Şedinţa publică din data de 6 februarie 2024
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
I.1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2020 reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării si B. a formulat plângere împotriva Hotărârii nr. 216/04.03.2020 pronunţată în dosarul nr. x/2019 de către Consiliul National pentru Combaterea Discriminării, solicitând anularea în parte a hotărârii atacate, în sensul constatării că faptele sesizate de petenta B. nu reprezintă discriminare conform prevederilor O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea si sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată.
I.2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 1007 din data de 24 iunie 2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi B., a anulat pct. 1 din Hotărârea nr. 216/04.03.2020, a respins cererea reconvenţională formulata de pârâta-reclamantă B. in contradictoriu cu reclamanta-parata A. si paratul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată şi a obligat pârâtul CNCD la plata către reclamantă a sumei de 50 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
I.3. Cererile de recurs ce fac obiectul judecăţii
Împotriva sentinţei civile nr. 1007 din 24 iunie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au promovat recurs pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi B..
I.3.1. În cadrul recursului său, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta – reclamantă B. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
În dezvoltarea criticilor sale, recurenta-pârâtă B. a susţinut, în esenţă, că A. a introdus în propria normă internă C00002.36-2019 o condiţie discriminatorie pentru persoane aflate în creştere copil, care stipula că veniturile din creştere copil, deşi eligibile, pot fi luate în considerare doar dacă se aduce un coplătitor.
Recurenta arată că i-a fost aplicată norma discriminatorie internă a A. fără a se ţine seama de asigurarea de credit pe care a semnat-o, de analiza riscului, de analiza situaţiei financiare sau orice altă prevedere legală, aprioric şi discriminator.
Condiţia absolută şi obligatorie a aducerii coplătitorului fără o analiză punctuală este criteriul determinant care conduce la discriminare.
În raport de motivarea instanţei de fond, arată următoarele:
1. Discriminarea a avut loc când A. a introdus în norma proprie internă condiţia ca doar pentru mămici aflate în creştere copil să fie adus coplătitor, iar pentru o altă categorie de persoane să nu fie adus.
2. Orice solicitare a băncii trebuie să ţină strict de persoana împrumutatului, iar nu de alţi terţi (să se solicite asigurări de credit, ipoteci, alte venituri ale persoanei, iar nu elemente terţe de tipul coplătitor).
- Arată recurenta că veniturile din creştere copil nu erau singurele sale venituri, aspect ce nu a fost luat în considerare de instanţă, iar legislaţia bancară invocată nu solicită aducerea de coplătitori sau impunerea de condiţii discriminatorii, dimpotrivă stipulează că de la caz la caz se face o analiză "riguroasă" a riscului de neplată sau a capacităţii de rambursare a creditului, se pot analiza situaţiile şi se pot face corecţiile aferente, bazate pe "prudenţa bancară". Prudenţa bancară impune obligatoriu analiza situaţiei financiare, iar nu inserarea de prevederi discriminatorii.
- Recurenta susţine că principiile cu caracter general conturate de BNR au fost grav încălcate de către A., sens în care indică art. 11 indice 1, alin. (1), art. 11 indice 4, alin. (1), art. 12, lit. f) şi g) şi art. 15 alin. (1), care menţionează în esenţă că banca, înainte de încheierea unui contract de credit, este important să realizeze o analiză riguroasă a capacităţii de rambursare a creditului, că se iau în considerare veniturile, istoricul acestora şi evoluţia lor în timp, precum şi orice alte aspecte financiare şi economice considerate necesare, suficiente şi proporţionale în acest scop. În aplicarea textelor menţionate şi în virtutea dreptului propriu de a stabili condiţiile de creditare, reclamanta A. avea obligaţia de a respecta prevederile legale în vigoare, inclusiv O.G. nr. 137/2000, în sensul de a se evita inserarea oricărui tip de condiţii de natură a introduce o deosebire de tratament nejustificată, între persoane aflate în situaţii comparabile.
- Susţine recurenta că dispoziţiile art. 729 alin. (7) C. proc. civ. nu pot fi considerate ca temei pentru vreo astfel de prevedere discriminatorie inserată în normele interne ale A., întrucât ar însemna ca aprioric să se aplice premisa că împrumutatul nu va plăti creditul, iar apoi banca să nu poată aplica poprirea, pentru că sumele din indemnizaţia de creştere copil sunt neurmăribile.
Această situaţie ipotetică, a neplăţii de bunăvoie a ratelor de credit, pe care Banca este în măsură să o ia în considerare tocmai din prudenţă bancară, poate fi rezolvată de bancă în baza prevederilor legale existente, printr-o riguroasă analiză a situaţiei financiare personale a clientului-nediscriminatoriu; prin încheierea obligatorie a unei poliţe de asigurare a creditului, pentru care clientul este obligat să achite prime de asigurare – nediscriminatoriu; prin solicitarea unui contract de ipotecă pe un bun imobil propriu, dacă este în măsură să justifice o astfel de acţiune nediscriminatoriu.
Nicio altă bancă nu are o astfel de condiţie discriminatorie de tipul "obligatoriu coplătitor indiferent de situaţia financiară a clientului- mamă aflată în concediu creştere copil" pe care o are A. în mod discriminator.
Riscul bancar de a nu putea recupera sumele împrumutate în caz de neplată, chiar şi pentru situaţiile cărora nu li se aplică prevederile acestui articol este identic: împrumutatul nu mai obţine ore suplimentare, nu mai primeşte bursă sau normă de hrană, un contract de muncă încheiat pe durată determinată nu mai e prelungit sau unul încheiat pe durată nedeterminată se termină prin demisie a doua zi după obţinerea creditului. Prin urmare, tot analiza situaţiei financiare personale a fiecărui client este determinantă.
În cazul său particular, riscul bancar de neplată nu exista, astfel încât banca să-şi fi pus vreun moment problema că ar putea ipotetic intra sub incidenţa acestor prevederi: pe de-o parte pentru că încheiase opţional o asigurare de credit tot la A., iar pe de altă parte pentru că avea şi alte venituri, iar analiza situaţiei sale financiare era de natură să înlăture orice minim risc în acest sens.
- Recurenta arată că prevederile art. 20, alin. (1) din O.U.G. nr. 111/2010 au fost declarate neconstituţionale prin decizia CCR 232 din 07.04.2021.
Aceste prevederi doar aparent ar îngreuna obţinerea de către creditor a sumelor datorate de debitor pe cale de urmărire silită, întrucât acesta are la dispoziţie o mulţime de altă căi de obţinere a sumelor datorate, fără să fie necesare discriminări: de la asigurător în numele şi pe seama debitorului, care plăteşte în acestuia toate ratele; prin executarea silită a unor bunuri imobile sau mobile pe care le deţine debitorul, altele decât sumele provenite din indemnizaţia de concediu creştere copil.
Actul discriminator aplicat direct constă în aceea că, prin aplicarea unui criteriu discriminator într-o normă internă proprie de către A., banca a solicitat coplătitor doar persoanelor aflate în concediu de creştere copil, fiindu-i îngrădit dreptul de a avea acces la servicii bancare pe termen scurt tocmai din pricina acestei restricţii discriminatorii, întrucât toţi ceilalţi solicitanţi primeau credit doar cu buletinul, iar această condiţie inclusă în norma internă nu era impusă nici de legislaţia bancară, nici de vreo altă legislaţie din domeniu, neexistând scopul legitim justificativ.
Ca o consecinţă a actului de discriminare efectuat de către A., menţionează că a fost în pericol să piardă casa adjudecată, a folosit toate resursele de împrumut din terţe părţi fiindu-i afectată demnitatea personală şi a înstrăinat din patrimoniu la scurt timp o garsonieră, pentru a returna împrumuturile pe termen scurt acordate de terţi. Sărăcirea patrimoniului său apreciază că este o consecinţă directă a discriminării A..
I.3.2. Pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a formulat recurs, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (greşita aplicare a normelor de drept material), solicitând modificarea în tot a hotărârii recurate şi, rejudecând cauza pe fond, să se dispună respingerea acţiunii formulată de reclamantă, ca fiind neîntemeiată şi menţinerea Hotărârii CNCD nr. 216/04.03.2020 emisă în dosarul CNCD nr. x/2019, ca fiind legală şi temeinică.
În dezvoltarea criticilor sale, recurentul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a susţinut, în esenţă, că instanţa de judecată a aplicat greşit art. 2 alin. (1) şi art. 10 lit. d) din O.G. nr. 137/2000.
În mod greşit instanţa de fond a considerat că tratamentul diferenţiat aplicat de A. doamnei B. este justificat.
În realitate, A. a aplicat Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 17/12.12.2012 într-un mod prin care doamna B. a fost discriminată.
Potrivit Regulamentului BNR nr. 17/12.12.2012 privind unele condiţii de creditare, înainte de încheierea unui contract de credit, împrumutătorii realizează o analiză riguroasă a capacităţii clientului de rambursare a creditului; la evaluarea capacităţii de rambursare a clienţilor, împrumutătorii iau în considerare nivelul veniturilor existent la momentul formulării solicitării creditului, istoricul acestora şi evoluţia lor în timp, nivelul/situaţia cheltuielilor clienţilor, precum şi alte aspecte financiare şi economice considerate necesare, suficiente şi proporţionale în acest scop; împrumutătorii stabilesc în cadrul reglementărilor proprii, în concordanţă cu profilul şi strategia lor de risc, cel puţin următoarele: nivelurile maxime admise pentru gradul total de îndatorare, inclusiv fundamentarea acestora, diferenţiate pe categorii de clientela, pe destinaţia creditului s.a.; împrumutătorii analizează capacitatea de rambursare a clienţilor pe baza unui nivel al veniturilor curente considerate eligibile, care nu poate depăşi cu mai mult de 20% pe cel aferent anului anterior.
Or, A. nu a făcut nimic din toate acestea atunci când doamna B. a solicitat creditul, nu a realizat o evaluare riguroasă a capacităţii acesteia de rambursare, ci doar s-a mulţumit să solicite un coplătitor.
Dacă A. ar fi luat în considerare situaţia generală a veniturilor şi patrimoniului imobiliar al doamnei B., i-ar fi acordat creditul solicitat.
De obicei, contractele de creditare sunt contracte de adeziune, dar pentru respectarea principiului egalităţii, banca ar fi trebuit să aibă "un plan de rezervă", mai exact un contract pe care să ii adapteze la anumite situaţii particulare (aşa cum este situaţia doamnei B.), evitând astfel o deosebire de tratament nejustificată, între persoane aflate în situaţii comparabile. Diferenţierea anterior menţionată, diferenţiere între persoane aflate în situaţii comparabile, este creată prin faptul că, astfel cum reiese şi din cuprinsul normei interne a A., coplătitorul este solicitat doar pentru persoanele ale căror venituri sunt reprezentate de indemnizaţia de creştere copil.
Recurentul enumeră condiţiile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, pentru ca o faptă să fie calificată drept discriminatorie şi arată că în cauză sunt îndeplinite aceste condiţii, după cum urmează:
1. Tratamentul diferenţiat este reprezentat de necesitatea aducerii unui coplătitor în cazul în care venitul eligibil este reprezentat de indemnizaţia de creştere copil.
2. Referitor la existenţa unui criteriu de discriminare, menţionează faptul că doamna B. a fost discriminată pe criteriul "exercitării concediul de creştere a copilului".
3. Doamnei B. i-a fost restrâns, în condiţii de egalitate cu alte persoane, a dreptului de acces la servicii bancare.
4. Tratamentul diferenţiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele utilizate în vederea atingerii acestui scop să nu fie adecvate şi necesare.
Astfel cum a reţinut Colegiul director al CNCD în Hotărârea nr. 216/04.03.2020, refuzul băncii a fost cauzat de prevederile legale, respectiv Regulamentul BNR nr. 17/12.12.2012 privind unele condiţii de creditare, însă, modul în care banca a înţeles să aplice regulamentul anterior menţionat nu a fost adecvat şi nici necesar raportat la persoana doamnei B..
I.4. Apărările formulate în cauză
Împotriva recursurilor promovate de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi de pârâta – reclamantă (cu cerere reconvenţională) B., intimata – reclamantă A. a formulat întâmpinare.
În cadrul întâmpinării, intimata – reclamantă A. a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate, susţinând, în esenţă, că, deşi prin Decizia CCR nr. 232/2021 s-au declarat neconstituţionale prevederile art. 20 alin. (1) din O.U.G. nr. 111/2010, situaţia speţei a vizat urmărirea silită a indemnizaţiei în vederea plăţii pensiei de întreţinere.
Regulamentul BNR nr. 17/2012 permite împrumutătorilor să stabilească prin reglementări proprii niveluri maxime pentru gradul de îndatorare, diferenţiate pe categorii de clientelă.
Cererea de creditare a petentei nu putea fi analizată din prisma situaţiei materiale, întrucât cerinţa aducerii unui coplătitor era înscrisă încă din draftul contractului de creditare.
În mod legal s-a stabilit de către instanţa de fond că în cauză nu sunt îndeplinite cerinţele constatării discriminării prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, întrucât, deşi există un tratament aparent diferenţiat constând în necesitatea aducerii unui coplătitori în cazul în care venitul eligibil este reprezentat de indemnizaţia de creştere copil, diferenţierea are o justificare obiectivă, impusă de legislaţia bancară, de prevederile art. 727 alin. (7) C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 20 alin. (1) din O.U.G. nr. 111/2010, iar refuzul, fiind cauzat de prevederile legale, nu poate fi sancţionat.
I.5. Procedura de soluţionare a recursurilor
În această etapă s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.
În temeiul dispoziţiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia Preşedintelui completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, din data de 13.01.2023, a fost fixat primul termen pentru judecata recursurilor la data de 6.02.2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când Înalta Curte, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în conformitate cu dispoziţiile art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reţinând cauza spre soluţionare pe fondul recursurilor ce fac obiectul pricinii deduse judecăţii.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.
Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate şi a apărărilor din cuprinsul întâmpinării, Înalta Curte constată că recursurile formulate de pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi B., care vor fi analizate împreună, dat fiind că acestea vizează în esenţă aceleaşi critici, sunt nefondate, urmând a fi respinse, ca atare, în considerarea argumentelor în continuare arătate:
În esenţă, obiectul sesizării recurentei-petente B. adresate Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării a fost faptul că A. i-a refuzat acordarea unui credit de nevoi personale, fără coplătitori, deoarece se afla în concediu de creştere a copilului.
Prin Hotărârea nr. 216/04.03.2020, dată în dosar nr. x/2019, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a hotărât că fapta reclamatei A. de a refuza acordarea unui împrumut petentei B., în condiţii similare cu alte persoane, reprezintă discriminare conform art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 10 lit. d) din O.G. nr. 137/2000, constatare pe care instanţa de fond nu a confirmat-o.
Înalta Curte confirmă interpretarea dată de instanţa de fond.
O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, la art. 2 alin. (1) prevede: "Potrivit prezentei ordonanţe, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boala cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea. înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice."
Pentru ca o faptă să fie calificată drept discriminatorie trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: a) existenţa unui tratament diferenţiat a unor situaţii analoage sau omiterea de a trata în mod diferit situaţii diferite, necomparabile; b) existenţa unui criteriu de discriminare conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000; c) tratamentul să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate a unui drept recunoscut de lege; d) tratamentul diferenţiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate şi necesare.
Prin urmare, pentru a se situa în domeniul de aplicare al art. 2 alin. (1), deosebirea, excluderea, restricţia sau preferinţa trebuie să aibă la bază unul dintre criteriile prevăzute în textul de lege menţionat anterior.
Mai mult, fapta de discriminare presupune două situaţii comparabile la care tratamentul aplicat să fi fost diferit. Subsecvent, tratamentul diferenţiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.
Potrivit art. 10 din O.G. nr. 137/2000, "constituie contravenţie, conform prezentei ordonanţe, dacă fapta nu intră sub incidenţa legii penale, discriminarea unei persoane fizice, a unui grup de persoane din cauza apartenenţei acestora ori a persoanelor care administrează persoana juridică la o anumită rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată, respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului sau orientării sexuale a persoanelor în cauză prin: d)refuzul de a acorda un credit bancar sau de a încheia orice alt tip de contract."
Prin raportare la prevederile legale mai sus-menţionate, Înalta Curte, în acord cu instanţa de fond, apreciază că fapta invocată de către recurentă nu poate fi calificată ca fiind faptă de discriminare, nefiind îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de textele de lege mai sus citate, după cum urmează:
O primă condiţie cerută de lege este existenţa unui tratament diferenţiat manifestat prin deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă (existenţa unor persoane sau situaţii aflate în poziţii comparabile).
Potrivit hotărârii Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării ce formează obiectul cauzei, tratamentul diferenţiat este reprezentat de necesitatea aducerii unui coplătitor în cazul în care venitul eligibil este reprezentat de indemnizaţia de creştere copil, aspect însuşit de instanţa de fond şi necontestat în prezentul recurs.
Cea de a doua condiţie este existenţa unui criteriu de discriminare potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare. Astfel, potrivit art. 2 alin. (1), criteriile de discriminare sunt: rasa, naţionalitatea, etnia, limba, religia, categoria socială, convingerile, sexul, orientarea sexuală, vârsta, handicapul, boala cronică necontagioasă, infectarea cu virusul HIV, apartenenţa la o categorie defavorizată precum şi orice alt criteriu.
Criteriul de discriminare susţinut de recurentă este criteriul "exercitării concediului de creştere a copilului", aspect de asemenea însuşit de instanţa de fond şi necontestat în prezentul recurs.
Nici îndeplinirea celei de a treia condiţii, ca tratamentul diferenţiat să aibă drept scop sau efect restrângerea. înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate a unui drept recunoscut de lege nu este contestată, fiind acceptat de către instanţa de recurs că recurentei i-a fost restrâns, în condiţii de egalitate cu alte persoane, dreptul de acces la servicii bancare.
Ceea ce nu a fost acceptat de către instanţa de fond a fost îndeplinirea celei de a patra condiţii, ca tratamentul diferenţiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele utilizate în vederea atingerii acestui scop să nu fie adecvate şi necesare.
Contrar celor reţinute de prima instanţă, recurentele Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi B., în susţinerea legalităţii Hotărârii nr. 216/04.03.2020, arată în esenţă că refuzul băncii a fost cauzat de prevederile legale, respectiv Regulamentul BNR nr. 17/12.12.2012 privind unele condiţii de creditare, însă, cu toate acestea, modul în care banca a înţeles să aplice acest regulament nu a fost adecvat şi nici necesar raportat la persoana doamnei B..
Potrivit Regulamentului Băncii Naţionale a României nr. 17 din 12.12.2012 privind unele condiţii de creditare, înainte de încheierea unui contract de credit, împrumutătorii realizează o evaluare riguroasă a capacităţii clientului de rambursare a creditului (art. 111); la evaluarea capacităţii de rambursare a clienţilor, împrumutătorii iau în considerare nivelul veniturilor existent la momentul formulării solicitării creditului, istoricul acestora şi evoluţia lor în timp, nivelul/situaţia cheltuielilor clienţilor, precum şi alte aspecte financiare si economice considerate necesare, suficiente si proporţionale în acest scop (art. 114); împrumutătorii stabilesc in cadrul reglementarilor proprii, în concordanţă cu profilul şi strategia lor de risc, cel puţin următoarele: nivelurile maxime admise pentru gradul total de îndatorare, inclusiv fundamentarea acestora, diferenţiate pe categoriile de clientela, pe destinaţia creditului s.a.(art. 14); împrumutătorii analizează capacitatea de rambursare a clienţilor pe baza unui nivel al veniturilor curente considerate eligibile, care nu poate depăşi cu mai mult de 20% pe cel aferent anului anterior (art. 15).
Totodată, art. 12 din Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 17 din 12.12.2012 permitea împrumutătorilor să stabilească prin reglementări proprii nivelurile maxime admise pentru gradul total de îndatorare, diferenţiate pe categoriile de clientelă.
În aplicarea acestui text, prin Norma A. privind creditarea persoanelor fizice nr. C00002.36-2019 s-a introdus în categoria veniturilor eligibile şi indemnizaţia pentru creştere copil, ca venit încasat pe perioada suspendării contractului de muncă, cu o ajustare aferentă de 25%, împreună cu un alt client ale cărui venituri să fie luate în calculul capacităţii de rambursare în calitate de solicitant sau coplătitor, pe un flux de analiză suplimentară.
Prin urmare, aşa cum se recunoaşte de către recurenta Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, tratamentul diferenţiat aplicat recurentei-reclamante, în sensul că aceasta putea obţine un credit de nevoi personale, pe perioada în care singurul venit stabil era reprezentat de indemnizaţia de creştere copil, doar aducând un coplătitor, avea un temei legal.
Tratamentul diferenţiat aplicat recurente-reclamante din perspectiva acordării unui credit, constând în aceea că pentru cei care realizau venituri din indemnizaţia pentru creştere copil banca impunea obligaţia aducerii unui codebitor era impusă de reglementările în materie de creditare mai sus indicate, care la rândul lor erau justificate de dispoziţiile art. 20 alin. (1) din O.U.G. nr. 111/2010 privind concediul şi indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor, care prevedeau că drepturile prevăzute de această ordonanţă de urgenţă nu pot fi urmărite silit decât în vederea recuperării, conform legii, a sumelor încasate necuvenit cu acest titlu.
Recurentele Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi B. susţin că modul în care banca a înţeles să aplice Regulamentul BNR nr. 17/12.12.2012 privind unele condiţii de creditare nu a fost adecvat şi nici necesar raportat la persoana doamnei B..
Înalta Curte nu poate confirma aceste susţineri, întrucât caracterul insesizabil, potrivit art. 20 alin. (1) din O.U.G. nr. 111/2010, al sumelor provenind din indemnizaţia lunară pentru creşterea copiilor reprezintă justificarea legală, obiectivă, a impunerii unei condiţii suplimentare de creditare.
Împrejurarea că, ulterior adoptării hotărârii contestate, Curtea Constituţională a României, prin Decizia CCR 232/2021 (MOF 549 din 27 mai 2021) a declarat ca fiind neconstituţionale prevederile art. 20 alin. (1) din O.U.G. nr. 111/2010, considerând că indemnizaţia lunară pentru creşterea copilului poate urmărită şi supusă executării silite, în limitele prevăzute de art. 729 alin. (3) C. proc. civ., nu poate conduce la concluzia că, la momentul solicitării creditului, condiţia de creditare suplimentară a aducerii unui coplătitor era lipsită de fundament legal, dat fiind că, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale au putere numai pentru viitor. Astfel, potrivit textului menţionat: "Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor."
Prin urmare, în prezenta cauză nu sunt îndeplinite condiţiile constatării discriminării, conform definiţiei prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, întrucât, deşi există un tratament aparent diferenţiat constând în necesitatea aducerii unui coplătitor în cazul în care venitul eligibil este reprezentat de indemnizaţia de creştere copil, diferenţierea are o justificare obiectivă, impusă de legislaţia bancară şi de prevederile art. 727 alin. (7) C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 20 alin. (1) din O.U.G. nr. 111/2010.
Nu poate conduce la o altă concluzie comparaţia ajustărilor aplicate venitului din indemnizaţia pentru creştere copil cu cele aplicate veniturilor din ore suplimentare, norma de hrană, bonusuri, comisioane, drepturi de autor, burse doctorale şi postdoctorale, realizată de recurenta-reclamantă prin motivele de recurs, cu atât mai mult cu cât, din înscrisurile depuse de intimată rezultă că erau mai multe tipuri de venituri eligibile supuse coeficientului de ajustare .
Nici susţinerea recurentei în sensul că cererea sa de creditare trebuia analizată prin prisma situaţiei materiale deţinute (avea bunuri imobile, era solvabilă) nu face ca respectiva condiţie de creditare să fie lipsită de temei legal, de vreme ce posibilitatea adoptării unei astfel de condiţii suplimentare era prevăzută de Normele BNR, iar adoptarea normei bancare proprii avea o justificare obiectivă, constând în caracterul insesizabil al sumelor reprezentând indemnizaţie de creştere copil.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte confirmă soluţia instanţei de fond în sensul că fapta sesizată nu întruneşte condiţiile discriminării prevăzute de dispoziţiile art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 10 lit. d) din O.G. nr. 137/2000, care constituie temeiul legal al Hotărârii nr. 216/04.03.2020.
III. Temeiul procesual al soluţionării prezentului recurs
Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ., nefiind identificate motive de casare a sentinţei atacate, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile formulate de pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1007 din 24 iunie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 6 februarie 2024.