Şedinţa publică din data de 14 februarie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată la data de 17 iunie 2022 pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2022, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta Universitatea de Medicină şi Farmacie Gr. T. Popa Iaşi, solicitând anularea Hotărârii C.N.C.D. nr. 283/11.05.2022, constatarea existenţei formelor de discriminare la adresa sa, ca urmare a faptelor săvârşite de către pârâtă, şi sancţionarea U.M.F. Iaşi, precum şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 130 din data de 4 octombrie 2022, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta U.M.F. Grigore T. Popa Iaşi.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei menţionate la punctul I.2. de mai sus, a formulat recurs reclamantul A., prin care, invocând incidenţa motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii în anulare aşa cum a fost formulată.
În susţinerea căii de atac promovate, urmare unei succinte prezentări a situaţiei de fapt relevantă şi a evoluţiei procesuale a cauzei, recurentul a evocat, în esenţă, o încălcare şi greşită aplicare, de către prima instanţă, a prevederilor art. 1 alin. (2) pct. (viii), art. 2 alin. (1), alin. (3), alin. (5)1, alin. (5)2 şi alin. (5)5, art. 6 lit. a) şi e), art. 7 şi art. 26 din O.G. nr. 137/2000, art. 312 alin. (1) din Legea nr. 1/2011, art. 5 alin. (1) – 5, art. 40 şi art. 251 din Codul muncii, precum şi a art. 16 şi art. 23 alin. (11) din Constituţie.
Recurentul a arătat că aplicare unui tratament diferit, motivat de neîndeplinirea unei proceduri medicale neobligatorii, reprezintă o discriminarea din partea angajatorului, iar recurentul, nevaccinat fiind, a fost tratat diferit, în sensul de a fi sancţionat disciplinare în mod repetat, faţă de ceilalţi angajaţi ai Universităţii de Medicină şi Farmacie Gr. T. Popa Iaşi ("UMF Iaşi") care au îndeplinit această procedură medicală. Din această perspectivă recurentul a subliniat că situaţia comparabilă este cea a celorlalte cadre didactice vaccinate, nesancţionate disciplinar, deoarece s-au conformat unui ordin care reprezintă, prin el însuşi, o discriminarea (obligaţia vaccinării)
Recurentul a învederat şi că prima instanţă s-a limitat la o argumentaţie succintă, potrivit căreia faptele sesizate nu reprezintă o discriminare, ci pot forma obiectul unor litigii de muncă, deoarece discriminarea la locul de muncă ar putea fi săvârşită doar de către o persoană fizică. În opinia recurentului, modalitatea de interpretare abordată de instanţa de fond reprezintă o restrângere artificială a situaţiilor de discriminare la care se aplică dispoziţiile art. 2 din O.G. nr. 137/2000, în contextul în care, dacă un alt angajat, aflat în raport de superioritate ierarhică cu cel discriminat, poate săvârşi fapta de discriminare, încadrându-se, astfel, în dispoziţiile legale citate, cu atât mai mult angajatorul, faţă de care există un raport de subordonare, per se, are aptitudinea de a săvârşi aceste acte.
În speţă, recurentul a apreciat că UMF Iaşi l-a discriminat prin diferenţierea bazată pe convingerile sale referitoare la procedurile medicale ce îi erau impuse prin Deciziile nr. 517 din 12.05.2021 şi nr. 672 din 25.06.2021 şi prin aplicarea sancţiunilor disciplinare, fiind adusă atingere dreptului său la muncă, la integritatea psihică şi la salariu, precum şi carierei sale didactice construită în mai bine de 20 de ani.
În ceea ce priveşte discriminarea ce, în opinia recurentului, ar fi fost generată de aplicarea sancţiunii disciplinare a avertismentului scris, recurentul a arătat, în esenţă, că aceasta a avut drept criteriu convingerile şi a opiniile sale exprimate în mod public pe reţeaua de socializare x şi în articolul intitulat "Decizia UMF Iaşi privind discriminarea studenţilor pe motiv de vaccinare este aberantă şi nelegală. Sesiunea de injectare", publicat în revista B.. Publicarea acestor opinii a fost apreciată drept abatere disciplinară şi secţionată cu avertisment scris, cu scopul de a şicana şi hărţui.
O altă critică în recurs a vizat, în esenţă, maniera în care instanţa de fond a interpretat şi aplicat prevederile antereferite în ceea ce priveşte fapta de discriminare apreciată de recurent ca fiind săvârşită prin aplicarea sancţiunii disciplinare a diminuării salariului cu 10% pe o perioadă de o luna. Din această perspectivă, recurentul a arătat că, subsecvent cercetării disciplinare care s-a încheiat cu emiterea Deciziei nr. 818 din 16.07.2021, a fost acuzat că a înregistrat şedinţa Comisiei de Etică a UMF Iaşi şi, în mod nereal, că a recunoscut acest lucru. Din acest motiv s-a demarat o nouă procedură de cercetare disciplinară. Procedura s-a finalizat cu emiterea Deciziei nr. 874 din 29.07.2021 de UMF Iaşi, prin care i-a fost aplicată sancţiunea diminuării salariului de bază pe o durată de o tuna cu 10%, începând cu data de 01.08.2021. Demararea acestei proceduri de cercetare, ar reprezenta, în opinia recurentului, o nouă formă de hărţuire şi discriminare exercitată asupra sa de UMF Iaşi, acuzaţiile aduse având ca unic scop lezarea valorilor morale, demnitatea şi integritatea psihică a recurentului.
Totodată, recurentul a argumentat în sensul că are dreptul de a-şi expune părerile şi opiniile cu privire la măsurile luate de UMF Iaşi, exprimarea dezaprobării cu privire la una sau mai multe dintre aceste măsuri neputând conduce la sancţionarea sa, motiv pentru care a apreciat că, prin demersul întreprins de UMF Iaşi, i-au fost încălcat dreptul la opinie, la libertatea de exprimare şi la libertate academică.
A mai arătat recurentul că cea de-a treia faptă ce a constituit obiect al cercetării disciplinare a constat în "fotografierea şi publicarea în spaţiul public din mediul online a documentelor emise de către Universitate în care apar date cu caracter personal, numele, prenumele şi semnătura angajaţilor Universităţii", însă împrejurarea că, în cuprinsul acestor documentelor, apare numele prenumele şi semnătura angajaţilor UMF Iaşi nu este de natură a-i prejudicia pe aceştia sau Universitatea în general. Din această perspectivă, recurentul a învederat că toate aceste elemente (numele, prenumele şi semnătura) sunt cuprinse în fiecare decizie publicată în mediul online pe site-ul UMF Iaşi. Site-ul UMF Iaşi este public, ceea ce înseamnă că orice persoană poate avea acces la datele cu caracter personal la care se face referire în decizia de sancţionare.
În consecinţă, recurentul a opinat că, din argumentele expuse, ar reieşi, în mod neechivoc, caracterul nefondat al acuzaţiilor cuprinse în decizia de sancţionare, UMF Iaşi urmărind doar discriminarea, intimidarea şi hârţuirea sa psihologică.
Printr-un alt set de critici recurentul a arătat că cea mai gravă formă de discriminare, atât faţă de cadrele didactice ale UMF Iaşi, cât şi faţă de studenţi, s-a realizat prin emiterea, la 12.05.2021 şi 25.06.2021, a deciziilor nr. 516 şi nr. 517, respectiv nr. 671 şi nr. 672 de către UMF Iaşi, prin care s-a condiţionat participarea acestora la sesiune de examene de îndeplinirea unor obligaţii şi proceduri de ordin medical, în sensul că a fost condiţionat accesul recurentului la sesiunea de examinare de efectuarea vaccinului sau a testelor clinice anterior participării la examen.
Făcând trimitere la rezoluţia nr. 2361 din 27 ianuarie 2021 a Adunării Parlamentară a Consiliului Europei şi la decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) din cazul Vavrička ş.a. contra Republicii Cehe, recurentul a subliniat că, în condiţiile în care supunerea unei persoane la anumite tratamente ori proceduri de ordin medical nu poate fi decât un act voluntar, dirijat exclusiv de conştiinţa acesteia, măsurile impuse de către autorităţi reprezintă o discriminare evidentă între persoanele care optează pentru efectuarea procedurilor anti Covid - 19 şi cele care resping asemenea proceduri, cu încălcarea prevederilor art. 16 din Constituţia României.
A mai susţinut recurentul că stabilirea, în mod subiectiv, a unei departajări nete şi nejustificate între două categorii de persoane reprezintă tocmai premisa măsurii discriminatorii.
Dintr-o altă perspectivă, recurentul a mai arătat că termenele fixate în mod arbitrar, în cuprinsul deciziilor (spre exemplu: permiterea participării la examen exclusiv a persoanelor "care sunt vaccinate, se află în perioada cuprinsă între a 15 şi a 90-a zi ulterioară confirmării infectării cu SARS-CoV2"; prezentarea rezultatului unui "test RT-PCR nu mai vechi de 72 de ore" etc.) reprezintă noi forme de discriminare între destinatarii acestei măsuri.
Cât priveşte discriminarea apreciată de recurent ca fiind manifestată prin suspendarea în mod nelegal a raportului său de muncă, antereferita parte a arătat că desfăşurarea normală a activităţilor cuprinse în fişa postului, printre care participarea la examinarea din 10.07.2021, a fost împiedică de către UMF Iaşi prin emiterea Deciziei nr. 729 la 07.07.2021, ce prevedea că, începând cu data emiterii sale şi până la finalizarea lucrărilor Comisiilor de cercetare disciplinară numite prin Decizia nr. 665/22.06.2021 şi Decizia nr. 678/28.06.2021, "domnul Şef lucrări Dr. A. nu va mai desfăşura activităţi de predare, activităţi de seminar, lucrări practice şi de laborator, îndrumare de proiecte de an, participare la examene şi orice alte activităţi care presupun interacţiunea faţă în faţă sau on line cu studenţii..."
Din această perspectivă recurentul a învederat că suspendarea, în mod unilateral, a principalelor atribuţii din fişa postului reprezintă o suspendare indirectă, abuzivă şi nelegală a contractului individual de muncă, prin care i-a fost îngrădit dreptul la muncă, consacrat de art. 41 din Constituţia României, fiind încălcată şi prezumţia de nevinovăţie, prevăzută de art. 23 alin. (11) din Constituţia României, perfect aplicabilă, prin analogie, şi în materie disciplinară.
A mai menţionat recurentul că nicio dispoziţie legală nu conferea UMF Iaşi dreptul de a suspenda principalele atribuţii din fişa postului pe perioada cercetării disciplinare, astfel încât, fără nicio înştiinţare, s-a aflat în faţa unei situaţii abuzive, a posibilităţii pierderii locului de muncă, cu consecinţa rămânerii fără venituri. Recurentul a apreciat că prin acest comportament i-au fost lezate valorile morale, demnitatea şi integritatea psihică, fiind discriminat şi hărţuit de pârâtă.
În concluzie, recurentul a susţinut că toate acţiunile UMF Iaşi au avut drept unic scop crearea de presiuni asupra sa, prin hărţuire şi intimidare, pentru a-l descuraja în a demara procedurile legale împotriva actelor nelegate emise de instituţie, precum şi pentru a crea o stare de stres, care a pus în pericol sănătatea şi integritatea morală a recurentului. Demersurile întreprinse de UMF Iaşi ar fi avut, în opinia recurentului, drept scop restrângerea şi înlăturarea exercitării drepturilor omului şi a drepturilor recunoscute de lege în raporturile de muncă, UMF Iaşi încălcând dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi (3) din O.G. nr. 137/2000 şi art. 40 din Codul Muncii.
Recurentul a argumentat în sensul că, în cauza pendinte, sunt întrunite toate elementele privind aplicarea, de către UMF Iaşi, a unui tratament discriminatoriu de deosebire, excludere, având ca efect înlăturarea recunoaşterii, folosinţei şi exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor recunoscute de lege salariaţilor, ce s-ar încadra atât în specificul hărţuirii morale/psihologice la locul de muncă, precum şi în sfera discriminării, toate aceste argumente de fapt şi de drept demonstrând, în opinia recurentului, nelegalitatea sentinţei recurate.
4. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinarea depusă, intimata-pârâtă Universitatea de Medicină şi Farmacie Gr. T. Popa Iaşi a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea, drept temeinică şi legală, a sentinţei primei instanţe.
În apărare, intimata – pârâtă a argumentat în sensul că instanţa de fond a identificat coerent faptele şi a stabilit, în mod legal, cu o aplicare corectă a normelor incidente, că acestea nu au natura unor fapte de discriminare sau hărţuire, toate deciziile emise de pârâtă vizând nerespectarea de către reclamant a unor măsuri instituite de angajator şi efectele acesteia, aspecte ce, în opinia intimatei, intră în sfera litigiilor de muncă.
A mai arătat intimata că reclamantul nu a probat nici în cererea iniţială şi nici în faţa instanţei de fond care sunt actele discriminatorii, ci a dezvoltat argumente ce ţin de legalitatea sau nu a Deciziilor prin care s-au adoptat măsuri de prevenirea a răspândirii infecţiei cu SARS-CoV2.
Intimata a apreciat că instanţa de fond a analizat cauza strict prin prisma prevederilor O.G. nr. 137/2000, iar nemulţumirile recurentului sunt nefondate, mai ales în contextul în care acestea au fost susţinute în litigiile de muncă.
A mai arătat intimata că afirmaţiile legate de obligativitatea sau nu a vaccinării nu fac obiectul cauzei prezente, în primul rând din prisma faptului că nu a existat o asemenea cerinţă la nivelul Universităţii sau o atitudine discriminatorie la adresa recurentului.
Reiterând contextul factual al emiterii deciziilor de sancţionare şi existenţa, pe rolul instanţelor de judecată, a litigiilor prin care legalitatea acestor decizii sale este contestată, intimata a concluzionat în sensul că nu se poate vorbi de discriminare sau hărţuire morală, ci doar de încălcarea voită a obligaţiei reclamantului de respectare a condiţiilor impuse prin deciziile proprii UMF Iaşi şi a măsurilor privind răspândirea Covid 19 în instituţie.
5. Procedura în faţa instanţei de recurs
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 494, art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 13 februarie 2023 s-a fixat termen de judecată la data de 14 februarie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, de apărările formulate prin întâmpinare şi de prevederile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este fondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ. (Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată) "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 5. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii; (...) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material."; totodată, potrivit art. 483 C. proc. civ. "(3) Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată. Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător." [s.n.].
Din interpretarea dispoziţiilor citate în precedent, Înalta Curte reţine că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoaşterea posibilităţii părţii interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu şi de netemeinicie.
În cauză, recurentul-reclamant a dezvoltat prin memoriul de recurs critici sub aspectul motivului de casare/nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a invocat la termenul de judecată din 14 februarie 2024 motivul de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Cu privire la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., un astfel de motiv este incident dacă prin hotărârea dată instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii; aşadar, premisa aplicării textului legal menţionat o constituie încălcarea unei reguli de procedură civilă.
Referitor la motivul de casare/nelegalitate invocat de partea recurentă prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta intervine în caz de încălcare prin hotărâre sau aplicare greşită a nomelor de drept material. Va fi incident acest motiv atunci când instanţa de fond, deşi a recurs la textele de lege substanţială aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.
Dintre cele două motive de casare/nelegalitate, prioritate de analiză prezintă cel de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., punând în discuţie o cauză de nulitate procesuală a sentinţei recurate.
Examinând în continuare motivul de casare de ordine publică, invocat din oficiu, ce vizează aspectul manierei de stabilire în primă instanţă a cadrului procesual pasiv, Înalta Curte reţine că potrivit art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare "Hotărârea Colegiului director [din cadrul Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, n.n. ] poate fi atacată la instanţa de contencios administrativ, potrivit legii.".
Conform art. 161 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 (forma în vigoare la data depunerii cererii de chemare în judecată), instanţa de contencios administrativ poate pune în discuţie, din oficiu, necesitatea introducerii în cauză a altor subiecte de drept. Totodată, conform art. 78 alin. (2) C. proc. civ.: "În materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecăţii o impune, judecătorul va pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre părţi nu solicită introducerea în cauză a terţului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluţionată fără participarea terţului, va respinge cererea, fără a se pronunţa pe fond.".
Prin cererea de chemare în judecată, recurentul – reclamant a învestit instanţa de contencios fiscal cu o acţiune ce priveşte anularea Hotărârii C.N.C.D. nr. 283/11.05.2022, constatarea existenţei formelor de discriminare la adresa sa, ca urmare a faptelor ce ar fi fost săvârşite de pârâta Universitatea de Medicină şi Farmacie Gr. T. Popa Iaşi ("U.M.F. Iaşi ") şi sancţionarea U.M.F. Iaşi, precum şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării.
În urma analizării cadrului procesual pasiv stabilit în faţa instanţei de fond, Înalta Curte observă că acesta a fost reprezentat doar de pârâta Universitatea de Medicină şi Farmacie Gr. T. Popa Iaşi., fără ca litigiul pendinte să se fi desfăşurat în contradictoriu şi cu emitentul Hotărârii nr. 283/11.05.2022, mai precis Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.
Înalta Curte reţine că, în virtutea tezei finale a art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000, Hotărârea Colegiului director de soluţionare a unei sesizări se judecă, în caz de contestare a sa, potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar de esenţa contenciosului administrativ este judecarea cauzei în contradictoriu cu autoritatea emitentă a actului atacat.
Faptul că, astfel cum s-a statuat şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 1.096 din 15 octombrie 2008), Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării este un organ administrativ cu atribuţii jurisdicţionale, care se bucură de independenţa necesară îndeplinirii actului administrativ-jurisdicţional, nu înlătură dreptul emitentului actului de a prezenta, în faţa instanţei de contencios, apărări în justificarea legalităţii şi temeiniciei actului emis, iar acest drept conferă calitate procesuală în cauza ce vizează verificarea atributelor antereferite ale actului atacat.
În raport de aceste aspecte, Înalta Curte consideră că raportul juridic dedus judecăţii în litigiul pendinte nu poate fi soluţionat fără participarea autorităţii ce a emis actul atacat prin cererea de chemare în judecată, în speţă Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.
Aprecierea instanţei asupra unui litisconsorţiu procesual pasiv necesar şi obligatoriu în raportul juridic dedus judecăţii se circumscrie dreptului şi, în acelaşi timp, obligaţiei instanţei de a verifica, din oficiu, în tot cursul judecăţii, legalitatea cadrului procesual fixat de reclamant sub aspect subiectiv, verificare care, raportându-se strict la acest cadru, nu aduce atingere principiului disponibilităţii.
În contextul în care chestiunea stabilirii cadrului procesual pasiv reprezintă un aspect ce ţine de verificarea condiţiilor de exercitare a acţiunii civile, faţă de obiectul cauzei pendinte, se impunea o clarificare a acestuia.
Astfel, instanţa de control judiciar constată că, atâta vreme cât chestiunea cadrului procesual pasiv obligatoriu nu a fost pusă în discuţia părţilor, conform prevederilor art. 161 din Legea nr. 554/2004 şi art. 78 alin. (2) C. proc. civ., continuarea şi finalizarea etapei procesuale a fondului a fost realizată în mod nelegal de prima instanţă, cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
Pentru toate aceste considerente, având în vedere şi faptul că, potrivit art. 494 coroborat cu art. 478 C. proc. civ., în recurs nu poate fi schimbat cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe, în temeiul prevederilor art. 497 şi art. 480 alin. (3) C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, apreciind incident cazul de casare de ordine publică reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond urmează să clarifice cadrul procesual pasiv impus de obiectul cererii de chemare în judecată, în condiţiile art. 161 din Legea nr. 554/2004 şi art. 78 alin. (2) C. proc. civ. şi ulterior, în măsura în care nu devin incidente prevederile ultimei teze a acestor texte normative, să analizeze acţiunea reclamantului în raport de temeiurile legale invocate, să valorifice toate apărările şi susţinerile părţilor, precum şi toate probele ce se administrează în proces, în vederea asigurării accesului acestora la dublul grad de jurisdicţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 130 din data de 4 octombrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, pentru motivul de nelegalitate invocat din oficiu.
Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 14 februarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.