Şedinţa publică din data de 6 februarie 2024
Asupra conflictului negativ de competenţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanţele cauzei
Prin cererea înregistrată la data de 07.03.2023 pe rolul Tribunalului Dâmboviţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2023, reclamanta A. a chemat în judecată pârâţii Tribunalul Braşov şi Curtea de Apel Braşov, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor la emiterea unor noi decizii de salarizare, pe numele reclamantei, prin care să fie salarizată având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016 şi în continuare, pentru viitor, cu eliminarea plafonării instituite asupra salariilor de bază brute lunare urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a fost personal auxiliar de specialitate la Judecătoria Braşov, până la data de 15.09.2022, iar pârâtul Tribunalul Braşov avea calitatea de angajator.
Prin sentinţa civilă nr. 396/22.02.2021, pronunţată de Curtea de Apel Braşov în dosarul nr. x/2020, i-a fost recunoscut dreptul la o salarizare prin raportare la o valoare de referinţă sectorială (VRS) de 605,225 RON si în continuare şi pentru viitor.
Prin notificarea adresată angajatorului în data de 3.02.2023, a solicitat emiterea unor noi decizii de salarizare, pe numele acesteia, prin care drepturile salariale şi sporurile aferente ale acestora să fie stabilite având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 tei, începând cu data de 01.08.2016 şi în continuare, pentru viitor, cu eliminarea plafonării instituite asupra salariilor de bază brute lunare urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, unde este cazul.
Prin adresa nr. x/7.02.2023 a Curţii de Apel Braşov, a comunicat refuzul său de a emite o asemenea decizie, invocând tocmai dispoziţiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.
Nemulţumită de refuzul angajatorului de a emite noi decizii de salarizare, înţelege ca, în conformitate cu dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, să se adreseze instanţei de contencios administrativ pentru recunoaşterea dreptului invocat.
Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă
Hotărârea Tribunalului Dâmboviţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal
Prin sentinţa nr. 367 din data de 23.05.2023, Tribunalul Dâmboviţa, secţia a-II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a dispune astfel, Tribunalul Dâmboviţa a reţinut, în esenţă, că sunt incidente dispoziţiile art. 7 din Capitolul VIII, Anexa V a Legii nr. 153/2017, care prevăd competenţa exclusivă în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.
Ca urmare a declinării competenţei, dosarul a fost înregistrat la data de 22.06.2023 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub acelaşi număr de dosar, respectiv sub nr. x/2023.
Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal
Prin sentinţa civilă nr. 1507 pronunţată la data de 20.10.2023 Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis la rându-i excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa –Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal.
A constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia contencios administrativ şi fiscal, pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a reţinut, în esenţă că acţiunea reclamantei are ca obiect obligarea pârâţilor la emiterea unor noi decizii de stabilire a drepturilor salariale, cu eliminarea plafonării instituite asupra salariilor de bază brute lunare urmare a aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.
Curtea a constatat astfel că reclamanta invocă în susţinerea pretenţiilor formulate existenţa unui refuz nejustificat al pârâţilor de soluţionare a cererii sale prin care a solicitat punerea în executarea a hotărârii judecătoreşti a cărei beneficiar este, reţinând că, prin acţiune nu se contestă vreun act administrativ unilateral de stabilire a drepturilor salariale sau/şi vreo hotărâre dată în soluţionarea contestaţiilor salariale, pentru modalitatea de stabilire a drepturilor salariale, spre a fi atrasă în cauză competenţa instanţei prevăzute de art. 7 alin. (2) din Cap. VIII al Anexei V – Familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie" şi Curtea Constituţională al Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.
Dimpotrivă, prin acţiune se arată expres că se solicită cenzurarea refuzului nejustificat de emitere a unui acte administrativ de recunoaşterea a drepturilor salariale suplimentare.
Contrar celor reţinute de Tribunalul Dâmboviţa în sentinţa civilă de declinare a competenţei, Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că legiuitorul a prevăzut competenţa materială şi teritorială exclusivă a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, doar în cazul litigiilor având ca obiect plângerile formulate de personalul vizat împotriva hotărârilor prin care se soluţionează contestaţia împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale. Art. 7 din Capitolul VIII al Anexei V la Legea-cadru nr. 153/2017 instituie o competenţă materială de excepţie (derogatorie de la cea de drept comun în materie salarială, reglementată de art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 1 alin. (2), art. 278 alin. (2) şi art. 266 din Codul muncii şi de la cea de drept comun în materia contenciosului administrativ, reglementată de art. 10 din Legea nr. 554/2004), care este de strictă interpretare şi nu poate fi extinsă prin analogie.
Or, în speţă, reclamanta nu a formulat o astfel de plângere şi nu a produs argumente legate de procedura contestaţiei împotriva actelor administrative ale ordonatorului de credite.
Prin urmare, dispoziţiile speciale ale art. 7, Capitolul VIII din Anexa V la Legea nr. 153/2017 nu sunt incidente în cauză, ele neputând fi extinse prin analogie la orice litigii având ca obiect drepturi salariale ale personalului din justiţie.
Cum în cauză reclamanta contestă un act administrativ asimilat, mai exact afirmatul refuz nejustificat al pârâţilor de a emite noi decizii de stabilire a drepturilor salariale individuale ale reclamantei conform hotărârii judecătoreşti obţinute de aceasta, observând calitatea părţilor pârâte şi reţinând şi că niciunul dintre pârâţi nu poate fi considerat a fi o autoritate publică centrală, în temeiul art. 10 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 127 alin. (2) şi 21 C. proc. civ., Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că instanţa sesizată de reclamantă, respectiv Tribunalul Dâmboviţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal era competentă să soluţioneze prezentul litigiu.
Considerentele Înaltei Curţi asupra conflictului negativ de competenţă.
Analizând prezentul conflict negativ de competenţă, în raport de hotărârile pronunţate, de obiectul litigiului şi de normele legale incidente cauzei, Înalta Curte stabileşte competenţa materială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pentru următoarele considerente:
Înalta Curte constată că în cauză ne aflăm în faţa unui conflict negativ de competenţă tipic, întrucât dispoziţiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., republicat, dispun că există conflict de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.
În speţă, conflictul priveşte competenţa materială de soluţionare a cauzei şi s-a ivit în soluţionarea cauzei în primă instanţă.
Înalta Curte, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 133 pct. 2 şi art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a pronunţa regulatorul de competenţă în raport cu obiectul cauzei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente.
Din perspectiva determinării cadrului analizei deferite soluţionării în prezentul regulator de competenţă, Înalta Curte observă că aspectul care a generat conflictul negativ de competenţă între cele două instanţe care şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces (Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal) îl constituie chestiunea competenţei materiale, privite din perspectiva ariei de reglementare a art. 7 din Capitolul VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017.
Din analiza cererii de chemare în judecată se reţine că reclamanta, în calitate de personal auxiliar de specialitate în cadrul Judecătoriei Braşov, până la data de 15.09.2022, a solicitat obligarea pârâţilor, respectiv a Curţii de Apel Braşov, la emiterea unei noi decizii prin care să fie salarizată având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016 şi în continuare, pentru viitor, cu eliminarea plafonării instituite asupra salariilor de bază brute lunare.
În susţinerea acestui petit, reclamanta a precizat că, prin notificarea adresată angajatorului în data de 03.02.2023, a solicitat emiterea unei noi decizii de salarizare, însă prin Adresa nr. x din data de 07.02.2023, angajatorul a comunicat refuzul său de a o emite, invocând dispoziţiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.
Pe cale de consecinţă, obiectul cauzei îl reprezintă cererea reclamantei privind constatarea unui refuz pretins nejustificat al pârâtei Curtea de Apel Braşov de a emite decizie de salarizare în sensul celor solicitate de reclamantă şi de obligare a pârâtei la emiterea unei astfel de decizii.
Astfel, în acord cu cele reţinute de Curtea de Apel Bucureşti şi Înalta Curte, în regulator de competenţă, constată că, prin acţiune, se menţionează expres că se solicită cenzurarea refuzului nejustificat de emitere a unui act administrativ de recunoaşterea a drepturilor salariale suplimentare, fără a se contestă vreun act administrativ unilateral de stabilire a drepturilor salariale sau/şi vreo hotărâre dată în soluţionarea contestaţiilor salariale, pentru modalitatea de stabilire a drepturilor salariale, spre a fi atrasă în cauză competenţa instanţei prevăzute de art. 7 alin. (2) din Cap. VIII al Anexei V – Familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie" şi Curtea Constituţională al Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.
Astfel, se reţine că, în cauză, nu sunt incidente dispoziţiile art. 7 din Capitolul VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017.
Din această perspectivă se constată că, prin intermediul antereferitelor prevederi normative, legiuitorul a prevăzut competenţa materială şi teritorială exclusivă a Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal doar pentru ipotezele particulare ale litigiilor având ca obiect plângerile formulate împotriva actelor administrative de stabilire a drepturilor salariale deja emise sau a hotărârilor date în soluţionarea contestaţiilor salariale. Or, astfel de prevederi reprezintă norme speciale în materia competenţei instanţelor de contencios administrativ şi sunt de strictă interpretare, fiind aplicabile doar cazurilor punctuale reglementate de legiuitor, fără a putea fi extinse, prin analogie, la orice litigii având ca obiect drepturile salariale ale personalului vizat de Anexa V a Legii nr. 153/2017.
În speţă, însă, reclamanta nu a formulat o astfel de plângere şi nu a produs argumente legate de procedura contestaţiei împotriva actelor administrative ale ordonatorului de credite.
Cum în cauză reclamanta contestă un act administrativ asimilat, în sensul reglementat de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, mai exact pretinsul refuz nejustificat al pârâţilor de a emite o nouă decizie de stabilire a drepturilor salariale individuale ale reclamantei conform hotărârii judecătoreşti obţinute de aceasta, observând calitatea pârâţilor şi reţinând şi că niciunul dintre aceştia nu poate fi considerat a fi o autoritate publică centrală, regulile de determinare a instanţei competente sunt, din punct de vedere material, cele reglementate de art. 10 alin. (1) teza a I din Legea nr. 554/2004, prin aplicarea criteriului rangului autorităţii vizate de capătul principal al cererii, iar, din punct de vedere teritorial, cele reglementate de alin. (3) al aceluiaşi text normativ.
Dată fiind calitatea Curţii de Apel Braşov de pârâtă în litigiul pendinte, precum şi faptul că reclamanta a avut calitatea de personal auxiliar de specialitate în cadrul Judecătoriei Braşov, până la data de 15.09.2022, în cauză devin incidente prevederile art. 127 alin. (2) indice 1 şi alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora va fi sesizată una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţă pârâtă sau cea la care îşi desfăşoară activitatea reclamanta. Dintre circumscripţiile învecinate, reclamanta a optat prin cererea de chemare în judecată, conform art. 127 alin. (2) indice 1 şi alin. (3) ale aceluiaşi text normativ, pentru Tribunalului Dâmboviţa.
În concluzie, în raport de aspectele învederate în paragrafele anterioare, se reţine că, din punct de vedere material, prin aplicarea principiului rangului autorităţii reglementat de art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, aparţine tribunalului competenţa de soluţionare a prezentei cauze (dată fiind asimilarea Curţii de Apel Braşov şi Tribunalului Braşov unei autorităţi de rang local), iar din punct de vedere teritorial, urmare opţiunii exprimate de reclamantă, Tribunalului Dâmboviţa.
Temeiul legal al soluţiei adoptate asupra conflictului de competenţă
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 10 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 127 alin. (2)1 şi alin. (3) din C. proc. civ., va stabili competenţa materială de soluţionare în primă instanţă a cauzei având ca obiect cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Tribunalul Braşov şi Curtea de Apel Braşov în favoarea Tribunalului Dâmboviţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa materială de soluţionare a cauzei având ca obiect cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Tribunalului Braşov şi Curtea de Apel Braşov în favoarea Tribunalului Dâmboviţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 6 februarie 2024.