Şedinţa publică din data de 14 februarie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată la data de 15.10.2021 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2021, reclamaţii A., B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Ministrul Justiţiei, obligarea acestora la emiterea unui nou ordin de încadrare, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, luând în considerare, pe de o parte, coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariate în raport de indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT - O.U.G. nr. 27/2006), astfel:
- începând cu data de 07.02.2020 şi în continuare, şi după intrarea în vigoare a Legii-cadru de salarizare nr. 153/2017, pentru reclamat A.;
- începând cu data de 01.04.2017 şi în continuare, şi după intrarea în vigoare a Legii-cadru de salarizare nr. 153/2017, pentru reclamantul B.;
- începând cu data de 22.01.2017 şi în continuare, şi după intrarea în vigoare a Legii-cadru de salarizare nr. 153/2017, pentru reclamanta C.;
Pe de altă parte, reclamanţii au solicitat ca, în antereferitul ordin de încadrare, indemnizaţia de încadrare să fie stabilită conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, luând în considerare şi o valoare de referinţă sectorială de 605,225. începând cu 31.01.2017 şi în continuare, şi după intrarea în vigoare a Legii-cadru de salarizare nr. 153/2017, pentru reclamanţii A. şi B., şi începând cu 13.02.2017 şi în continuare, şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, pentru reclamanta C..
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 449 din data de 7 martie 2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile inadmisibilităţii, lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministrul Justiţiei şi prescripţiei dreptului la acţiune, invocate de pârâtul Ministerul Justiţiei prin întâmpinare, ca neîntemeiate, şi a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B. şi C. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Ministrul Justiţiei, obligând pârâţii să emită ordinele de salarizare prin care să realizeze reîncadrarea şi recalcularea drepturilor salariale ale reclamanţilor cu respectarea sentinţei civile nr. 924/23.07.2020 a Tribunalului Dâmboviţa, definitivă prin decizia civilă nr. 565/10.03.2021 a Curţii de Apel Ploieşti, pronunţate în dosarul nr. x/2020.
Prin încheierea din 19 mai 2022, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis sesizarea din oficiu, privind îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinţei civile nr. 449/07.03.2022, iar în temeiul dispoziţiilor art. 442 C. proc. civ. a îndreaptat eroarea materială cuprinsă în dispozitivul sentinţei civile nr. 449/07.03.2022, urmând a se înlocui paragraful 3 din dispozitiv, având următorul cuprins "Obligă pârâţii să emită ordinele de salarizare prin care să realizeze reîncadrarea şi recalcularea drepturilor salariale ale reclamanţilor cu respectarea sentinţei civile nr. 924/23.07.2020 a Tribunalului Dâmboviţa, definitivă prin decizia civilă nr. 565/10.03.2021 a Curţii de Apel Ploieşti, pronunţate în dosarul nr. x/2020.", cu următorul paragraf "Obligă pârâţii să emită ordinele de salarizare prin care să realizeze reîncadrarea şi recalcularea drepturilor salariale ale reclamanţilor cu respectarea deciziei civile nr. 1226/25.05.2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă in dosarul x/2020; sentinţei civile nr. 924/23.07.2020 a Tribunalului Dâmboviţa, definitivă prin decizia civilă nr. 565/10.03.2021 a Curţii de Apel Ploieşti, pronunţate în dosarul nr. x/2020; deciziei civile nr. 1059/18.11.2020, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă în dosarul nr. x/2018; sentinţei civile nr. 740/29.06.2020 a Tribunalului Dâmboviţa, pronunţată în dosarul x/2020, definitiva prin decizia civilă nr. 2064/07.01.2020 a Curţii de Apel Ploieşti; sentinţei civile nr. 1070/01.092020 a Tribunalului Dâmboviţa, pronunţată în dosarul x/2020, definitiva prin decizia civilă nr. 1474/09.06.2021 a Curţii de Apel Ploieşti.".
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile menţionată la punctul I.2. de mai sus, pârâţii Ministerul Justiţiei şi Ministrul Justiţiei au formulat recurs pârâţii Ministerul Justiţiei şi Ministrul Justiţiei, prin care, invocând incidenţa motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., au solicitat casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a ministrului justiţiei şi respingerea acţiunii faţă de acesta ca introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, precum şi, în principal, respingerea acţiunii ca lipsită de interes sau ca inadmisibilă; în subsidiar, recurenţii au solicitat ca, în măsura în care s-ar aprecia că intimaţii-reclamanţi au justificat interesul în promovarea acţiunii, iar cererea este admisibilă, să se dispună respingerea acesteia ca neîntemeiată pe fond.
Urmare unei succinte prezentări a cadrului procesual dedus judecăţii în cauza pendinte şi a soluţiei pronunţate de prima instanţă, recurenţii au invocat, în aplicarea prevederilor art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., că hotărârea atacată este criticabilă prin prisma lipsei de interes a intimaţilor - reclamanţi în promovarea acţiunii, în contextul în care acestora le-au fost acordate, deja, diferenţele salariale prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în materia dreptului muncii.
Printr-un alt set de argumente, recurenţii au apreciat că instanţa de fond a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea prevederilor art. 193 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.. Din această perspectivă s-a arătat că intimaţii-reclamanţi au învestit instanţa cu o cerere având ca obiect emiterea unor noi ordine de salarizare, fără însă a contesta modul de stabilire a indemnizaţiei de încadrare prin ordinele anterioare şi fără a da instanţei competente posibilitatea analizei legalităţii actelor administrative prin care a fost stabilită anterior această indemnizaţie de încadrare. Evocând Decizia nr. 9/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recurenţii au opinat că, prin argumentele expuse, instanţa de fond ar fi eludat dispoziţiile legale care statuează procedura modificării actelor administrative emise de ministrul justiţiei pentru stabilirea indemnizaţiilor de încadrare, creându-se posibilitatea obligării la emiterea unor noi ordine de reîncadrare cu ocolirea procedurii de contestare a actului administrativ de stabilire a acestor indemnizaţii. În opinia recurenţilor, în cauză sunt incidente prevederile art. 7 din Anexa V la Legea – cadru nr. 153/2017, care impun parcurgerea unei proceduri speciale.
Evocând cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au criticat şi soluţia dată de instanţa de fond excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a ministrului justiţiei. Din această perspectivă, subliniind că intimaţii-reclamanţi au solicitat emiterea unor noi ordine de salarizare, recurenţii au argumentat în sensul că subiect al raportului juridic administrativ este chiar autoritatea administraţiei publice, motiv pentru care calitate procesuală pasivă ar avea doar Ministerul Justiţiei şi nu ministrul justiţiei. În susţinerea acestor argumente, recurenţii au evocat o soluţie din jurisprudenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi prevederile art. 56 alin. (4) din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ.
Recurenţii au formulat critici în recurs şi împotriva soluţiei pronunţate asupra fondului cauzei, învederând că prin hotărârea pronunţată nu este precizată data de la care ar urma să-şi producă efectele noile ordine de salarizare, întrucât, în opinia acestora, datele din hotărârile judecătoreşti invocate nu pot fi avute în vedere la emiterea unor acte de salarizare cu efect retroactiv.
Totodată, recurenţii au arătat că hotărârile judecătoreşti invocate de intimaţii-reclamanţi nu au obligat la emiterea unor noi ordine de salarizare, ci la recalcularea, respectiv la plata unor diferenţe/despăgubiri salariale sau a indemnizaţiei de încadrare.
Au mai arătat recurenţii că în dosarul nr. x/2020 şi în dosarul nr. x/2020 acţiunea a fost respinsă în contradictoriu cu Ministerul Justiţiei, urmare admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestuia.
Printr-un alt set de argumente, recurenţii au învederat că prima instanţă a omis să se pronunţe asupra limitărilor impuse de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, iar, ţinând cont de intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 şi de aplicarea sa etapizată, indemnizaţiile nu puteau fi majorate, începând cu 01.01.2018, decât până la momentul atingerii plafonului maxim prevăzut de acest act normativ.
În opinia recurenţilor, orice fel de recalculare poate produce efecte ulterior datei de 01.01.2018 doar în măsura în care salarizarea se mai raportează la valoarea de referinţă sectorială şi coeficienţii de salarizare prevăzuţi de O.U.G. nr. 27/2006, respectiv câtă vreme nu sunt atinse limitele prevăzute de Legea - cadru nr. 153/2017, însă de la momentul atingerii acestor limite, cuantumurile prevăzute de Legea - cadru nr. 153/2017 sunt singurele care se pot acorda.
În acest sens recurenţii au concluzionat că, după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, cuantumul drepturilor salariale se stabileşte în funcţie de coordonatele carierei profesionale a fiecărui intimat (grad, vechime în munca şi în funcţie), iar nu ale unui procuror cu grad pe P. I. C. civ..J., întrucât hotărârile pronunţate nu au atribuit grade profesionale noi, care să conducă la încadrarea pe alte coordonate ale acestora, ci au acordat drepturi salariale, intervenind, fiecare, asupra unui element de calcul, însă de la data atingerii nivelului maxim nu mai au relevanţă nici coeficientul de multiplicare şi nici valoarea de referinţă sectorială (VRS), reglementate de actele normative anterioare.
În susţinerea acestor argumente, recurenţii au evocat practică judiciară şi considerentele Deciziei nr. 34 din 06.06.2022, referitoare la interpretarea art. 1 alin. (3) şi art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în dosarul nr. x/2022.
4. Apărările formulate în cauză
Legal citaţi, intimaţii - reclamanţi A., B. şi C. nu au formulat întâmpinări.
5. Procedura în faţa instanţei de recurs
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 494, art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 13 februarie 2023 s-a fixat termen de judecată la data de 14 februarie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate şi de prevederile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâţii Ministerul Justiţiei şi Ministrul Justiţiei, continuat de succesorii lor în drepturi, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este fondat, pentru următoarele considerente:
A. Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, prin sentinţa recurată, instanţa de fond a soluţionat, pe de o parte, excepţiile inadmisibilităţii, lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului ministrul justiţiei şi prescripţiei dreptului material la acţiune, invocate de pârâtul Ministerul Justiţiei prin întâmpinare, pe care le-a respins ca neîntemeiate, iar, pe de altă parte, a soluţionat pe fond cauza.
Din examinarea criticilor exhibate prin cererea de recurs, Înalta Curte observă că nu pot fi identificate argumente care să vizeze soluţia dată de prima instanţă excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune. Întrucât calea de atac formulată de recurenţi nu priveşte şi această soluţie, iar împotriva ei nici restul părţilor litigante nu au formulat recurs, modul în care instanţa de fond a soluţionat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune se bucură de efectul lucrului judecat şi nu poate face obiectul examinării în recurs. Pentru aceste motive, soluţia primei instanţe referitoare la antereferita excepţie va fi menţinută de instanţa de control judiciar.
B. Cât priveşte criticile exhibate prin calea de atac exercitată de cei doi recurenţi, Înalta Curte constată că acestea au fost subsumate, pe de o parte, motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar pe de altă parte celui prevăzut de 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Cu privire la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., un astfel de motiv este incident dacă, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii; aşadar, premisa aplicării textului legal menţionat o constituie încălcarea unei reguli de procedură civilă.
Referitor la motivul de casare/nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta intervine în caz de încălcare prin hotărâre sau aplicare greşită a nomelor de drept material. Va fi incident acest motiv atunci când instanţa de fond, deşi a recurs la textele de lege substanţială aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.
Dintre cele două motive de casare/nelegalitate, prioritate de analiză prezintă cel de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., punând în discuţie o cauză de nulitate procesuală a sentinţei recurate.
Argumentele evocate de recurenţi în susţinerea tezei incidenţei motivului de casare/nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează, în esenţă, următoarele chestiuni: pe de o parte, pretinsa lipsă de interes a intimaţilor - reclamanţi în promovarea acţiunii (chestiune care, deşi a fost invocată sub titulatura de excepţie în recurs, are, în fapt, structura unei veritabile critici specifice căii de atac, iar nu pe cea a unei excepţii) şi, pe de altă parte, soluţia dată de instanţa de fond excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată.
Totodată, Înalta Curte observă că printre criticile subsumate de recurenţi cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se numără şi cele aduse soluţiei date de prima instanţă excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului ministrul justiţiei şi criticile prin care, în ceea ce priveşte soluţia asupra fondului cererii, se evocă, în esenţă, o neconcordanţă între aspectele solicitate prin cererea de chemare în judecată şi cele soluţionate prin hotărârea pronunţată de instanţa de fond.
Întrucât aceste din urmă critici privesc modul în care instanţa de fond a aplicat norme de procedură, ele corespund, în realitate, tot cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.
Examinând, în continuare, criticile prin care recurenţii au invocat, în recurs, lipsa de interes a intimaţilor - reclamanţi în promovarea acţiunii, argumentat de faptul că acestora le-au fost acordate diferenţele salariale prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în materia dreptului muncii, Înalta Curte le găseşte nefondate.
Din această perspectivă se reţine că, prin cererea înregistrată la Ministerul Justiţiei cu nr. x/2021, intimaţii – reclamanţi au solicitat pârâtului emiterea unor noi ordine de salarizare în vederea aplicării aspectelor statuate, în ceea ce îl priveşte pe intimatul-reclamant A., prin decizia civilă nr. 1226/25.05.2021 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2020 şi prin sentinţa civilă nr. 924/23.07.2020 a Tribunalului Dâmboviţa, pronunţată în dosarul nr. x/2020, definitivă prin decizia civilă nr. 565/10.03.2021 a Curţii de Apel Ploieşti, în ceea ce îl priveşte pe intimatul-reclamant B., prin sentinţa civilă nr. 924/23.07.2020 a Tribunalului Dâmboviţa, pronunţată în dosarul nr. x/2020, definitivă prin decizia civilă nr. 565/10.03.2021 a Curţii de Apel Ploieşti şi prin decizia civilă nr. 1059/18.11.2020 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2018 şi, în ceea ce o priveşte pe intimata - reclamantă C., prin sentinţa civilă nr. 740/29.06.2020 a Tribunalului Dâmboviţa, pronunţată în dosarul nr. x/2020, definitivă prin decizia civilă nr. 2064/07.01.2020 a Curţii de Apel Ploieşti şi prin sentinţa civilă nr. 1070/01.092020 a Tribunalului Dâmboviţa, pronunţată în dosarul nr. x/2020, definitivă prin decizia civilă nr. 1474/09.06.2021 a Curţii de Apel Ploieşti (toate denumite în mod cumulativ "hotărârile judecătoreşti anterioare").
Prin adresa nr. x/2021, Ministerul Justiţiei a comunicat intimaţilor refuzul său de a emite ordinele solicitate, motivat, printre altele, de faptul că instanţele de judecată nu au dispus prin hotărârile judecătoreşti anterioare în sarcina Ministerului Justiţiei obligaţia de a emite ordine ale ministrului justiţiei de salarizare a reclamanţilor, hotărârile judecătoreşti anterioare urmând a fi puse în executare întocmai cu cele dispuse de către instanţele de judecată.
În acest context, după cum corect a reţinut şi prima instanţă, prin cererea de chemare în judecată intimaţii - reclamanţi au învestit instanţa de contencios administrativ cu efectuarea controlului de legalitate asupra unui act administrativ asimilat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, mai precis a refuzului emis de Ministerul Justiţiei prin adresa nr. x/2021 de soluţionare a solicitării de emitere a unor noi ordine de salarizare (cu consecinţa obligării pârâţilor la emiterea acestor ordine).
Dată fiind emiterea antereferitului refuz, nu se poate reţine o lipsă a interesului intimaţilor – reclamanţi de a formula o acţiune în contencios administrativ prin care să fie supus controlului exercitat de instanţa de judecată caracterul justificat sau nejustificat al refuzului, în sensul de a se examina dacă exprimarea explicită a voinţei recurenţilor – pârâţi de a nu rezolva cererea intimaţilor – reclamanţi a fost realizată sau nu cu exces de putere, aspectul evocat de recurenţii - pârâţi (efectele acordării diferenţelor salariale prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în materia dreptului muncii) reprezentând o chestiune de fond, iar nu una care să vizeze interesul procesual.
Nefondate sunt şi criticile prin care recurenţii contestă legalitatea soluţiei instanţei de fond de a se considera învestită cu o cerere de chemare în judecată admisibilă.
În cauză nu sunt incidente ipotezele vizate de pct. 44-46, coroborate cu pct. 49 din Decizia nr. 9/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în interesul legii, întrucât, după cum s-a arătat anterior, prin actul de învestire a instanţei intimaţii au solicitat efectuarea controlului de legalitate asupra unui act administrativ asimilat (refuz nejustificat) şi au evocat atributele caracterului executoriu şi obligativităţii hotărârilor judecătoreşti anterioare drept cauză juridică a solicitării de constatare a refuzului nejustificat de soluţionare a cererii adresate recurenţilor şi de obligare a acestora la emiterea unor noi ordine de salarizare.
Procedura specială prevăzută de art. 7 al Anexei V din Legea – cadru nr. 153/2017 vizează mecanismul de efectuare a controlului de legalitate asupra unor acte administrative individuale tipice, constând în ordinele de salarizare emise de Ministrul Justiţiei, iar nu cel al unor acte administrative asimilate sau atipice, cum este cazul refuzului de soluţionare.
În raport de sfera diferită de reglementare a acestei proceduri, precum şi faţă de cauza juridică evocată de intimaţi (atributele caracterului executoriu şi obligativităţii hotărârilor judecătoreşti anterioare exhibate), prevederile art. 7 al Anexei V din Legea – cadru nr. 153/2017 nu pot fi opuse demersului contencios iniţiat de intimaţi, motiv pentru care nu se poate reţine inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, în sensul invocat de Ministerul Justiţiei şi ministrul justiţiei.
Nici criticile recurenţilor ce vizează soluţia dată de prima instanţă excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a ministrului justiţiei nu sunt de natură a determina admiterea căii de atac.
Astfel, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiile art. 142 şi art. 162 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial nr. 1104 din 16.11.2022, a avut loc transmiterea, în temeiul legii, a atribuţiilor privind gestionarea bugetului aprobat pentru cheltuielile de personal ale curţilor de apel, tribunalelor, tribunalelor specializate şi judecătoriilor, precum şi cel pentru alte categorii de cheltuieli intrinsec legate de cheltuielile de personal al acestor instanţe de judecată, transmiterea calităţii de ordonator principal de credite pentru aceste bugete şi transmiterea competenţelor privind emiterea actelor de stabilire a salarizării judecătorilor, respectiv de aprobare a statelor de funcţii şi personal pentru aceleaşi instanţe.
Totodată, legiuitorul a prevăzut în mod expres subrogarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în toate drepturile şi obligaţiile Ministerului Justiţiei, respectiv inclusiv cele procesuale, cu privire la litigiile aflate încă pe rolul instanţelor judecătoreşti, indiferent de starea pricinii, fără distincţie, cât şi în drepturile şi obligaţiile care decurg din hotărâri judecătoreşti pronunţate în litigii finalizate la acest moment, respectiv din alte titluri executorii.
În aceste condiţii, urmare a transmisiunii calităţilor procesuale, ministrul justiţiei nu se mai regăseşte în cadrul procesual subiectiv.
În raport de toate aceste considerente, instanţa de control judiciar va menţine sentinţa recurată în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra excepţiilor inadmisibilităţii şi lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului ministrul justiţiei.
Pe de altă parte, Înalta Curte găseşte fondate criticile prin care recurenţii evocă, în esenţă, în ceea ce priveşte soluţia asupra fondului cererii, o neconcordanţă între aspectele solicitate prin cererea de chemare în judecată şi cele soluţionate prin hotărârea pronunţată de instanţa de fond.
Înalta Curte reţine că modul în care prima instanţă a obligat pârâţii să emită ordinele de salarizare prin care să se realizeze reîncadrarea şi recalcularea drepturilor salariale ale reclamanţilor cu respectarea anumitor hotătâri judecătoreşti are la bază un raţionament logico-juridic generic, prin care instanţa de fond nu a dezlegat, în fapt, obiectul cu care a fost învestită.
Înalta Curte observă că, prin acţiunea în contencios administrativ, evocând refuzul nejustificat al pârâtului în a soluţiona cererea lor din data de 09.09.2021, intimaţii – reclamanţi au solicitat emiterea unor noi ordine de încadrare, în sensul calculării indemnizaţiilor de încadrare cu luarea în considerare atât a coeficientului de multiplicare 19,000, cât şi a valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON.
Prin sentinţa recurată, prima instanţă a reţinut în esenţă că ar fi incidente efectele autorităţii de lucru judecat în planul dreptului administrativ, în sensul materializării drepturilor substanţiale recunoscute reclamanţilor prin hotărâri judecătoreşti în actele administrative emise de către Ministerul Justiţiei prin ministru, şi de necesitatea ca hotărârile judecătoreşti să nu rămână fără efect (în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului).
Or, această motivare nu răspunde integral aspectelor deduse judecăţii prin cererea de chemare în judecată, care au rămas în fapt nesoluţionate.
Reclamanţii au învestit Curtea de Apel Bucureşti cu un obiect concret al cererii lor de chemare în judecată, în timp ce soluţia pronunţată prin sentinţa recurată, astfel cum a fost îndreptată ulterior, prezintă un caracter generic, fără a dispune punctual atât cu privire la ceea ce ar trebuit recunoscut în favoarea intimaţilor-reclamanţi prin ordin al ordonatorului de credite, cât şi cu privire la perioada pentru care să intervină acea recunoaştere.
Astfel, prima instanţă nu a lămurit problema naturii juridice a drepturilor stabilite prin hotărârile judecătoreşti anterioare (anume dacă acestea au natura juridică a unor despăgubiri sau a unor drepturi salariale), privită în mod distinct în funcţie de fiecare dintre cele două elemente de calcul evocate (pe de o parte coeficientul de multiplicare 19,000, iar pe de altă parte valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON).
Totodată, întrucât prin cererea de chemare în judecată se solicită obligarea la emiterea unor noi ordine, în care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită începând cu data de 07.02.2020 (pentru reclamatul A.), începând cu data de 01.04.2017 (pentru reclamantul B.) şi începând cu data de 22.01.2017 (pentru reclamanta C.) şi în continuare, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii-cadru de salarizare nr. 153/2017, pentru toţi cei trei reclamanţi, instanţa de fond nu a analizat dacă refuzul emis de recurentul – pârât Ministerul Justiţie este sau nu justificat din perspectiva tuturor prevederilor legale (cum ar fi, spre exemplu, verificarea incidenţei sau lipsei de incidenţă a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, analizată în mod distinct în funcţie de fiecare dintre cele două elemente de calcul evocate etc.).
Câtă vreme nu rezultă din partea primei instanţe o analiză efectivă cu privire la obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv criticile şi apărările dezvoltate de părţile procesului, instanţa de recurs nu se poate pronunţa în concret asupra incidenţei motivului de casare/nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în partea sa substanţială evocată de recurenţii-pârâţi, cauza nefiind lămurită din perspectiva a tot ceea ce s-a cerut (în sensul art. 22 alin. (6) C. proc. civ.).
Înalta Curte mai subliniază că obiectul căii de atac nu îl constituie pretenţia concretă a părţii, ca în cazul cererilor de învestire a primei instanţe, ci hotărârea judecătorească despre care se pretinde că nu este legală.
Altfel spus, judecătorului căii de atac îi revine sarcina să verifice raţionamentul judecătorului fondului, căruia îi incumbă să soluţioneze procesul în primă instanţă, iar spre acest rezultat premisele acestui raţionament trebuie să fie accesibile din lectura hotărârii, prin prisma expunerii situaţiei de fapt şi a probelor concrete care o susţin, cu identificarea lor, respectiv prin prisma analizei în drept corespunzătoare acelei situaţii factuale stabilite.
Potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ "În cazul admiterii recursului, instanţa de recurs, casând sentinţa, va rejudeca litigiul în fond. Când hotărârea primei instanţe a fost pronunţată fără a se judeca fondul ori dacă judecata s-a făcut în lipsa părţii care a fost nelegal citată atât la administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului, cauza se va trimite, o singură dată, la această instanţă. (…)" [s.n.].
Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, apreciind incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în limitele expuse anterior, Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte sentinţa civilă nr. 449 din data de 7 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe în ceea ce priveşte soluţia asupra fondului cererii, menţinând sentinţa recurată în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra excepţiilor inadmisibilităţii, lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministrul Justiţiei şi prescripţiei dreptului la acţiune.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond urmează să analizeze acţiunea reclamanţilor în raport de obiectul cererii şi temeiurile legale invocate, să valorifice toate apărările şi susţinerile părţilor, precum şi probele ce se administrează în cauză, context în care se va verifica dacă alte hotărâri judecătoreşti, cum ar fi spre exemplu decizia civilă nr. 322 din data de 23 ianuarie 2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2022, produc efecte juridice în cauza pendinte.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâţii Ministerul Justiţiei şi Ministrul Justiţiei şi continuat de succesorii lor în drepturi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, împotriva sentinţei civile nr. 449 din data de 7 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează în parte sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe în ceea ce priveşte soluţia asupra fondului cererii.
Menţine sentinţa recurată în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra excepţiilor inadmisibilităţii, lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministrul Justiţiei şi prescripţiei dreptului la acţiune.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 14 februarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.