Şedinţa publică din data de 7 februarie 2024
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 8 februarie 2021, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Parohia Olari, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România, a solicitat anularea parţială a Deciziei nr. 9370/03.11.2020, în ceea ce priveşte art. 1 - cu privire la suprafaţa de teren restituită de 649 mp şi modificarea deciziei în sensul majorării suprafeţei de teren supusă restituirii, obligând pârâta la restituirea întregului imobil - teren preluat abuziv, în natură sau prin acordarea masurilor reparatorii, în echivalent (pentru partea ce nu poate fi restituită în natură), în condiţiile stabilite prin legea specială, cu înlăturarea menţiunii "cu scăderea valorii actualizate a despăgubirilor acordate si încasate la momentul preluării".
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 427 din 3 martie 2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:
(i) a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Parohia Olari, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România;
(ii) a anulat Decizia nr. 9370/03.11.2020;
(iii) a obligat pârâta să reanalizeze cererea reclamantei, astfel cum a fost precizată în cadrul procedurii administrative, prin raportare la întreaga suprafaţă de teren deţinută de reclamantă la nivelul anului 1940 şi cu respectarea considerentelor sentinţei;
(iv) a obligat pârâta să-i plătească reclamantei suma de 4.990,5 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 427 din 3 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs atât reclamanta Parohia Olari, cât şi pârâta Comisia Specială de Retrocedare.
3.1. Prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., reclamanta Parohia Olari a solicitat casarea în parte a sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
În motivarea recursului, reclamanta a susţinut, subsumat cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6, depăşirea limitelor învestirii instanţei şi încălcarea principiului disponibilităţii, precum şi existenţa unei contradicţii între considerente şi dispozitiv.
Astfel, instanţa de fond a anulat decizia atacată în integralitate, deşi reclamanta a solicitat anularea numai în parte, sub două aspecte.
Totodată, deşi a fost învestită cu o cerere prin care s-a solicitat recunoaşterea dreptului pretins, respectiv judecarea pe fond a întinderii dreptului la restituire, prima instanţă a reţinut greşit că, în cadrul contestaţiei împotriva deciziilor Comisiei de Retrocedare, nu se pot invoca decât motive de nelegalitate a actului administrativ şi că probele pot fi administrate doar în cadrul procedurii administrative, ceea ce echivalează cu o limitare a dreptului de acces la justiţie, prin refuzul administrării de probe noi.
Reclamantul are dreptul de a administra probe atât în procedura administrativă, cât şi în procedura judiciară, iar instanţa nu a indicat un temei de drept care să prevadă restricţionarea dreptului de a administra probe, hotărârea fiind, astfel, nemotivată în drept. Consecinţa acestei erori este aceea a vătămării reclamantei prin imposibilitatea administrării probei cu expertiză, durata excesivă a procedurii şi încălcarea termenului optim şi previzibil de soluţionare a litigiului, aspecte care se circumscriu cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.
Printr-un alt rând de critici, subsumate art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă critică nelegala soluţie dată cererii sale de majorare a suprafeţei de teren supusă restituirii. Apreciază că soluţia de obligare a pârâtei la reanalizarea cererii nu reprezintă o soluţie pe fondul cererii, instanţa nerespectând regulile contenciosului de plină jurisdicţie. Dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004 permit instanţei de contencios administrativ să oblige autoritatea pârâtă la emiterea unui act administrativ, nu doar la reanalizarea cererii.
Mai arată recurenta-reclamantă că autoritatea administrativă nu poate dobândi un drept de analiză a considerentelor unei hotărâri judecătoreşti, ci doar se poate conforma dezlegărilor cuprinse în dispozitiv. Aşadar, consideră că pârâta trebuia obligată la a dispune restituirea către reclamantă a diferenţei dintre suprafaţa avută în proprietate (1680 mp) şi cea rămasă în proprietate (340 mp).
Apreciază că este nelegală menţiunea din considerente referitoare la efectuarea unei expertize extrajudiciare în procedura administrativă, în condiţiile în care aceasta putea fi administrată în faţa instanţei, iar procedura administrativă a fost deja parcursă, instanţa putând verifica fondul dreptului.
Recurenta-reclamantă susţine şi existenţa unei contradicţii între considerente, întrucât instanţa a stabilit, pe de-o parte, dreptul reclamantei la restituirea întregii suprafeţe preluate abuziv, adică 1340 mp, iar pe de altă parte a impus administrarea unei probe cu expertiză în faza de reanalizare administrativă a cererii. Totodată, în lipsa unei expertize judiciare, există contradicţie între considerente, instanţa reţinând că reclamanta are dreptul la restituirea întregii suprafeţe preluate de stat, cu excepţia celei deja aflate în proprietate, de 428 mp, deşi această suprafaţă este compusă din 340 mp neexpropriaţi şi 88 de mp expropriaţi, dar nefolosiţi în scopul exproprieri, această din urmă suprafaţă putând fi restituită în natură reclamantei.
Concluzionează recurenta-reclamantă că, din totalul expropriat de 1340 mp, prin Decizia nr. 9370/03.11.2020 s-au restituit doar 649 mp, rămânând un rest de 691 mp de restituit, din care 88 de mp neafectaţi de expropriere şi care pot face obiectul unei restituiri în natură şi 603 mp care pot fi restituiţi prin echivalent.
3.2. Pârâta Comisia Specială de Retrocedare a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate, iar în rejudecare, respingerea acţiunii.
Apreciază că hotărârea a fost pronunţată cu greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1 indice 1) şi art. 6 din O.U.G. nr. 94/2000.
Parohia Olari a depus cererea de retrocedare nr. x din data de 23.01.2006, prin care a solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul teren în suprafaţă de 1077 m.p. şi construcţii în suprafaţă de 707,82 m.p., situat în municipiul Bucureşti, Calea x şi str. x, 4, 6, precum şi retrocedarea în natură a diferenţei de teren rămas liber în suprafaţă de 156 m.p., situat în municipiul Bucureşti, str. x f.n., pentru care Primăria sectorului 2 este de acord şi a aprobat concesionarea pe 49 de ani pentru construcţia casei parohiale.
Având în vedere că, prin cererea de retrocedare, solicitanta a indicat expres imobilele pentru care înţelege să ceară retrocedarea, la momentul emiterii deciziei, Comisia a apreciat faptul că pronunţarea pentru suprafaţa de 1340 m.p., reprezentând suprafaţa deţinută de către Parohia Olari anterior exproprierii ar duce la o extindere a obiectului cererii de retrocedare formulate. Or, entitatea învestită de lege cu soluţionarea unei cereri se poate pronunţa doar cu privire la cele solicitate.
Ca atare, atât instanţa de judecată cât şi Comisia specială de retrocedare trebuie să judece/să analizeze în limitele obiectului dedus judecăţii/soluţionării cererii de chemare în judecată/cererii de retrocedare.
În raport cu înscrisurile depuse la dosarul administrativ aferent cererii de retrocedare nr. x/23.01.2006, Parohia Olari a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului teren în suprafaţă de 1077 m.p., situat în Calea x, str. x,4,6 (la nivelul anului 1940). Însă, nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra suprafeţei de teren de 156 m.p., pentru care a cerut retrocedarea în natură.
Cu privire la preluarea abuzivă a imobilului, recurenta-pârâtă arată că în Decretul nr. 74/13.03.1980, emis de Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, la poz. 28/78, anexa 1, este menţionată Parohia Bisericii Ortodoxe Române Olari, în calitate de proprietară a imobilului, cu teren în suprafaţă de 1340 m.p. şi construcţii, în suprafaţă de 1016 m.p., situate în municipiul Bucureşti, Calea x şi str. x, 4, 6.
De asemenea, prin adresa nr. x/12.01.2006, A. S.A. a transmis că imobilele din Calea x, str. x,4,6, sector 2 au fost expropriate în baza Decretului nr. 74/13.03.1980, anexa I, poziţia 28, fost proprietar Parohia Bisericii Ortodoxe Olari (teren 1340 m.p. şi construcţii 1016 m.p.)
In consecinţă, Parohia Olari a făcut dovada preluării abuzive de la aceasta a terenului solicitat în suprafaţă de 1077 m.p., situat în municipiul Bucureşti, Calea x şi str. x, 4, 6, de către statul român, cu titlu, în perioada de referinţă indicată în O.U.G. nr. 94/2000.
Prin aceeaşi adresă s-a comunicat şi că pentru expropriere s-au acordat despăgubiri în valoare de 80.000 RON, suma virată de către DDP Parohiei Olari.
In consecinţă, din analiza înscrisurilor aflate la dosarul aferent cererii nr. x/23.01.2006, reiese că Parohia Ortodoxă Olari a încasat despăgubiri în valoare de 80.000 RON.
4. Apărările formulate în cauză
4.1. Pârâta Comisia Specială de Retrocedare a depus întâmpinare faţă de recursul declarat de reclamanta Parohia Olari, solicitând respingerea căii de atac, ca nefondată.
Susţine că, prin cererea de retrocedare, reclamanta a indicat expres imobilele pentru care solicită restituirea, astfel că soluţionarea cererii de restituire în raport de suprafaţa de 1340 mp, cât deţinea Parohia Olari anterior exproprierii, ar fi dus la o extindere a obiectului cererii de retrocedare. Recurenta-pârâtă invocă dispoziţiile art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6) şi art. 397 alin. (1) din C. proc. civ., arătând că reclamantul stabileşte obiectul judecăţii, dispoziţii care sunt aplicabile mutatis mutandis şi cererii de restituire, astfel că legalitatea deciziei contestate poate fi analizată doar cu privire la obiectul cererii de restituire, instanţa fiind învestită doar cu verificarea retrocedării suprafeţei de teren de 1077 m.p. Instanţa nu este în măsură să verifice legalitatea Deciziei nr. 9370/03.11.2020 cu privire la restituirea diferenţei dintre suprafaţa avută în proprietate (1680 m.p.) şi cea rămasă în proprietate (340 m.p.), adică cea preluată prin Decretul de expropriere nr. 74/1980, câtă vreme aceasta nu a făcut integral obiectul cererii de retrocedare.
3.2. Reclamanta Parohia Olari a depus întâmpinare faţă de recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare, invocând excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Consideră că, deşi recurenta-pârâtă şi-a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8, aceasta nu a formulat o critică concretă prin care să se arate cum au fost încălcate sau aplicate greşit normele de drept material de către instanţa de fond. Textele de lege pretins nesocotite sunt indicate generic, fără o motivare efectivă a încălcării lor.
Pe fondul recursului, pârâta susţine că soluţia instanţei de fond este motivată atât în fapt, cât şi în drept, iar contrar susţinerilor pârâtei, intenţia neechivocă a reclamantei a fost aceea de a i se restitui întreaga suprafaţă preluată abuziv, conform cererii precizatoare depuse în faţa Comisiei.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate de părţi, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, având în vedere următoarele considerente:
Referitor la excepţia nulităţii recursului declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare, invocată de recurenta-reclamantă Parohia Olari, Înalta Curte constată că în cauză nu este incidentă sancţiunea nulităţii recursului declarat de pârâtă.
Prin sentinţa recurată s-a reţinut că reclamanta a contestat decizia Comisiei Speciale de Retrocedare numai sub două aspecte, şi anume:
- pe de o parte, stabilirea greşită prin decizie a obiectului cererii de restituire, cerere care s-a referit la suprafaţa totală de teren ce a aparţinut reclamantei anterior exproprierii, şi anume 1680 mp, prin cererea de chemare în judecată pretinzându-se obligarea pârâtei la restituirea, în natură sau prin echivalent, a întregii suprafeţe de teren preluate abuziv, care este mult mai mare decât suprafaţa de 649 mp retrocedată prin decizie;
- pe de altă parte, stabilirea greşită prin decizie a primirii unei despăgubiri de către reclamantă cu ocazia exproprierii terenului, în raport de care reclamanta a solicitat înlăturarea din decizia contestată a menţiunii referitoare la scăderea, cu ocazia retrocedării prin echivalent, a valorii actualizate a despăgubirilor acordate şi încasate la momentul exproprierii.
Pronunţându-se cu privire la modalitatea în care autoritatea pârâtă a stabilit obiectul cererii de restituire întemeiate pe dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000, instanţa de fond a constatat că, în mod nelegal şi cu ignorarea limitelor învestirii sale, pârâta a stabilit că obiectul cererii reclamante l-a reprezentat exclusiv suprafaţa de 1077 mp teren pe care s-a aflat la nivelul anului 1940 parohia, fără a analiza întreaga situaţie a imobilului aşa cum a fost descrisă şi precizată de reclamantă, inclusiv la cererea Comisiei.
În ceea ce priveşte al doilea motiv de nelegalitate din cererea de chemare în judecată, instanţa a reţinut că este justificată critica reclamantei care arată că autoritatea pârâtă a dispus scăderea valorii actualizate a despăgubirilor din valoarea sumelor compensatorii care vor fi stabilite pentru teren fără să-şi fi motivat ori probat soluţia, în sensul că reclamanta ar fi primit despăgubiri pentru terenul expropriat şi nu pentru construcţiile demolate, adăugând că simpla adresă a societăţii Foişor S.A., potrivit căreia suma de 80.000 RON ar fi fost virată către Parohie, fără detalii privind modalitatea de plată ori dovezi de efectuare a acesteia, nu probează suficient efectuarea plăţii despăgubirilor.
Deci, ambele motive de nelegalitate a deciziei nr. 9370/3.11.2020 invocate prin cererea de chemare în judecată au fost primite, iar raportat la considerentele sentinţei, recursul pârâtei cuprinde două critici de nelegalitate, care se înscriu în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pc. 8 din C. proc. civ.
Astfel, subsumat invocării unei greşite aplicări a dispoziţiilor art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1 indice 1) şi art. 6 din O.U.G. nr. 94/2000, recurenta-pârâtă, printr-o primă critică, susţine că instanţa de fond a reţinut eronat limitele cererii administrative formulate de reclamantă, cerere prin care s-a solicitat expres retrocedarea terenului în suprafaţă de 1077 m.p., situat în Calea x, şi str. x,4,6 (la nivelul anului 1940), iar nu a unui teren în suprafaţă de 1340 mp.
A doua critică se referă la înlăturarea prin sentinţă a dispoziţiilor deciziei referitoare la scăderea valorii actualizate a despăgubirilor acordate şi încasate la momentul preluării abuzive, cu aplicarea greşită a dispoziţiilor O.U.G. nr. 94/2000 şi cu ignorarea dovezilor administrate cu privire la plata unor astfel de despăgubiri.
Prin urmare, recursul pârâtei nu este nul pentru nemotivare, în sensul art. 489 din C. proc. civ.. Chiar dacă motivele de nelegalitate a sentinţei au fost enunţate succint, acestea sunt clare şi impun o analiză a lor pe fond.
Pe fondul recursurilor, Înalta Curte constată că ambele părţi au formulat critici fondate, în limitele şi pentru argumentele care vor fi arătate în continuare.
Prin recursul reclamantei s-a invocat depăşirea de către prima instanţă a limitelor învestirii sale prin cererea de chemare în judecată.
Critica este fondată. Aşa cum s-a arătat anterior, instaţa de fond a reţinut că reclamanta a solicitat anularea parţială de deciziei nr. 9370/3.11.2020 a Comisiei Speciale de Retrocedare, şi anume a art. 1 din decizie, cu privire la suprafaţa terenului supus restituirii prin echivalent (de 649 mp) şi cu privire la menţiunea de scădere a valorii actualizate a despăgubirilor acordate şi încasate de către Parohia Olari la data preluării de către stat a terenului.
Astfel, reclamanta a solicitat să fie obligată Comisia la restituirea întregului imobil – teren preluat abuziv, în natură sau prin echivalent, şi să fie înlăturată din decizie menţiunea referitoare la scăderea valorii actualizate a despăgubirilor.
Nu au fost contestate dispoziţiile deciziei de respingere a cererii de retrocedare în natură a suprafeţei de teren de 156 mp (art. 3) şi de acordare de despăgubiri pentru construcţiile demolate (art. 4).
Deşi prin considerentele sentinţei sunt tratate numai motivele de nelegalitate invocate la adresa art. 1 din decizie şi, implicit şi a art. 2 (prin care cererea este respinsă ca rămasă fără obiect pentru suprafaţa de 428 mp), prin dispozitivul sentinţei decizia Comisiei Speciale de Retrocedare este anulată, greşit, în tot. Ca atare, se constată depăşirea limitelor învestirii, cu încălcarea art. 22 alin. (6) din C. proc. civ.
Recurenta-reclamantă a invocat încălcarea şi a altor drepturi procesuale, respectiv a dreptului de acces la instanţă, a dreptului de a administra probe, a dreptului la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim şi previzibil.
Aceste încălcări au legătură cu soluţia instanţei de retrimitere a cererii de restituire spre o nouă analiză autorităţii pârâte, pentru considerente conform cărora: este neîntemeiată solicitarea reclamantei de a administra direct în faţa instanţei probele cu expertize şi de a stabili însăşi instanţa suprafeţele de teren ce urmează să se restituie de autoritate în natură sau prin echivalent; pronunţarea în sensul cerut de reclamantă ar însemna analizarea pentru prima dată a cererii acesteia prin raportare la obiectul său, aşa cum a fost precizat de reclamată în faţa autorităţii şi stabilit de instanţă prin sentinţă, or instanţa nu se poate substitui autorităţii şi să analizeze pentru prima dată cererea pe fond.
Înalta Curte constată că sunt fondate şi aceste critici ale recurentei-reclamante. Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 instituie un contencios de plină jurisdicţie, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 8 alin. (1) şi art. 18 din lege, reclamantul putând cere şi instanţa putând dispune nu numai anularea actului administrativ nelegal, ci şi recunoşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, obligarea autorităţii pârâte la emiterea actului solicitat de reclamant, dacă legea îi conferă acestuia un astfel de drept, repararea pagubei sub forma despăgubirilor materiale sau morale.
Faţă de aceste dispoziţii legale, instanţa a reţinut fără temei că nu se poate pronunţa asupra fondului cererii de restituire, câtă vreme acesta a fost analizat prin actul administrativ supus controlului de legalitate. De asemenea, părţile au dreptul să administreze probele a căror concludenţă o relevă raportat la obiectul cauzei, conform art. 255 şi următoarele din C. proc. civ.
Deşi decizia şi apărările Comisiei se bazează pe invocarea limitelor cererii administrative, aceasta nu înseamnă că autoritatea pârâtă nu a analizat fondul acestei cereri. Dimpotrivă, dispozitivul deciziei arată că cererea de restituire a fost soluţionată pe baza analizei îndeplinirii sau nu a condiţiilor cerute de actul normativ special care reglementează dreptul la retrocedare, respectiv O.U.G. nr. 94/2000. Pe cale de consecinţă, şi instanţei de fond îi revenea sarcina de a tranşa legalitatea deciziei din perspectiva nesatisfacerii în întregime a pretenţiilor titularei cererii, desigur în limita motivelor de nelegalitate invocate.
Prin pronunţarea soluţiei de retrimitere a cererii de restituire în faţa Comisiei Speciale de Retrocedare pentru o nouă analiză, cu încălcarea regulilor contenciosului de plină jurisdicţie, se produce, pe cale mediată şi o încălcare a dreptului la soluţionarea litigiului într-un termen optim, reclamanta vâzându-se nevoită să reia procedura administrativă, pe care deja a parcurs-o.
Apoi, trebuie remarcat şi caracterul oarecum contradictoriu al considerentelor întrucât, pe de o parte, instanţa reţine că primul motiv de nelegalitate îl reprezintă un viciu de procedură, constând în stabilirea greşită de către autoritate a obiectului cererii cu care a fost învestită, iar pe de altă parte analizează pe fond măsurile de restituire prin echivalent dispuse, tranşând litigiul în sensul că ceea ce rezultă din toate cererile şi precizările reclamantei este faptul că a deţinut la adresa din Calea x, o suprafaţă totală de teren de 1680 mp (pe care erau amplasate atât biserica şi anexele, cât şi parohia – corpurile de casă cu anexe), din care s-a preluat abuziv de stat o suprafaţă de 1340 mp - prin decretul de expropriere din 1980 -, rămânându-i reclamantei în proprietate o suprafaţă de aproximativ 340 mp, pe care, în 1982-1983, a fost translată biserica (pe fostul loc al parohiei).
De asemenea, reţine că, din planurile de amplasament (noi şi vechi) ale întregii suprafeţe de teren, de 1680 mp, rezultă că reclamanta a rămas proprietara unei suprafeţe de 428 mp, în urma exproprierii şi a încă 209 mp suprafaţă dobândită după expropriere (aflată în afara terenului deţinut iniţial de reclamantă), având în prezent în proprietate o suprafaţă de teren de 638,52 mp, întabulat ca fiind de 639 mp în CF x.
Prin urmare, a stabilit că pârâta va reanaliza cererea reclamantei de restituire prin echivalent a întregii suprafeţe de teren de 1340 mp preluată abuziv de stat prin decretul din 1980, ţinând seama că reclamanta a avut în proprietate, la adresa Calea x, 180B şi str. x,4,6, o suprafaţă totală de teren de 1680 mp (aşa cum rezultă din înscrisuri), suprafaţă pe care era amplasată atât biserica, cât şi parohia, aşa cum rezultă din cele două procese-verbale de întabulare din 1940.
Deci, instanţa a dat şi o dezlegare de fond chestiunii litigioase a suprafeţei de teren pentru care reclamanta este îndreptăţită la restituire, dezlegare ce ar fi trebuit să se reflecte şi în dispozitivul hotărârii şi a cărei legalitate va fi analizată în continuare, în analiza criticilor din recursul declarat de autoritatea pârâtă.
Pentru motivele arătate, Înalta Curte găseşte fondat recursul reclamantei, din perspectiva cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., în raport de care, în temeiul art. 496 din acelaşi Cod, se impune casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe pentru a se pronunţa în limitele obiectului şi motivelor deduse judecăţii, printr-o sentinţă care va tranşa legalitatea deciziei Comisiei Speciale de Restituire, pe fondul cererii de restituire, iar nu prin retrimiterea cererii spre analiză autorităţii pârâte.
În recursul pârâtei, Înalta Curte constată că este nefondată critica acestei recurente potrivit căreia instanţa de fond ar fi apreciat greşit, în contextul aplicării art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, asupra obiectului cererii de restituire.
În acelaşi timp însă, pretenţiile reclamantei referitoare la suprafaţa teren cu privire la care ar fi trebuit dispusă restituirea, care au fost încuviinţate de instanţa de fond, nu sunt în întregime fondate.
Astfel, aşa cum a reţinut instanţa de fond, la adresa din Calea x, Parohia Olari a avut în proprietate o suprafaţă totală de teren de 1680 mp, drept de proprietate dovedit prin două procese-verbale de carte funciară. Primul, cu nr. 16678/1940, se referă la suprafaţa de 603 mp teren, pe care erau amplasate biserica şi anexele. Al doilea, cu nr. 16679/1940, priveşte suprafaţa de 1077 mp teren, pe care erau amplasate corpuri de casă cu anexe.
Cererea reclamantei de retrocedare, aşa cum a fost formulată iniţial (în anul 2006) s-a referit la suprafaţa de 1077 mp teren din cel de-al doilea proces-verbal de carte funciară, luând în considerare, aşa cum rezultă din precizările ulterioare pe care le-a făcut în faţa Comisiei, că o suprafaţă de teren pe care este amplasată în prezent biserica, de 428 mp, a rămas în proprietatea sa (la care se adaugă 209 mp dobândiţi după expropriere). De altfel, reclamanta a întabulat în 2018 dreptul său de proprietate cu privire la suprafaţa de 639 mp în CF x, în baza titlului reprezentat de procesul-verbal de carte funciară nr. x/1940, deşi poziţia bisericii nu mai este cea din 1940, aceasta fiind translatată pe terenul de 1077 mp.
Ca atare, Comisia a apreciat că din suprafaţa cerută spre restituire de 1077 mp trebuie scăzută suprafaţa de 428 mp, pe care se găseşte biserica, suprafaţă în privinţa căreia a reţinut că cererea de retrocedare ar fi rămasă fără obiect (prin prisma înscrierii dreptului de proprietate al reclamantei în CF în 2018), aşa încât a dispus restituirea prin echivalent numai pentru 649 mp (rezultaţi din scăderea a 428 mp din 1077mp).
Aprecierea Comisiei este greşită şi se întemeiază pe aspecte formale, apreciindu-se că, dacă reclamanta a formulat cererea de retrocedare numai pentru suprafaţa de 1077 mp aflată în proprietatea sa în 1940 conform procesului-verbal de carte funciară nr. x/1940, iar poziţia bisericii translatată este acum pe această suprafaţă, cei 428 mp trebuie scăzuţi, pentru că reclamanta are deja un drept de proprietate recunoscut asupra acestei suprafeţe.
Însă, din actele dosarului administrativ şi precizările reclamantei rezultă că suprafaţa întabulată în cartea funciară are ca titlu celălalt proces-verbal de carte funciară nr. x/1940.
Prin urmare, instanţa de fond a stabilit cu aplicarea corectă a prevederilor O.U.G. nr. 94/2000 că reclamanta a avut drept de proprietate la adresa poştală menţionată pentru terenul în suprafaţă totală de 1680 mp (rezultaţi din însumarea suprafeţelor din cele două procese-verbale de carte funciară – x mp plus 1077 mp) şi că prin cererea de retrocedare se urmăreşte o restituire totală, adică a întregii suprafeţe preluate abuziv şi pentru care reclamantei nu îi este recunoscut în prezent dreptul de proprietate.
Conform decretului de expropriere din 1980, considerat chiar prin decizia Comisiei ca reprezentând a preluare abuzivă de către stat, a fost expropriată o suprafaţă de 1340 mp. Instanţa de fond a reţinut că au rămas în proprietatea reclamantei, conform titlurilor, 340 mp, pe care se arată că a fost translată biserica (pe fostul loc al caselor parohiale), iar preluarea abuzivă ar fi vizat suprafaţa de 1340 mp.
Însă, instaţa, când se referă la dreptul la restituire pentru 1340 mp, în mod nelegal nu ţine seama că, din suprafaţa totală de 1680 mp, reclamantei îi este recunoscut dreptul de proprietate pentru 639 mp, conform înscrierilor din cartea funciară. Deşi titlul pe care s-a bazat înscrierea prevede suprafaţa de 603 mp, înscrierea a avut loc pentru suprafaţa mai mare rezultată din măsurători, de 639 mp, în conformitate cu prevederile Legii nr. 7/1996. Aceeaşi suprafaţă (aproximativ) a rezultat a fi în proprietatea reclamantei şi din planurile de amplasament noi (428 mp curtea bisericii, plus 209 mp dobândiţi după expropriere).
Prin urmare, reclamanta nu poate fi îndreptăţită la o restituire care ar depăşi suprafaţa totală avută în proprietate în 1940, aşa cum pretinde prin cererea de chemare în judecată, prin care arată că suprafaţa supusă restituirii ar fi de cel puţin 1252 mp, rezultati prin scăderea din 1680 mp doar a suprafeţei de 428 mp (compusă din 340 mp rămaşi în urma exproprierii, plus 88 mp nefolosiţi conform scopului exproprierii). În realitate, reclamanta este proprietară asupra a 639 mp teren, iar restituirea prin echivalent ar trebui să privească diferenţa până la 1680 mp avută conform titlurilor, adică 1041 mp.
Într-o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 nu se poate reţine o preluare abuzivă a mai mai mult de 1041 mp, câtă vreme reclamanta este în prezent proprietara a 639 mp teren.
Cât priveşte chestiunea despăgubirilor a căror valoare actualizată ar trebui scăzută din valoarea restiturii prin echivalent, Înalta Curte constată că instanţa de fond a stabilit cu aplicarea greşită a art. 1 O.U.G. nr. 94/2000 şi a normelor metodologice aferente, adoptate prin H.G. nr. 1164/2002 cu modificările aduse prin H.G. nr. 1094/2005, că partea din art. 1 al deciziei Comisiei prin care se dispune scăderea valorii actualizate a despăgubirilor acordate şi încasate la momentul preluării ar fi nelegală.
Potrivit dispoziţiilor legale amintite, numai imobilele preluate abuziv sunt supuse retrocedării, iar în cazul în care preluarea a avut loc cu plata unei despăgubiri, restituirea în natură sau, după caz, acordarea despăgubirilor prevăzute de titlul VII din Legea nr. 247/2005 este condiţionată de restituirea despăgubirilor primite sau de scăderea valorii acestora, după caz, în condiţiile stabilite prin acelaşi act normativ. În cazul în care în actul prin care s-a dispus preluarea imobilului se prevedea acordarea de despăgubiri şi acestea nu au fost acordate sau nu au fost încasate, persoana îndreptăţită va depune o declaraţie pe propria răspundere dată în formă autentică, care să ateste acest lucru.
Or, instanţa de fond a reţinut un dubiu asupra plăţii despăgubirilor, deşi reclamanta nu a invocat prin cererea de chemare în judecată neplata respectivelor despăgubiri. Reclamanta a invocat numai că despăgubirile au fost plătite pentru construcţiile care au fost demolate, iar nu pentru teren, aspect nedovedit în cauză.
Anexa 1 poz. 28 a decretului de expropriere nr. 74/13.03.1980 se referă la terenul de 1340 mp şi construcţiile de 1062 mp, din care 162 mp suprafaţă locuibilă. Registrele administratorului de zonă, aflate la Foişor S.A., consemnează plata despăgubirii de 80.000 RON pentru expropriere. Conform Decretului nr. 467/1979 privind evaluarea construcţiilor, terenurilor şi plantaţiilor ce se preiau cu plată în proprietatea statului prin expropriere sau în alte cazuri prevăzute de lege, despăgubirile se plăteau atât pentru construcţii, cât şi pentru terenuri.
Prin urmare, în aplicarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 94/2000 şi a normelor metodologice, o retrocedare a unui imobil considerat preluat abuziv, în sensul că valoarea despăgubirilor primite nu a reprezentat valoarea reală a proprietăţii expropriate, poate avea loc numai cu restituirea sau scăderea valorii actualizate a despăgubirii deja primite pentru respectivul imobil.
Întrucât, în cauză, despăgubirile au fost plătite atât pentru teren, cât şi pentru construcţiile care nu fac obiectul legii speciale de reparaţie (O.U.G. nr. 94/2000), în rejudecare instnţa de fond va administra probe prin care să stabilească care ar fi partea din despăgubire plătită pentru teren, care trebuie scăzută din valoarea restituirii prin echivalent.
Pentru aceste motive, Înalta Curte va admite şi recursul declarat de pârâtă, instanţa de fond urmând să ţină seama în rejudecarea după casare de dezlegările date prin prezenta decizie recursului pârâtei.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond va avea în vedere, în ceea ce priveşte posibilitatea restituirii în natură a unei părţi din teren, că cererea de chemare în judecată nu arată în ce ar consta nelegalitatea deciziei din perspectiva constatării că o restituire în natură nu este posibilă. Pe de o parte, soluţia dată în legătură cu suprafaţa de 156 mp (vizaţi de o restituire în natură) pe care reclamanta o deţine cu alt titlu, şi anume în concesiune, nici nu a fost contestată. Pe de altă parte, referinţa la cei 88 mp nefolosiţi în scopul exproprierii şi care, după cum arată reclamanta, ar putea fi restituiţi în natură, nu poate fi acceptată pentru că această suprafaţă face parte din suprafaţa de 639 mp deja întabulată pe numele reclamantei. În concluzie, instanţa urmează să lămurească dacă proba cu expertiză cerută de reclamantă, în scopul unei posibile restituiri în natură, ar fi utilă şi concludentă în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de reclamanta Parohia Olari şi pârâta Comisia Specială de Retrocedare împotriva sentinţei civile nr. 427 din 3 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 7 februarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.