sau executivă îl putea face.
Or, în cauză, instanţa s-a pronunţat asupra cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită, eventuala nelegalitate a modului de învestire a CNSAS neputând fi în nici un caz încadrată în acest motiv de casare.
Pe fond, susţinerile recurentei sub acest aspect sunt nefondate.
În mod corect instanţa de fond a stabilit legalitatea demarării procedurii de verificare la cererea persoanelor îndreptăţite, iar faptul că din eroare a fost menţionat în considerente un alt temei decât cel al verificării (art. 3 lit. g), în loc de art. 3 lit. l) din O.U.G. nr. 24/2008) nu poate în niciun caz să reprezinte un argument pentru susţinerea unei teze contrare.
Contrar criticilor recurentei-pârâte privind iniţierea procedurii de verificare cu nerespectarea dispoziţiilor din O.U.G. nr. 24/2008, respectiv a prevederilor din Regulamentul de organizare şi funcţionare al C.N.S.A.S., cererile de verificare au fost formulate în conformitate cu dispoziţiile art. 3 lit. l) din O.U.G. nr. 24/2008, desfăşurarea activităţii administrative specifice de cercetare a fondului arhivistic de către C.N.S.A.S., finalizate prin învestirea instanţei de judecată cu soluţionarea prezentei cauze făcându-se în acest temei.
Potrivit art. 3 lit. l) din O.U.G. nr. 24/2008: "Pentru a asigura dreptul de acces la informaţii de interes public, orice cetăţean român, cu domiciliul în ţară sau în străinătate, precum şi presa scrisă şi audiovizuală, partidele politice, organizaţiile neguvernamentale legal constituite, autorităţile şi instituţiile publice au dreptul de a fi informate, la cerere, în legătură cu calitatea de lucrător al Securităţii sau de colaborator al acesteia, în sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, a: lit. l) judecătorii şi magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de la Curtea Constituţională, procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, inclusiv cei din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, judecătorii, procurorii şi prim-grefierii de la instanţele şi parchetele civile şi militare, avocaţii şi notarii publici;"
De asemenea, potrivit art. 6 din acelaşi act normativ: "(1) Direcţia de specialitate din cadrul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, ca urmare a sesizării din oficiu a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii sau la solicitarea persoanei îndreptăţite, desfăşoară activităţi specifice administrative de verificare a documentelor şi informaţiilor deţinute în legătură cu o anumită persoană în arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, precum şi la instituţii care mai deţin documente create de Securitate."
Calitatea de persoană îndreptăţită derivă din dispoziţiile art. 3 din O.U.G. nr. 24/2008, iar art. 6 din O.U.G. nr. 24/2008 nu impune persoanelor îndreptăţite o justificare a acestei calităţi.
La rândul său, art. 35 (1) din Regulamentul de organizare şi funcţionare al C.N.S.A.S. prevede că: "Pentru exercitarea dreptului de acces la informaţiile de interes public, persoanele îndreptăţite potrivit art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 293/2008, se adresează CNSAS printr-o cerere. Aceasta trebuie să conţină, în afară de datele de identificare ale solicitantului, numele şi prenumele persoanei verificate, funcţia/demnitatea publică deţinută sau pentru care candidează persoana verificată şi, dacă este posibil, alte date de identitate (data şi locul naşterii, prenumele părinţilor, nume anterioare, dacă este cazul)."
În ceea ce priveşte susţinerea că adresa Consiliului Superior al Magistraturii nu ar reprezenta o veritabilă solicitare de verificare, Înalta Curte reţine că acesta a transmis, odată cu Cererea nr. x/2019, declaraţia pe propria răspundere a recurentei-pârâte, în care aceasta figurează cu nume şi prenume, adresă, cod numeric personal şi calitatea în virtutea căreia este verificată, aceea de procuror, manifestarea de voinţă a instituţiei în sensul verificării emitenţilor declaraţiilor pe propria răspundere transmise - judecători, procurori, magistraţi-asistenţi şi personalul de specialitate juridică asimilat magistraţilor din cadrul CS.M. - rezultând din chiar cuprinsul adresei.
Prin urmare, în speţă, cererile formulate au declanşat procedura de verificare cu respectarea dispoziţiilor legale mai sus arătate, neputându-se invoca vreo încălcare a normelor de procedură sau de drept substanţial şi, cu atât mai mult, o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti de către instanţa de fond, astfel încât acest motiv de recurs urmează a fi respins.
II.2. Nefondat este şi motivul de recurs subsumat art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care recurenta arată că, în motivarea sentinţei au fost inserate considerente contradictorii respectiv judecătorul cauzei a reţinut că cele prezentate în notele informative ar fi fost atitudini, pentru ca, pe aceeaşi pagină, să reţină că acestea ar fi fost activităţi.
Este neîndoielnic că această pretinsă contradicţie poate fi considerată cel mult o inadvertenţă în exprimare, neputându-se vorbi de considerente contradictorii, de vreme ce din întregul considerentelor instanţei de fond se desprinde concluzia judecătorului că cele prezentate în notele informative au fost apreciate ca fiind activităţi.
II.3. Sunt însă parţial fondate motivele de recurs încadrate în art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., criticile formulate de recurentă subsumat acestor motive urmând a fi analizate de către Înalta Curte din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, care impune instanţei o verificare a conformităţii măsurilor de tipul celor din cauză din perspectiva standardelor Convenţiei, în special a condiţiei "necesităţii ingerinţei într-o societate democratică".
În realitate, prin toate criticile subsumate acestor motive, recurenta tinde a demonstra un anumit context factual care conturează, pe de o parte, elementele unei constrângeri, iar pe de altă parte neîndeplinirea condiţiei îngrădirii drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Sintetizând, recurenta a criticat anumite carenţe ale instanţei de fond în încuviinţarea probei testimoniale cu martori ale căror mărturii, în opinia sa, ar fi fost de natură să contureze, pe de o parte, starea de constrângere în care s-a aflat când a acceptat colaborarea cu fosta securitate, iar pe de altă caracterul inofensiv, chiar fictiv al informărilor date, care nu ar fi fost apte să conducă la îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale unor persoane.
Instanţa de fond a reţinut că aceste apărări nu pot fi primite, reţinând că, potrivit legii, cauzele de exonerare se limitează la situaţiile strict prevăzute de teza a II-a şi a III-a ale art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, dispoziţii potrivit cărora "Persoana care a furnizat informaţii cuprinse în declaraţii, procesele-verbale de interogatoriu sau de confruntare, date în timpul anchetei şi procesului, în stare de libertate, de reţinere ori de arest, pentru motive politice privind cauza pentru care a fost fie cercetată, fie judecată şi condamnată, nu este considerată colaborator al Securităţii, potrivit prezentei definiţii, iar actele şi documentele care consemnau aceste informaţii sunt considerate parte a propriului dosar. Persoanele care, la data colaborării cu Securitatea, nu împliniseră 16 ani, nu sunt avute în vedere de prezenta definiţie, în măsura în care se coroborează cu alte probe".
În raport de aceste dispoziţii, instanţa de fond s-a limitat a reţine că niciuna dintre informaţiile furnizate de pârâtă nu au fost cuprinse în declaraţii, procesele-verbale de interogatoriu sau de confruntare, date în timpul vreunei anchete sau procesului în cadrul cărora pârâta să fi fost cercetată, astfel încât, "câtă vreme dispoziţiile legale stabilesc care sunt singurele înscrisuri care nu pot face proba calităţii de colaborator, cele administrate de reclamant nu pot fi înlăturate, indiferent de circumstanţele în care s-au luat declaraţiile în discuţie. În acelaşi sens, în contextul semnării notelor amintite de către pârâtă, toate circumstanţele expuse de aceasta menite să susţină teza potrivit căreia nu ea ar fi deţinut şi furnizat informaţiile sunt lipsite de orice efect util."
Înalta Curte reţine că o astfel de abordare, deşi pare să satisfacă standardul naţional, este susceptibilă de a intra în coeziune cu principiile dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie de lustraţie.
Reţine Înalta Curte în acest sens aspectele de similitudine pe care prezenta cauză le prezintă cu hotărârea pronunţată de instanţa de contencios al drepturilor omului în cauza Ivanovski contra Macedoniei (Cererea nr. 29908/11), par. 181, în care, în temeiul dreptului intern aplicabil, autorităţile naţionale competente, la adoptarea şi revizuirea măsurii de lustraţie atacate, nu erau obligate să ia în considerare dacă reclamantul a fost şantajat să colaboreze cu poliţia secretă, dat fiind că secţiunea 4 din Legea Lustraţiei definea colaborarea ca o cooperare conştientă, secretă, organizată şi continuă, stabilită prin document scris, cu serviciile de securitate a statului, consimţământul sau absenţa constrângerii nefiind astfel o condiţie. În consecinţă, în cadrul procedurilor judiciare care au urmat, probele pe care s-a bazat şi argumentele invocate de reclamant în legătură cu presupusa sa lipsă de consimţământ au fost respinse ca irelevante din punct de vedere juridic de către instanţele interne.
A arătat Curtea Europeană a Drepturilor Omului că, având în vedere standardele europene relevante, în special Liniile directoare în materie de lustraţie elaborate la nivelul Consiliului Europei, Curtea consideră că pentru ca o măsură de lustraţie să fie "necesară într-o societate democratică", ar trebui să fie într-un fel o condiţie de calificare pentru impunerea unei astfel de măsuri ca persoana care face obiectul lustraţiei să nu acţioneze sub constrângere.
Instanţa europeană a apreciat că nu este sarcina Curţii să precizeze ce pondere ar fi trebuit să se acorde acestui element în cauză. "Este suficient de menţionat că acesta constituie un factor esenţial în exercitarea echilibrului între interesele securităţii naţionale şi protecţia drepturilor persoanei afectate. Cu toate acestea, autorităţile naţionale, inclusiv instanţele de judecată, nu au fost solicitate de termenii legislaţiei interne aplicabile să abordeze această problemă, deoarece, după cum a subliniat Curtea Supremă, având în vedere definiţia statutară a colaborării (a se vedea paragraful precedent), prezenţa sau absenţa constrângerii nu a fost relevantă pentru adoptarea şi legalitatea deciziei atacate. Rezultă că analiza autorităţilor naţionale în cazul reclamantului nu a fost şi nu a putut fi suficient de amănunţită pentru a satisface testul "necesităţii într-o societate democratică".
În sfârşit în paragraful 186 al aceleiaşi hotărâri, Curtea Europeană a statuat că: "nu poate trece cu vederea faptul că procesul de recrutare al reclamantului la fosta poliţie secretă a început pe când acesta era încă minor, deşi este posibil să fi devenit oficial colaborator când a împlinit deja vârsta de optsprezece ani (în acest sens este şi punctul l. din Liniile directoare citate la mai sus). Deşi este adevărat că constatările autorităţilor interne sugerează că el a continuat să colaboreze ca adult, contactul său cu poliţia secretă a încetat cel târziu în 1983, dacă nu mai devreme. Aceasta a fost cu aproximativ douăzeci şi şapte de ani înainte ca procedura de lustraţie să fie iniţiată împotriva lui (a se vedea, a fortiori, hotărârea CEDO din 1 iulie 2003 în cauza Sidabras şi Džiautas contra Lithuania, cererea nr. x/00 şi 59330/00, par. 60, şi hotărârea CEDO din 7 aprilie 2009, Žičkus v. Lithuania, cererea nr. x/02, par. 31). Prin urmare, şi având în vedere natura implicării sale în fosta poliţie secretă, Curtea nu este convinsă că, după douăzeci şi şapte de ani, reclamantul a reprezentat o astfel de ameninţare, dacă există, pentru o societate democratică, care ar justifica o ingerinţă sub formă de restricţii ample de cinci ani asupra activităţilor sale profesionale şi stigmatizarea asociată a unui colaborator pe care ar continua să-l suporte şi mai mult. Acest lucru este mai ales pentru că autorităţile naţionale nu au făcut nicio evaluare a posibilei ameninţări reprezentate de reclamant."
Aplicând standardele din jurisprudenţa CEDO în cauza de faţă, Înalta Curte constată că instanţa de fond a făcut o analiză superficială atât a aspectelor învederate de recurenta-pârâtă pentru a susţine teza constrângerii, cât şi a întregului context factual prezentat de aceasta pentru a susţine caracterul inofensiv, chiar fictiv al informărilor date, care nu ar fi fost apte să conducă la îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale unor persoane, aspect cu privire la care s-a limitat a arăta în esenţă că "nu este necesar, pentru ca o persoană să fie încadrată în categoria colaboratorilor poliţiei politice, ca activitatea acesteia să fie adus efectiv atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, fiind suficient ca ea să fi fost îndreptată împotriva acestor drepturi şi libertăţi şi să fi fost aptă să le aducă atingere."
Din contră, din analiza jurisprudenţei CEDO mai sus citate rezultă că pentru ca măsura să poată fi considerată ca trecând testul "necesităţii într-o societate democratică" se impunea ca instanţa de fond că facă o analiză minuţioasă pentru a stabili că persoana care face obiectul lustraţiei nu a acţionat sub constrângere, proporţionalitatea măsurii impunând o analiză detaliată a contextului factual, cu referire inclusiv la vârsta la care persoana a fost recrutată, intervalul de timp scurs până la momentul lustraţiei şi ameninţarea concretă pe care persoana a reprezentat-o pentru drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale unor persoane.
Cercetarea completă a cauzei nu se putea face însă decât prin raportare la aceste standarde, date fiind dispoziţiile art. 20 din Constituţie, potrivit cărora: " Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile."
Curtea Constituţională a statuat, cu valoare de principiu, că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 urmăreşte deconspirarea prin consemnarea publică a acestor persoane, fără să promoveze răspunderea juridică şi politică a acestora şi fără să creeze premisele unei forme de răspundere morală şi juridică colectivă, pentru simpla participare la activitatea serviciilor de informaţii, în condiţiile lipsei de vinovăţie şi a vreunei încălcări a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. (Decizia nr. 292/2023 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 23 august 2023). Astfel, acţiunile promovate de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii – CNSAS – nu tind la obţinerea unei condamnări judiciare, consecinţa acestora rezumându-se la simpla aducere la cunoştinţa publică a soluţiilor pronunţate de instanţele judecătoreşti în acţiunile în constatare a calităţii de lucrător sau colaborator al Securităţii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 1.380 din 26 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 24 ianuarie 2011, şi Decizia nr. 772 din 28 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 165 din 21 februarie 2018).
Ţinând seama şi de scopul astfel clarificat de Curtea Constituţională al O.U.G. nr. 24/2008, se impune ca aspectul vinovăţiei şi condiţia existenţei unei încălcări a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale să fie cercetate în mod riguros, cu luarea în considerare a elementelor de circumstanţiere ce se desprind din jurisprudenţa CEDO mai sus analizată pentru ca măsura să poată fi considerată ca trecând testul "necesităţii într-o societate democratică".
Întrucât cercetarea instanţei de fond este una incompletă, iar carenţele acestei analize nu pot fi suplinite în recurs întrucât este nevoie de cercetări de fapt incompatibile cu fizionomia recursului, cale de atac deschisă doar pentru critici de nelegalitate, în temeiul art. 497 C. proc. civ. se impune casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Instanţa de fond va aprecia, în lumina clarificărilor oferite prin prezenta decizie, inclusiv dacă se impune suplimentarea probatoriului în sensul celor invocate de către recurentă prin prezentul recurs în motivele de casare încadrate în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., urmând a repune în discuţie utilitatea probelor din perspectiva necesităţii respectării standardelor CEDO mai sus enunţate.
Cu ocazia rejudecării cauzei, instanţa de fond va reanaliza cauza din perspectiva testului "necesităţii într-o societate democratică" impus de jurisprudenţa CEDO mai sus citată, procedând la o analiză detaliată a elementelor pe care instanţa europeană le consideră necesar a fi verificate, inclusiv sub aspectul stării de constrângere.
Vor fi, de asemenea avute în vedere de instanţa de fond în rejudecarea cauzei toate criticile subsumate de către recurentă motivului de recurs încadrat în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel cum au fost sintetizate anterior de către instanţa de recurs, pe care le va analiza inclusiv din perspectiva standardelor CEDO mai sus enunţate.
III. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 497 C. proc. civ., se va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă A. împotriva sentinţei civile nr. 1032 din 2 iunie 2022 şi a încheierilor de şedinţă din 19 octombrie 2021, 22 februarie 2022 şi 3 mai 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi se va casa sentinţa recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, care o va rejudeca cu respectarea dezlegărilor instanţei de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă A. împotriva sentinţei civile nr. 1032 din 2 iunie 2022 şi a încheierilor de şedinţă din 19 octombrie 2021, 22 februarie 2022 şi 3 mai 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 5 februarie 2024.