Şedinţa publică din data de 6 februarie 2024
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Obiectul acţiunii deduse judecăţii
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava sub nr. de mai sus reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. şi M. au chemat în judecată pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Ministerul Finanţelor, solicitând ca, în contradictoriu cu aceştia, să se dispună:
a/revocarea în parte a Ordinului nr. 2295/07.12.2021, respectiv a Ordinului nr. 2400/27.12.2021 ale Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care deşi li s-a recunoscut dreptul de a fi salarizaţi prin raportare la VRS de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016, în acelaşi timp s-a limitat în mod nelegal plata diferenţelor salariale ce decurg din recunoaşterea acestui drept doar pentru o perioadă de trei ani, calculată de la data emiterii actelor administrative sus-menţionate; totodată, în mod nelegal s-a dispus ca, începând cu data de 01.01.2018, drepturile salariale să fie stabilite potrivit art. 1 din Ordinul 2295/07.12.2021, în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017;
b/obligarea pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să plătească dobânda legală şi penalizatoare, precum şi rata inflaţiei la sumele datorate;
c/obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice să asigure în bugetul Ministerului Public creditele bugetare necesare efectuării plăţii sumelor datorate;
d/obligarea Ministerului Public – PÎCCJ la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 44/17.05.2022 a Curţii de Apel Suceava a fost admisă excepţia necompetenţei materiale, fiind declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 07.06.2022, sub acelaşi număr unic de dosar.
Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 1666 din 3 octombrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice şi excepţia prescripţiei, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe cererile în pretenţii, respingându-se aceste capete de cerere, ca fiind formulate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Deopotrivă, s-a respins în rest acţiunea formulată reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. şi M., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Ministerul Finanţelor, ca neîntemeiată.
Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. şi M., dar şi pârâtul Ministerul Finanţelor.
Invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii – reclamanţi au susţinut în esenţă că hotărârea recurată a fost dată cu interpretarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor Art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, urmare a faptului că nu se află în niciuna din cele două situaţii reglementate, în sensul că indemnizatiile de încadrare nu sunt mai mari decât cele stabilite potrivit acestei legi pentru anul 2022 şi nici nu au devenit ulterior mai mari ca urmare a maiorărilor salariale reglementate.
Mai arată recurenţii că, în interpretarea acestei norme de drept material nu s-a avut în vedere că în momentul intrării în vigoare a legii, componenta VRS a indemnizaţiei avea un alt cuantum decât cel de 605,225 RON, mai redus, ceea ce nu reprezintă o majorare salarială, ci o aplicare conform legii, stabilită prin hotărâri judecătoreşti definitive, a acestei valori de referinţă salariale, care este diferită de cea existentă în momentul intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017. Cu alte cuvinte, este vorba de aceeaşi componentă a indemnizaţiei de încadrare, care s-a stabilit însă ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, că trebuia să aibă un cuantum mai ridicat, indemnizatiile rezultate în urma raportării la valoarea VRS-ului stabilită prin hotărâri judecătoreşi definitive (de 605,225, faţă de 305 RON), neputând fi plafonate la nivelul instituit pentru anul 2022, întrucât nu este dată niciuna din siuatiile reglementate de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, nefiind vorba de indemnizaţii de încadrare mai mari decât cele stabilite potrivit acestei legi pentru anul 2022, nici de majorări salariale reglementate prin lege.
In caz contrar, ar însemna ca o hotărâre judecătorească să rămână fără efect, iar debitorul să nu mai aibă posibilitatea de a o executa deşi a obtinut aceasti hotărâre, ceea ce este contrar legii.
Apreciază recurenţii că în mod eronat instanta de fond a retinut că au invocat faptul că ne aflăm în cea de-a doua ipoteză a actului normativ menţionat — aspect nereal, întrucât în cererea de chemare în judecată aceştia au arătat că art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 limitează plafonarea exclusiv în situaţia în care veniturile aici reglementate devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariate reglementate de lege, deci nu în cazul în care, prin hotărâri judecătoreşi definitive sunt recunoscute şi stabilite chestiuni care conduc la majorări salariale.
Invocând dispoziţiile Art. 2506, art. 2507 art. 2538 C. civ., susţine recurenţii că, atât timp cât prin ordinul menţionat a fost recunoscut dreptul ca indemnizaţia să fie calculată prin raportare la VRS 605,225 RON, această recunoaştere se impunea a nu fi scindată începând cu data de 01.01.2018, ci să fie una totală, din momentul naşterii dreptului, respectiv începând cu 01.08.2016.
Faţă de aceste considerente recurenţii – rclamanţi solicită admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi pronuntarea unei noi hotărâri de admitere a actiunii formulate.
La rândul său, recurentul – pârât Ministerul Finanţelor, invocând tot motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a criticat hotărârea recurată sub aspectul soluţiei de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestei autorităţi, reiterând argumentele susţinute în cadrul întâmpinării depuse în cadrul dosarului de fond.
Astfel, a susţinut în esenţă că, legitimarea procesuală pasivă revine doar autorităţii publice cu care reclamanţii se află în raporturi de serviciu, întrucât acesteia îi aparţine prerogativa stabilirii acordării drepturilor salariate, pârâtul Ministerul Financeţor neavând atribuţii în ceea ce priveşte salarizarea reclamanţilor.
Revenind la procesul de asigurare a fondurilor necesare stingerii unor obligaţii pecuniare sustenabile, ab initio de la bugetul general consolidat, procedura reclamă implicarea Ministerului Finançelor, căruia, în calitate de autoritate cu prerogative în execuţia bugetutui generat consolidat, îi revine obligaţia de a confirma existenţa resurselor bugetate pentru stingerea obligaţiilor de plată ale instituţiitor publice, în limitele cărora aprobă deschideri de credite bugetare.
Atribuţiile astfel executate nu îi conferă Ministerului Finanţelor legitimitate procesuală în cadrul raporturilor juridice pe care respectivele instituţii le gestionează autonom, context în care întinderea efectelor angajamentelor astfel asumate se justifică în patrimoniul acestora în exclusivitate.
Împrejurarea că Ministerul Finanţelor are atribuţii în privinţa alocării fondurilor către Ministerut Public, nu este de natură a crea în sarcina acestei instituţii o obligaţie directă de alocare a fondurilor pentru plata drepturilor salariale către reclamanţi, între reclamanţi şi Ministerul Finanţelor neexistând raporturi juridice civile.
Raporturile dintre Ministerului Finanţelor şi Ministerul Public sunt raporturi de drept public (mai precis de drept administrativ), născute în considerarea calităţii lor de ordonatori de credite, iar dreptul de decizie în privinţa alocării fondurilor aparţine legislativului.
În acest sens s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justitie, prin Decizia nr. 10/2011 (publicată în Monitorul Oficial nr. 786/4.11.2011), în soluţionarea recursului în interesul legii, decizie cu efecte obligatorii potrivit dispozitiilor art. 3307alin. (4) C. proc. civ. în vigoare la acea dată, reţinând că ."între instituţiite publice pârâte chemate în judecată pentru plata drepturilor de natură salarială ori a ajutoarelor financiare şi Ministerul Financelor există raporturi juridice de drept administrativ, care iau naştere în virtutea obligaţiilor legale reciproce specifice ce le revin în procesul bugetar, iar între Ministerul Finanţelor şi institutiile respective nu există nicio obligatie de garantie sau de despăgubire în cazul neexecutării de către o institutia publică a obligatiei ce îi incumbă fie în baza raportului juridic de muncă, fie în baza dispoziţiilor Legii nr. 315/2006."
Drept urmare, susţine recurentul – pârât că, cu atât mai puţin poate subzista obtigaţia de garantie între angajatul unei institutii publice finanţate de la bugetul de stat şi Ministerul Finanţelor, între cele două subiecte neexistând niciun raport juridic.
Pe cale de consecinţă, urmând acelaşi raţionament, nici cererea de chemare în judecată a Ministerului Finanţelor, de către reclamanţi, nu este întemeiată pe vreun raport juridic care să justifice obligarea acestuia la satisfacerea pretenţiitor ce fac obiectul cauzei.
Totodată, consideră că instanţa trebuie să aibă în vedere liniile directoare trasate de către Înalta Curte de Casaţie Justiţie prin Decizia nr. 13/2016 (publicată în Monitorul Oficial nr. 763/29.09.2016) privind recursut în interesul legii prin care s-a clarificat faptul că, în speţe similare, legitimarea procesuală pasivă revine doar autorităţii publice cu care functionarut public se află în raporturi de serviciu, întrucât acesteia îi aparţine prerogativa stabilirii acordării drepturilor salariate.
În consecinţă, cu atât mai putin cererea de chemare în judecată a Ministerului Finanţelor nu este întemeiată pe vreun raport juridic care să confere Ministerului Finanţelor legitimare procesuală pasivă care să justifice obligarea acestuia la satisfacerea pretenţiilor reclamanţilor.
Mai mult decât atât, susţine recurentul – pârât că trebuie avută în vedere procedura bugetară reglementată de Legea nr. 500/2002 privind finançele publice, respectiv faptul că decizia finală privind conţinutul bugetului, nu aparţine Ministerului Finanţelor .
Invocând dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 500/2002, susţine recurentul că, din coroborarea acestora rezultă că responsabilitatea Ministerului Finanţelor priveşte numai faza de proiect bugetar.
Ministerul Finanţelor nu este şi nu a fost ordonator de credite pentru reclamanţi, pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reprezentat prin procuror general, instituţie cu personalitate juridică cu buget propriu, aprobat prin legea bugetului de stat, fiind în acest caz ordonator principal de credite bugetare. Ministerului Finanţelor răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, respectând procedura reglementată de Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice.
Pe de altă parte, neacordarea de către ordonatorii principali de credite, care, potrivit legii, elaborează propriile lor bugete, a acestor drepturi băneşti, nu poate atrage răspunderea Ministerului Finanţelor, ce are atributii în elaborarea bugetului de stat, în funcţie de propunerile tuturor ordonatorilor principali de credite, de necesităţile estimate pentru anul respectiv în principal, ţinând cont de priorităţile stabilite de Guvern.
Având în vedere aceste considerente, a arătat recurentul că, în condiţiile în care nu se poate retine o identitate între persoana obligată din raportul juridic dedus judecăţii şi pârâtul Ministerului Finanţelor, solicită instanţei să reţină lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Finançelor în cauză şi, pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii faţă de acest pârât ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate.
Solicită astfel admiterea recursului, casarea hotărârii, iar în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Apărările formulate în cauză
Niciuna dintre părţi nu a formulat întâmpinare.
Procedura de soluţionare a recursului
În această etapă procesuală s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.
În temeiul dispoziţiile art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia Preşedintelui completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului din data de 13.01.2023 a fixat primul termen pentru judecata celor două recursuri la data de 06.02.2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când, luând act de solicitarea recurenţilor de judecare a cauzei în lipsă, Înalta Curte, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reţinând cauza spre soluţionare.
6. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte va admite recursul promovat de reclamanţi, în limitele şi pentru motivele arătate în continuare şi va respinge recursul promovat de pârâtul Ministerul Finanţelor, ca nefondat, în considerarea următoarelor argumente:
În fapt, prin art. 1 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 emis de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a dispus în sensul că începând cu data de 01.08.2016 personalul din cadrul PÎCCJ şi specialiştii din cadrul Ministerului Public se salarizează prin raportare l VRS 605,225 RON, "în condiţiile prezentului ordin"
Ulterior, în art. 2, emitentul a precizat că drepturile salariale se vor stabili prin raportare la valoarea de referinţă sectorială enunţată începând cu data de 01.01.2018, însă cu respectarea plafonului instituit prin art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, urmând ca potrivit art. 4 şi art. 6 ale aceluiaşi act să se dispună ca plata diferenţelor de drepturi rezultate din recalculare să se dispună cu respectarea termenului de prescripţie de 3 ani, calculat în raport cu data emiterii ordinului, precum şi după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public.
Menţiunile referitoare la modul de salarizare a reclamanţilor, respectiv punerea în executare a acestora şi recalcularea pentru viitor a drepturilor s-a dispus în temeiul Ordinului nr. 2400/27.12.2021, prin intermediul căruia în Anexă au fost menţionate indemnizaţiile lunare prin raportare la noua valoare de referinţă sectorială, de 606,225 RON, cuvenită acestora de la 01.12.2021.
Înalta Curte, analizând criticile recurenţilor – reclamanţi, întemeiate pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., constată următoarele:
În faţa instanţei de recurs, intimatul – pârât Ministerul Public–Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus Ordinul nr. 551 din data de 12.04.2023 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie –prin care s-au stabilit că " începând cu data de 7 decembrie 2018, procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, parchetelor de pe lângă curţile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale şi parchetelor de pe lângă judecătorii din cadrul Ministerului Public se salarizează având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON.
La articolul 2 al ordinului s-a stabilit că " Procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, parchetelor de pe lângă curţile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale şi parchetelor de pe lângă judecătorii din cadrul Ministerului Public, ale căror drepturi salariale aflate în plată sunt superioare celor stabilite potrivit art. 1 din prezentul ordin, îşi menţin drepturile salariale anterioare".
Din cuprinsul ordinului rezultă că acesta a fost emis ca urmare a pronunţării sentinţei civile nr. 1508 din 28 octombrie 2020 de către Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2020, definitivă prin decizia nr. 930 din 15 aprilie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti, dar şi a considerentelor încheierii din data de 28 decembrie 2022, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa – secţia I Civilă în dosarul nr. x/2020, definitivă prin Decizia nr. 600 din 23 martie 2023 a Curţii de Apel Ploieşti, pronunţată în dosarul nr. x/2023, în sensul că plafonarea reglementată prin art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 vizează exclusiv drepturile salariale stabilite prin această lege, respectiv creşterile salariale ce decurg din aplicarea etapizată a acesteia, conform distincţiilor de la art. 38 alin. (3)-(5), iar nu şi drepturile care sunt recunoscute prin hotărâri judecatoreşti în temeiul unor prevederi legale anterioare.
În cadrul ordinului s-a reţinut, printre altele " Constatând că dreptul la valoarea de referinţă sectorială de 605,222 RON exista în patrimoniul personalului în iunie 2017, astfel încât, în conformitate cu cele stabilite prin hotărârile judecătoreşti menţionatem acesta se impune a fi menţinut în continuare, fără a fi afectat de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017."
Înalta Curte, în raport de actul emis, constată că se impune admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii şi trimiterea spre rejudecare la aceeaşi instanţă a capătului de cerere privind înlăturarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, în condiţiile în care a intervenit o împrejurare nouă, neadusă la cunoştinţa instanţei de fond, constând în recunoaşterea parţială de către pârât, pe cale administrativă, a pretenţiilor reclamanţilor şi emiterea actului administrativ necesar recalculării şi plăţii drepturilor salariale cuvenite acestora, în conformitate cu prevederile legale.
Recursul este o cale de atac de reformare, care urmăreşte, aşa cum prevede expres art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Caracterul nedevolutiv al recursului decurge, pe de o parte, din înseşi motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., ce vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, iar, pe de altă parte, din faptul că, aşa cum precizează art. 492 din C. proc. civ., în faţa instanţei de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepţia înscrisurilor noi.
Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 legale mai sus amintite, precum şi a prevederilor art. 497 din C. proc. civ., care prevăd soluţiile pe care le poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se desprinde concluzia că instanţa supremă se pronunţă exclusiv pentru motive de nelegalitate, asupra unei situaţii de fapt pe deplin stabilită.
Or, în faza procesuală a recursului, la dosar a fost depus ordinul de salarizare emis în executarea sentinţei civile nr. 1508/28.10.2020 pronunţată de către Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2020, definitivă prin Decizia nr. 930 din 15 aprilie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti, dar şi a considerentelor încheierii din data de 28 decembrie 2022, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa – secţia I Civilă în acelaşi dosar înregistrat sub nr. x/2020, definitivă prin Decizia nr. 600 din 23 martie 2023 a Curţii de Apel Ploieşti, pronunţată în dosarul nr. x/2023.
Faţă de aceste motive, constată instanţa de control judiciar că se impune casarea în parte a hotărârii recurate şi trimiterea spre rejudecare la aceeaşi instanţă a capătului de cerere privind înlăturarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, în raport de modificarea situaţiei de fapt şi pentru respectarea dreptului părţilor la cele două grade de jurisdicţie.
De asemenea, mai reţine Înalta Curte că, în condiţiile în care instanţa de fond a analizat legalitatea Ordinului nr. 2295/07.12.2021, respectiv a Ordinului nr. 2400/27.12.2021, fără a avea în vedere înscrisurile şi considerentele reţinute în pronunţarea hotărârilor ce au stat la baza emiterii noului Ordin, respectiv a Ordinului nr. 551/12.04.2023 (pronunţate în dosarul nr. x/2020, respectiv 91/42/2023) se impune ca la rejudecarea cauzei să fie analizate pretenţiile recurenţilor – reclamanţi în raport şi de considerentele care au stat la baza emiterii Ordinului nr. 551 din data de 12.04.2023 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte nu poate reţine critica recurenţilor referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 2506, art. 2507 şi art. 2538 C. civ.
În acord cu instanţa de fond şi Înalta Curte constată că, în lipsa unei renunţări exprese sau tacite la prescripţia împlinită, simpla recunoaştere a dreptului va produce efecte doar cu privire la acele obligaţii scadente în interiorul termenului de prescripţie, în cazul prestaţiilor succesive fiind vorba despre obligaţii scadente până la 3 ani anteriori actului de recunoaştere a dreptului.
Recunoaşterea dreptului de către debitor, ulterioară împlinirii prescripţiei, nu reprezintă renunţare tacită la prescripţia împlinită, deoarece o astfel de renunţare ar trebui să fie neechivocă, iar din analiza întregului conţinut al actului contestat rezultă că, dimpotrivă, intenţia emitentului a fost de a nu renunţa la prescripţia împlinită, ci de a proceda la executare doar în privinţa obligaţiilor scadente cu cel mult 3 ani anterior actului de recunoaştere.
Faptul că, la articolul 1 al Ordinului, deci, prin act scris, emitentul acestuia a recunoscut că "salarizarea" reclamanţilor trebuia realizată începând cu 01.08.2016 prin raportare la VRS de 604,225 RON, o astfel de recunoaştere nu este de natură a reprezenta o renunţare expresă la prescripţia împlinită, simpla recunoaştere a dreptului producând efecte doar cu privire la acele obligaţii scadente în interiorul termenului de prescripţie, în cazul prestaţiilor succesive fiind vorba despre obligaţii scadente până la 3 ani anteriori actului de recunoaştere a dreptului.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte reţine că solicitarea recurenţilor în sensul ca " această recunoaştere se impunea a nu fi scindată, începând cu data de 01.01.2018, ci să fie fie una totală, din momentul naşterii dreptului, respectiv începând cu data de 01.08.2016", nu are suport legal, motiv pentru care va admite recursul formulat de reclamanţi, va casa în parte sentinţa recurată şi va trimite spre rejudecare la aceeaşi instanţă capătul de cerere privind înlăturarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, menţinând soluţia şi considerentele primei instanţe cu privire la excepţia prescripţiei şi la efectele recunoaşterii exprese a dreptului după împlinirea cursului prescripţiei.
În ceea ce priveşte recursul promovat de pârâtul Ministerul Finanţelor, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, în condiţiile în care acest pârât a fost chemat în judecată de reclamanţi exclusiv pe capătul de cerere privind asigurarea în bugetul Ministerului Public a creditelor bugetare necesare efectuării plăţii sumelor datorate.
Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 500/2002 referitoare la rolul Ministerului Finanţelor Publice, dar şi a dispoziţiilor art. 1-4 din O.G. nr. 22/2002, privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că pârâtul Ministerul Finanţelor Publice deţine un rol principal în procedură de alocare de la buget a fondurilor necesare plăţii diferenţelor de drepturi salariale, astfel că, din această perspectivă, în condiţiile în care cererea reclamanţilor are ca obiect tocmai obligarea pârâtului la îndeplinirea acestor obligaţii legale, nu se poate susţine în mod valid că pârâtul nu ar deţine calitate procesuală pasivă în cauză.
Aşadar, Înalta Curte va respinge, ca neîntemeiate, criticile recurentului- pârât Ministerul Finanţelor, reţinând că această instituţie a fost chemată în judecată doar pe capătul de cerere având ca obiect obligarea sa la asigurarea creditelor bugetare necesare efectuării plăţii sumelor pretinse prin acţiunea de faţă, motiv pentru care, raportat la obiectul acestui acest capăt de cerere, autoritatea are calitate procesuală pasivă, astfel că hotărârea recurată se impune a fi menţinută sub aspectul soluţiei de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, criticile recurentului, ce vizează exclusiv acest aspect, neputând conduce la reformarea acesteia.
Şi în ceea ce priveşte soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe cererile în pretenţii, hotărârea atacată va fi menţinută, în considerarea faptului că aceasta nu a fost recurată sub aceste aspect, motiv pentru care dezlegările date acestei chestiuni au intrat în puterea lucrului judecat.
Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 497 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 Înalta Curte va admite recursul formulat de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. şi M., va casa în parte sentinţa recurată şi va trimite spre rejudecare la aceeaşi instanţă capătul de cerere privind înlăturarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.
Deopotrivă, va respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Finanţelor, ca nefondat, menţinând în rest sentinţa civilă recurată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul formulat de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. şi M. împotriva sentinţei civile nr. 1666 din data de 3 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal.
Casează în parte sentinţa civilă recurată şi trimite spre rejudecare la aceeaşi instanţă capătul de cerere privind înlăturarea plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.
Menţine în rest sentinţa civilă recurată.
Respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 1666 din data de 3 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 6 februarie 2024.