Şedinţa publică din data de 14 februarie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
Prin acţiunea înregistrată initial pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta ANRP-Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Comunităţilor Cetăţenilor aparţinând Minorităţilor Naţionale din România, a solicitat anularea deciziei nr. 532/2015, repunerea sa în posesia bunurilor care fac obiectul cererii de retrocedare nr. x noiembrie 2015 şi plata unor compensaţii financiare pentru orice degradare suferită de imobile în perioada în care acestea au fost trecute în mod abuziv în proprietatea statului.
Prin sentinţa civilă nr. 4963 din 29 iunie 2015, Tribunalul Bucureşti – secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat judecarea cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti – secţia de contencios administrativ şi fiscal, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestei instanţe la data de 10 iulie 2015, sub acelaşi număr.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 2244 din 28 iunie 2016, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a constatat perimată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta ANRP-Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 2244 din 28 iunie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe prevederile art. 421 alin. (1) C. proc. civ., precum şi ale art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Constituţia României, solicitând admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.
Recurenta-pârâtă a învederat că, având în vedere caracterul sancţionatoriu al instituţiei perimării şi faptul că suspendarea procesului survine prin hotărâre judecătorească, prevederea art. 416 alin. (2), potrivit căreia termenul de perimare curge de la pronunţarea suspendării şi nu de la comunicarea hotărârii de suspendare a procesului încalcă dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României. Dreptul la un proces echitabil presupune şi dreptul ca termenul de perimare să curgă de la momentul în care instanţa de judecată comunică părţilor că a dispus suspendarea procesului.
4. Apărările formulate în cauză
Intimata-pârâtă ANRP-Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Comunităţilor Cetăţenilor aparţinând Minorităţilor Naţionale din România a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei pronunţate de instanţa de fond.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente:
În cauză, judecătorul fondului a constatat că în cauză a intervenit perimarea cererii de chemare în judecată, în temeiul dispoziţiilor art. 416 din C. proc. civ., reţinând că de la ultimul act de procedură îndeplinit în cauză, respectiv încheierea de şedinţă din data de 06 octombrie 2015, când s-a dispus suspendarea judecăţii conform art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., pentru lipsa părţilor, părţile nu au efectuat demersuri în vederea reluării judecăţii.
Aşadar, până la termenul de judecată din 28 iunie 2016, fixat în vederea discutării perimării, cauza a rămas în nelucrare din motive imputabile părţilor mai mult de 6 luni, iar acestea nu au făcut demersuri în vederea reluării judecăţii şi nici nu au făcut dovada că ar fi intervenit situaţii care să justifice întreruperi sau suspendări ale cursului perimării.
Potrivit dispoziţiilor art. 416 din C. proc. civ.: "(1) Orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părţii, timp de 6 luni. (2) Termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de părţi sau de instanţă. (3) Nu constituie cauze de perimare cazurile când actul de procedură trebuia efectuat din oficiu, precum şi cele când, din motive care nu sunt imputabile părţii, cererea n-a ajuns la instanţa competentă sau nu se poate fixa termen de judecată."
Perimarea reprezintă o sancţiune procedurală de aplicaţie generală, care operează atât în etapa judecăţii în primă instanţă, cât şi în etapa judecăţii în căile de atac. Ea are natură juridică mixtă, în sensul că este o sancţiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, constând în stingerea procesului în faza în care se găseşte, dar şi o prezumţie de desistare, dedusă din faptul nestăruinţei părţilor un timp îndelungat în judecată.
Cu privire la cursul perimării, dispoziţiile art. 417 din C. proc. civ. prevăd întreruperea acestuia prin îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecării procesului de către partea care justifică un interes.
Analizând cerinţele prevăzute de lege pentru a interveni sancţiunea perimării, care rezultă din conţinutul art. 416 alin. (1) C. proc. civ., se constată că rămânerea cauzei în nelucrare presupune absenţa oricărui act de procedură în vederea judecării pricinii în intervalul prevăzut de lege de 6 luni, iar culpa părţii reprezintă o chestiune de fapt pe care instanţa de judecată o stabileşte de la caz la caz.
Termenul de perimare începe să curgă de la data ultimului act de procedură, îndeplinit de părţi sau de instanţă, şi care nu a mai fost urmat, din vina părţii, de alte acte de procedură în scopul judecării pricinii.
În speţă, procedând la verificarea actelor dosarului de fond, Înalta Curte constată că de la data pronunţării încheierii de suspendare a cauzei din 06 octombrie 2015 şi până la data repunerii pe rol a cauzei în vederea verificării împlinirii termenului de perimare, părţile nu au înregistrat nicio cerere de repunere a cauzei pe rol în vederea continuării judecăţii.
Totodată, instanţa de recurs reţine, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, că şi dacă s-ar lua în considerare ca moment de început al curgerii termenului de perimare data comunicării încheierii de suspendare, respectiv 21 octombrie 2015, tot s-ar fi constatat că pricina a rămas în nelucrare din vina părţilor mai mult de şase luni.
De altfel, recurenta-reclamantă este nemulţumită de faptul că termenul de perimare a fost redus de la un an la şase luni prin intrarea în vigoare a Noului C. proc. civ., dar aceste critici au făcut obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate, invocată în cauză, care a fost respinsă de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 344 din 27 iunie 2023.
Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că susţinerea recurentei în sensul că a formulat mai multe cereri de repunere a cauzei pe rol anterior împlinirii termenului perimării, nu este susţinută de nicio probă, nefiind identificată la dosar nicio astfel de cerere.
Prin urmare, soluţia primei instanţe este legală, fiind împărtăşită de instanţa de control judiciar, întrucât reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente circumstanţelor de fapt ale cauzei, criticile recurentei-reclamante, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. fiind nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 2244 din 28 iunie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 14 februarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.