Şedinţa publică din data de 8 februarie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată. Hotărârea primei instanţe
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Galaţi – secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 19.11.2021, sub nr. x/2021, reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate Bucureşti CFR S.A. prin Sucursala Regională CF Galaţi a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Galaţi prin Primar şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice:
- suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/30.08.2021 emise de pârâtul Municipiul Galaţi pentru suma de 6.669.505 RON, reprezentând 4.994.619 RON taxă pe clădiri, 1.283.095 RON majorări de întârziere aferente taxei pe clădiri, 313,082 RON taxă pentru activităţi cu impact asupra mediului şi 78.709 RON majorări de întârziere aferente taxei pentru activităţi cu impact asupra mediului.
- anularea Dispoziţiei Primarului Municipiului Galaţi nr. 3726/18.10.2021 şi a Deciziei de impunere nr. x/30.08.2021 privind creanţele datorate bugetului local, stabilite în urma inspecţiei fiscale care a vizat perioada ianuarie 2016- martie 2021, pentru sumele descrise la punctul nr. 1.
Prin sentinţa civilă nr. 158 din 16 noiembrie 2022, Curtea a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamantă.
2. Cererea de recurs
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta CNCF-CFR S.A. Bucureşti - Sucursala Regională CF Galaţi a formulat recurs, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Recurenta-reclamantă invocă greşita aplicare a prevederilor art. 456 alin. (1), teza I, coroborate cu art. 456 alin. (3) Codul fiscal, prin stabilirea nelegală a taxei pentru o serie de clădiri proprietate publică, pentru care nu se datorează taxă/impozit.
Instanţa de fond a omis analiza prevederilor art. 456 alin. (3) Codul fiscal, din cuprinsul cărora rezultă că solicitarea privind scutirile adresate autorităţii locale se referă strict la situaţiile prevăzute de art. 456 alin. (2) Codul fiscal, nu şi la situaţiile prevăzute de art. 456 alin. (1) Codul fiscal, printre care şi clădirile aferente infrastructurii feroviare publice.
Prin urmare, susţinerea instanţei de fond, potrivit căreia recurenta-reclamantă avea obligaţia de a solicita scutiri de la plată şi de a depune documente în acest sens, moment de la care ar fi beneficiat de aşa-zise scutiri, pornesc de la o premisă eronată.
Recurenta-reclamantă consideră că s-a reţinut greşit incidenţa prevederilor art. 495 lit. d) – dispoziţii tranzitorii şi prevederile art. 4871 Codul fiscal, deoarece nu se discută în cauza de faţă de o sumă cu titlu de impozit pentru care se acordă o scutire/reducere, ci de o sumă nedatorată potrivit legii.
Recurenta-reclamantă arată că s-a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 460 alin. (7)1 Codul fiscal, iar instanţa de fond a validat nelegal teza potrivit căreia există obligaţia efectuării evaluării clădirilor proprietate publică, în vederea impozitării, în condiţiile în care, proprietatea publică nu se evaluează/reevaluează.
În speţă, sunt aplicabile disp. art. 460 alin. (71) Codul fiscal, însă, dacă s-ar fi datorat taxa pe clădiri, aceasta trebuia calculată la baza de impozitare prevăzută de art. 460 alin. (5) lit. f) Codul fiscal, fără a avea în vedere existenţa unui raport de evaluare şi fără a se stabili un procent de impozitare de 5% drept penalizare.
Pentru clădirea A., instanţa de fond a dat o interpretare greşită a dispoziţiilor art. 461 alin. (6) Codul fiscal, aceasta a suferit doar o reparaţie, dar nu are relevanţă mărirea valorii cu peste 25%, în condiţiile în care nu se datorează taxă/impozit.
Recurenta-reclamantă mai susţine şi greşita aplicare a prevederilor art. 453 lit. a) Codul fiscal, care definesc activitatea economică ca fiind orice activitate care constă în furnizarea de bunuri, servicii şi lucrări pe o piaţă.
În mod greşit prima instanţă a stabilit că recurenta-reclamantă datorează taxă pentru activităţi cu impact asupra mediului pentru două activităţi secundare, dar care se desfăşoară în interes propriu, nu pe o piaţă (atelier stingătoare; transport şi depozitare mărfuri).
Recurenta-reclamantă nu realizează venituri/nu desfăşoară activitate productivă de furnizare servicii încărcare stingătoare pe o piaţă, acestea sunt destinate interesului propriu, iar pentru Codurile CAEN 4941 şi 5210, transportul şi depozitarea se referă strict la bunuri/materiale deplasate între gestiunile proprii sau depozitate în interes propriu, în scopul efectuării de lucrări de reabilitare a infrastructurii feroviare publice.
Se arată şi faptul că prin "număr de angajaţi se înţelege numărul total de salariaţi de la punctul de lucru unde se desfăşoară activitatea cu impact asupra mediului şi nu pe sucursală, astfel că s-au aplicat greşit dispoziţiile art. 3 alin. (4) din Regulamentul privind activităţile cu impact asupra mediului, anexă la HCL Galaţi nr. 442/2015, în acest sens au fost şi concluziile raportului de expertiză.
3. Apărările formulate
Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Galaţi a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii şi a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a statului.
Intimatul-pârât Municipiul Galaţi prin Primar a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
II. Soluţia instanţei de recurs
Examinând hotărârea atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului şi cu motivele invocate prin recurs, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Analiza motivelor de casare
Cu privire la criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., urmează să fie respinse, constatându-se că judecătorul fondului a arătat motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, precum şi motivele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părţilor, ceea ce invocă recurenta-reclamantă este lipsa unui răspuns pozitiv la anumite argumente expuse de aceasta, care nu echivalează însă cu nemotivarea hotărârii.
În ceea ce priveşte motivele de nelegalitate întemeiate pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt fondate.
Prima instanţă a considerat că reclamanta datorează taxa pe clădire pentru Clădirea călători Corp C şi 9 cabine aferente infrastructurii feroviare publice, întrucât nu a depus declaraţia la organul fiscal, pentru aceste bunuri, în perioada 01.01.2016 – 31.12.2016 şi 01.01.2018 – 31.12.2021.
Pentru anul 2017, instanţa de fond a considerat că reclamanta nu datorează taxa pentru aceste clădiri, deoarece în Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, aplicabilă în anul 2017, nu a fost prevăzut un termen limită de declarare şi depunere a documentelor justificative pentru aplicarea scutirii.
Recurenta-reclamantă, în susţinerea recursului, invocă greşita aplicare a dispoziţiilor art. 456 alin. (1) lit. a) teza I, coroborate cu disp. art. 456 alin. (1) lit. l) Codul fiscal şi art. 456 alin. (3) Codul fiscal.
Potrivit disp. art. 456 Codul fiscal, intitulat – Scutiri – la alin. (1) lit. a) şi l) se stipulează faptul că nu se datorează impozitul/taxă pe clădiri pentru clădirile aflate în proprietatea publică sau privată a statului (lit. a) şi nici pentru clădirile aferente infrastructurii feroviare publice sau infrastructurii metroului (lit. l).
Art. 456 alin. (2) Codul fiscal stabileşte posibilitatea consiliului local de a acorda scutirea sau reducerea impozitului pe clădiri datorat pentru anumite clădiri strict nominalizate, altele decât cele de la alin. (1).
La rândul său, art. 456 alin. (3) Codul fiscal, stipulează că scutirea sau reducerea de la plata impozitului/taxei stabilită conform alin. (2), se aplică începând cu data de 01 ianuarie a anului următor celui în care persoana depune documentele justificative.
Recurenta-reclamantă mai susţine că disp. art. 495 lit. d) – dispoziţii tranzitorii din Codul fiscal nu se aplică în cauză, deşi textul se referă la întreg articol 556, în realitate se au în vedere numai scutirile/reducerile de la alin. (2), întrucât alin. (1) priveşte situaţia în care impozitul/taxa nu se datorează.
Aceeaşi susţinere este făcută de recurenta-reclamantă şi cu privire la aplicabilitatea disp. art. 4871 Codul fiscal, intitulat – Termenul de depunere a documentelor – unde, deşi se indică scutirile/reducerile de la plată în temeiul disp. art. 456 Codul fiscal, în realitate acesta se referă numai la alin. (2), pentru aceleaşi motive arătate mai sus.
La rândul său, instanţa de fond, observând data punerii în funcţiune a construcţiilor, 2009-2012, a considerat să indice prevederile în vigoare pentru acea perioadă respectiv pct. 27 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, conform cărora declaraţiile fiscale se depun, chiar dacă potrivit Codul fiscal, pentru acele clădiri nu se datorează impozit sau sunt scutite de la plata acestui impozit.
Instanţa de fond consideră că această obligaţie se menţine şi în baza Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, în vigoare de la 01.01.2016, identificând prevederile art. 455 alin. (2), art. 456 alin. (1) lit. a) şi l), art. 461 alin. (15), art. 495 lit. d) Codul fiscal, prev. art. 101 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 207/2015 Codul de procedură fiscală, pct. 21 alin. (1), pct. 56, pct. 27 alin. (1) din H.G. nr. 1/2016 privind Normele de aplicare a Codul fiscal.
Potrivit disp. art. 455 alin. (2) Codul fiscal, pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă, după caz, oricăror entităţi, altele decât cele de drept public, se stabileşte taxa pe clădiri, care se datorează de concesionari[...].
Recurenta-reclamantă este autoritate publică asimilată, desfăşoară activităţi de interes naţional, potrivit disp. art. 6 din H.G. nr. 581/1998, prin urmare se încadrează în excepţia prevederilor art. 455 alin. (2) Codul fiscal, în sensul că, pentru clădirile proprietate publică concesionate, nu datorează taxă.
În legătură cu obligaţia recurentei-reclamante de a depune declaraţie, deşi aceasta nu datorează taxa pe clădirile în discuţie, prevederile Codul fiscal invocate atât de instanţa de fond, cât şi de organele fiscale, nu conţin o dispoziţie expresă în acest sens, mai ales că art. 461 alin. (15) din Codul fiscal, stabileşte că depunerea declaraţiilor fiscale reprezintă o obligaţie în cazul persoanelor care beneficiază de scutiri sau reduceri de la plata impozitului sau taxei pe clădiri.
Or, recurenta-reclamantă nu se află în situaţia de a beneficia de scutire sau reducere de la plata taxei pe clădiri, ci acestea nu datorează taxa, în virtutea legii.
De asemenea, disp. art. 101 alin. (3) lit. b) din Codul de procedură fiscală, nominalizează obligativitatea depunerii declaraţiei fiscale în cazul în care obligaţia fiscală este scutită de la plată.
Abia prin prevederile pct. 56 din H.G. nr. 1/2016 privind normele de punere în aplicare a Codul fiscal se arată că depunerea declaraţiilor fiscale reprezintă o obligaţie şi în cazul persoanelor fizice sau juridice care nu datorează impozit/taxă pe clădiri.
Prin urmare, chiar dacă dispoziţiile Codul fiscal şi cele ale Codului de procedură fiscală pot da naştere la interpretări prin normele de punere în aplicare, s-a arătat în mod clar, că recurenta-reclamantă are obligaţia depunerii declaraţiilor fiscale pentru clădirile pentru care nu datorează taxă.
Continuând raţionamentul, Înalta Curte urmează să stabilească dacă sancţiunea pentru nedepunerea declaraţiilor fiscale o reprezintă însăşi plata taxei pe clădiri, cu majorările de întârziere aferente.
Instanţa de fond a răspuns pozitiv la această chestiune, astfel că a obligat recurenta-reclamantă la plata sumei de 4.627.275 RON debit/taxă şi 1.216.973 RON majorări de întârziere, calculate până în luna iunie 2021.
Prima instanţă şi-a întemeiat soluţia pe dispoziţiile art. 4871 Codul fiscal, conform cărora, pentru anul 2018, scutirile/reducerile prevăzute la art. 456, art. 464 şi art. 469, se aplică începând cu data de 01 ianuarie, cu obligaţia de a se depune documente justificative până la o anumită dată.
Pentru anul 2016, instanţa de fond nu a indicat niciun temei juridic.
Înalta Curte reţine faptul că textul sus-menţionat are în vedere scutirile şi reducerile de impozit/taxă, pentru care este evident că nu pot fi obţinute dacă nu se depun documente justificative, însă recurenta-reclamantă nu se află într-o astfel de situaţie, ci aceasta nu datorează taxă pe clădirile în discuţie, în temeiul legii.
Or, obligaţia de a plăti taxa în cazul în care nu sunt îndeplinite anumite formalităţi, este excesivă şi încalcă principiul proporţionalităţii sancţiunilor, mai ales că o astfel de sancţiune nu este prevăzută în legislaţia fiscală.
Nedepunerea declaraţiilor fiscale reprezintă contravenţie, în conformitate cu disp. art. 336 alin. (1) Codul de procedură fiscală şi nicidecum fapta nu este sancţionată cu obligaţia de a achita o taxă pe clădiri pentru care nu se datorează, în virtutea legii.
Faţă de acestea, Înalta Curte va reţine întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în privinţa obligării recurentei-reclamante la plata taxei pe clădiri, dispusă de prima instanţă.
Aceleaşi argumente se regăsesc şi în privinţa clădirii A., pentru aceasta nu se datorează taxă, prin urmare nu se pune nici problema evaluării/neevaluării acesteia.
Referitor la taxa pentru activităţile cu impact asupra mediului înconjurător, Înalta Curte urmează să constate ca fiind fondate criticile formulate de recurenta-reclamantă, avându-se în vedere că activităţile în discuţie sunt desfăşurate strict în interes propriu, nu reprezintă activităţi economice în sensul disp. art. 453 lit. a) Codul fiscal, prin urmare, nu se datorează taxă.
Cu privire la solicitarea intimatului-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi, formulată prin întâmpinare, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, urmează să fie respinsă, partea neformulând critici, prin intermediul unei cereri de recurs, împotriva sentinţei primei instanţe.
Faţă de acestea, în temeiul disp. art. 496 C. proc. civ., coroborat cu disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, se va admite recursul declarat, se va casa sentinţa recurată şi, în rejudecare, se va admite acţiunea reclamantei, urmând se dispune anularea actelor administrativ-fiscale contestate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul formulat de reclamanta CNCF-CFR S.A. Bucureşti - Sucursala Regională CF Galaţi împotriva sentinţei nr. 158 din 16 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Galaţi – secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi, în rejudecare:
Admite acţiunea formulată de reclamanta CNCF-CFR S.A. Bucureşti-Sucursala Regională CF Galaţi în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Galaţi prin Primar şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Galaţi.
Anulează Decizia de impunere nr. x/30.08.2021 emisă de Municipiul Galaţi şi Dispoziţia nr. 3726/18.10.2021 emisă de Primarul Municipiului Galaţi.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 8 februarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.