Detalii jurisprudență - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Şedinţa publică din data de 20 februarie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalul Braşov – secţia I civilă, Complet specializat în soluţionarea litigiilor de muncă şi asigurări sociale, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Colegiul Psihologilor din România, anularea Hotărârii nr. 1 din data de 15.01.2021 prin care i s-a respins contestaţia formulată împotriva Hotărârii nr. 6 din data de 13.03.2019 a Comitetului Director al Colegiului Psihologilor din România, anularea Hotărârii nr. 6 din data de 13.03.2019 a Comitetului director al Colegiului Psihologilor din România, inclusiv a sancţiunii disciplinare de retragere definitivă a atestatului de liberă practică, anularea procedurii disciplinare efectuate împotriva sa, obligarea pârâtei la plata de daune morale, cu cheltuieli de judecată.

La data de 01.04.2021, reclamanta a depus precizări la dosarul cauzei, indicând faptul că valoarea obiectului cererii este de 500.000 RON, reprezentând totalul daunelor morale pricinuite de acţiunea abuzivă şi nelegală a pârâtei.

Prin sentinţa civilă nr. 1103/MAS/30.06.2021 pronunţată de Tribunalul Braşov – secţia I civilă, Complet specializat în soluţionarea litigiilor de muncă şi asigurări sociale s-a dispus declinarea de competenţă la Tribunalul Braşov – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, cauza fiind înregistrată la data de 02/07/2021, sub nr. x/2021*.

Prin sentinţa civilă nr. 925/CA/19.10.2021 pronunţată de Tribunalul Braşov – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sociale s-a dispus declinarea de competenţă către Curtea de Apel Braşov, cauza fiind înregistrată la data de 16.02.2021, sub nr. x/2021* la secţia de contencios administrativ şi fiscal.

La data de 17.03.2022, reclamanta a formulat cerere de suspendare a executării hotărârilor a căror anulare o solicită.

La termenul de judecată din data de 14.04.2022, instanţa a constatat reclamanta ca fiind decăzută din dreptul de a modifica cererea de chemare în judecată, pentru considerentele expuse în încheierea de şedinţă.

La termenul de judecată din data de 15.09.2022, reclamanta a arătat că renunţă la cererea de solicitare a daunelor morale.

I.2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 127 din 29 septembrie 2022, Curtea de Apel Braşov – secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Colegiul Psihologilor din România, ca neîntemeiată; a redus din oficiu cheltuielile de judecată, reprezentând onorariul de avocat în sumă de 27.159,59 RON, la suma de 18.889,79 RON; a obligat reclamanta la plata către pârât a sumei totale de 20.442,33 RON cheltuieli de judecată.

I.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecând, admiterea cererii de chemare în judecată, cu consecinţa anulării Hotărârii nr. 6 din data de 13.03.2019 a Comitetului director al Colegiului Psihologilor din România şi a Hotărârii nr. 1 din 15.01.2021, prin care i s-a respins contestaţia formulată împotriva Hotărârii nr. 6 din data de 13.03.2019 a Comitetului director al Colegiului Psihologilor din România.

Recurenta a susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în prezenta cauză: art. 22 alin. (2) şi art. 204 C. proc. civ., art. 18, art. 19, art. 20, art. 54 din Legea nr. 213/2004, art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, art. 41 alin. (1) şi art. 53 alin. (2) din Constituţia României.

Referitor la aplicarea greşita a dispoziţiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Prin invocarea dispoziţiilor art. 204 C. proc. civ. referitoare la modificarea cererii de chemare în judecată, instanţa de fond a respins apărările recurentei-reclamante aduse la ultimul termen de judecată, apărări prin care a arătat modul în care Hotărârea nr. 6 din 13.03.2019 a Comitetului director al Colegiului Psihologilor din România şi Hotărârea nr. 1 din 15.01.2021 a Consiliului Colegiului Psihologilor din România încalcă dispoziţiile legale în materie.

Instanţa de fond a reţinut în considerente o aplicare greşită a prevederilor art. 204 C. proc. civ. în condiţiile în care reclamanta nu a modificat cererea de chemare în judecată, nu a adăugat noi motive de fapt la acţiune, ci a indicat normele legale incidente în cauză şi modul în care actele administrative contestate încalcă aceste norme.

Prin raportarea acestor norme de drept (din Legea nr. 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului Psihologilor din România şi din Codului deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă aprobat prin Hotărârea nr. 4CN/2013) la motivarea şi concluziile prezente în cele două acte administrative contestate, recurenta-reclamantă nu a adăugat noi motive de fapt care să facă obiectul aplicării art. 204 C. proc. civ.

Recurenta a susţinut că raportarea din cererea de chemare în judecată în principal la dispoziţiile Codului Muncii, inaplicabile în prezenta cauză, nu poate împiedica instanţa să verifice în detaliu legalitatea emiterii celor două hotărâri de către Colegiul Psihologilor din România, hotărâri prin care i s-a retras total dreptul de practică în calitate de psiholog şi, implicit, i-a fost încălcat dreptul la muncă recunoscut prin art. 41 din Constituţia României.

Invocând prevederile art. 22 alin. (2) şi (4) C. proc. civ., referitoare la rolul activ al judecătorului, recurenta a arătat că atunci când faptele prezentate nu se încadrează în textul invocat, instanţa va putea pune în discuţia părţilor acest aspect; de asemenea, dacă cererea de chemare în judecată este motivată în drept pe un text neaplicabil în cauză sau în care nu se pot încadra faptele deduse judecăţii, din probele administrate rezultând că ipoteza textului nu se regăseşte în speţă, judecătorul are posibilitatea de a face încadrarea corectă a cererii, în sensul analizării situaţiei prin prisma altui text decât cel alegat.

Fapta dedusă judecăţii a fost emiterea cu încălcarea legii şi cu vătămarea propriilor drepturi a unor hotărâri - Hotărârea nr. 6 din 13.03.2019 a Comitetului director al Colegiului Psihologilor din România şi Hotărârea nr. 1 din 15.01.2021 a Consiliului Colegiului Psihologilor din România.

Petitul acţiunii este clar evidenţiat: anularea celor două hotărâri - Hotărârea nr. 6 din 13.03.2019 a Comitetului director al Colegiului Psihologilor din România şi Hotărârea nr. 1 din 15.01.2021 a Consiliului Colegiului Psihologilor din România.

În aceste circumstanţe, consideră că instanţa de fond, prin aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 204 şi a art. 22 alin. (2) C. proc. civ., nu a verificat legalitatea hotărârilor contestate şi nici dacă aceste hotărâri aduc o vătămare unor drepturi sau interese legitime ale reclamantei, obligaţii instituite inclusiv de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Referitor la încălcarea şi aplicarea greşită a art. 18, art. 19, art. 20, art. 54 din Legea nr. 213/2004, precum şi a dispoziţiilor Codul deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică

Prin această modalitate de soluţionare a dosarului, instanţa de fond a încălcat toate dispoziţiile legale aplicabile în prezenta cauză din domeniul contenciosului administrativ (prevederi ale Legii nr. 213/2004, ale Codului deontologic al profesiei de psiholog cu liberă practică şi ale Codului de procedură disciplinară), astfel încât în mod real nu a făcut o verificare a legalităţii emiterii actelor administrative contestate.

În acest sens argumentele privind citarea în procedura disciplinară sau durata acesteia, la care răspunde pe larg instanţa, se raportau în cererea de chemare în judecată la prevederile Codului muncii, temei juridic inaplicabil.

Mai mult, instanţa de fond a reluat în considerente aspectele menţionate în motivarea Hotărârii nr. 6 din 13.03.2019 a Comitetului director al Colegiului Psihologilor din România prin care s-a dispus "retragerea definitivă a atestatului de liberă practică", reţinând elemente contrare realităţii, prin aplicarea greşită a prevederilor Legii nr. 213/2004.

Astfel, instanţa de fond a reţinut că obligaţia utilizării şi completării zilnice a "registrului de evidenţă a contractelor de prestări servicii psihologice" "nu ar viza doar o parte din specialităţile sale, câtă vreme obligaţia există indiferent de specialităţile avute".

În opinia recurentei, nu există prevederi legale care să impună folosirea registrului de evidenţă în toate specialităţile din cadrul profesiei de psiholog şi în toate formele de exercitare a profesiei. De exemplu, în specialitatea psihologie clinică exercitată în baza contractului individual de muncă nr. x/01.03.1999 în cadrul Sanatoriului de Nevroze Predeal nu exista o astfel de obligaţie.

În contextul în care instanţa face confuzie între delimitarea specialităţilor specifice profesiei de psiholog (care presupun competenţe, atribuţii şi obligaţii distincte), se produce o încălcare a prevederilor legale privind răspunderea disciplinară, iar instanţa de fond a concluzionat eronat că prin hotărârea contestată se retrag toate atestatele deţinute de reclamantă pentru toate specialităţile, sancţiune neprevăzută explicit nici măcar în hotărârea contestată.

Prin art. 3 din Hotărârea nr. 6 din 13.03.2019, Comitetul director al Colegiului Psihologilor din România a dispus sancţionarea reclamantei cu "retragerea definitivă a atestatului de liberă practică, în temeiul dispoziţiilor art. 54, alin. (1) lit. d) şi a) art. 55 din Legea nr. 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu liberă practică" şi nu sancţionarea cu retragerea tuturor atestatelor deţinute.

Arată recurenta că faptele imputate s-au petrecut ca urmare a activităţilor desfăşurate în baza atestatului de liberă practică nr. 2632/20.06.2006, în specialitatea "Psihologie aplicată în domeniul securităţii naţionale", în care avea treapta de specializare "Specialist Autonom".

Nu a fost niciodată cercetată disciplinar pentru activitatea desfăşurată în celelalte specialităţi, cu atât mai mult în specialitatea "Psihologie clinică" în baza căreia profesa cu contract individual de muncă în cadrul Sanatoriului de Nevroze Predeal.

Ca urmare a emiterii acestei hotărâri, comunicată la 1 an de la data emiterii, a fost radiată din Registrul Unic al psihologilor cu drept de practică pe toate specialităţile pe care avea competenţă de exercitare a profesiei.

A precizat recurenta că exercită profesia de psiholog în baza a 5 atestate de liberă practică distincte, în specialităţi distincte, fiecare specialitate având activităţi specifice. Neprecizarea în hotărârea contestată referitor la ce atestat s-a dispus retragerea definitivă, interpretarea şi aplicarea hotărârii în sensul de a i se retrage toate atestatele deţinute, deşi culpa profesională a fost constatată doar într-una dintre specialităţi – "Psihologia aplicată în domeniul securităţii naţionale", toate acestea constituie încălcări ale drepturilor recurentei conferite prin lege şi normele interne de cercetare disciplinară.

Prin urmare, motivarea instanţei de fond presupune atât încălcarea cât şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 54 alin. (1) din Legea nr. 213/2004 şi art. 15 alin. (3) din Codul de procedură disciplinară din 2013, în vigoare la data emiterii Hotărârii nr. 6 din 13.03.2019.

Astfel cum rezultă din prevederile Legii nr. 213/2004, respectiv din coroborarea prevederilor art. 18, art. 19 şi art. 20 din lege, încetarea permanentă a dreptului de liberă practică în toate specialităţile profesiei de psiholog nu se poate produce ca urmare a unei sancţiuni disciplinare.

Referitor la încălcarea art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004

În opinia recurentei, instanţa de fond a încălcat obligaţia instituită de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, neanalizând legalitatea constatărilor Hotărârii nr. 6 din 13.03.2019 a Comitetului director al Colegiului Psihologilor din România.

Nicio dovadă administrată în cadrul cercetării disciplinare nu poate conduce la concluzia că a încălcat aceste obligaţiile la care fac referire hotărârile. A arătat recurenta că nu a discreditat sau subminat încrederea publică în profesia de psiholog, în Colegiu, în membrii forurilor de conducere, nu a adus atingere demnităţii profesionale a membrilor Colegiului sau bunului renume al acestora.

Referitor la încălcarea art. 41 alin. (1), art. 53 alin. (2) din Constituţia României

Referitor la emiterea şi aplicarea Hotărârii nr. 6 din 13.03.2019 a Comitetului director al Colegiului, cea mai vătămătoare încălcare a unor drepturi o reprezintă încălcarea/îngrădirea dreptului al muncă al recurentei.

Arată recurenta că a fost timp de 23 de ani psiholog, obţinând 5 atestate profesionale în 5 specialităţi distincte. Având în vedere vârsta recurentei - reclamante şi raportat la implicarea totală a vieţii profesionale în domeniul psihologiei, este imposibil să urmeze o reconversie profesională care să corespundă educaţiei şi abilităţilor dobândite.

Restrângerea unor drepturi, conform art. 53, alin. (2) din Constituţia României, trebuie făcută prin măsuri proporţionale cu situaţia care a determinat această restrângere, fără să aducă atingere existenţei dreptului.

Chiar în situaţia ipotetică în care ar fi existat o condamnare penală (o sancţiune mult mai puternică decât o sancţiune disciplinară), legea penală ar fi dispus interdicţia de a practica profesia în cadrul căreia au fost săvârşite faptele penale pentru o perioadă determinată de timp şi nu pentru totdeauna.

Raportat la aceste considerente, prin retragerea definitivă a tuturor atestatelor de liberă practică şi prin încetarea dreptului de a profesa dispuse abuziv prin Hotărârea nr. 6 din 13.03.2019 a Comitetului director al Colegiului, recurenta consideră că îi este în mod real îngrădit dreptul la muncă.

I.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul – pârât Colegiul Psihologilor din România a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului formulat de către recurenta - reclamantă A. şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului litigiu, formulând următoarele apărări:

- Sentinţa recurată a fost pronunţată cu respectarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 22 alin. (2) şi art. 204 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 204 C. proc. civ., indicarea normelor legale incidente în cauză reprezintă motive de drept ale cererii de chemare în judecată, iar "modul în care actele administrative contestate încalcă aceste norme" reprezintă motive de fapt ale cererii de chemare în judecată, astfel încât orice suplimentare a acestor motive reprezintă o veritabilă modificare a cererii de chemare în judecată care poate fi formulată doar în condiţiile art. 204 C. proc. civ.. Astfel cum reiese din încheierea de la termenul de judecată din data de 15.09.2022, argumentele invocate la acest termen de judecată de către apărătorul recurentei - reclamante reprezintă veritabile pretinse motive de nelegalitate ale celor două hotărâri contestate, motive ce au fost invocate pentru prima dată cu ocazia susţinerilor concluziilor orale privind fondul cauzei, împrejurare necontestată de recurenta - reclamantă.

În ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., contrar susţinerilor recurentei - reclamante, în aplicarea principiului rolului activ, judecătorul trebuie să ţină seama şi de principiul disponibilităţii părţilor, respectiv să judece numai în limitele învestirii, stabilite prin cererea de chemare în judecată, cerere ce poate fi modificată, însă doar în condiţiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ.. Or, în prezenta cauză, prima instanţă a aplicat principiul rolul activ întocmai.

- Din cuprinsul sentinţei recurate rezultă faptul că prima instanţă a analizat atât argumentele de fapt indicate de reclamantă în cererea de chemare în judecată, cât şi noile argumente de fapt invocate de către aceasta la ultimul termen de judecată din etapa procesuală a fondului, respectiv la termenul de judecată din data 15.09.2022, cu încălcarea dispoziţiilor art. 204 C. proc. civ.

- Sentinţa recurată a fost pronunţată cu respectarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 18, art. 19, art. 20 şi art. 54 din Legea nr. 213/2004, precum şi a dispoziţiilor Codului deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, referitor la argumentele de fapt ale recurentei - reclamante privind citarea acesteia în procedura disciplinară şi privind durata procedurii disciplinare, în raport de dispoziţiile Codului de procedură disciplinară, şi nu în raport de dispoziţiile Codului muncii indicate de către recurentă în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

- În mod corect a reţinut prima instanţă faptul că prin Hotărârea nr. 6/13.03.2019 au fost retrase în mod definitiv toate atestatele de liberă practică deţinute de către recurenta - reclamantă, ţinând cont de faptul că, pe de o parte, propunerea Comisiei de deontologie şi disciplină - Hotărârea din data de 13.03.2019 de sancţionare disciplinară a recurentei - reclamante cu retragerea definitivă a atestatului de liberă practică, propunere însuşită de către Comitetul director al Colegiului Psihologilor din România prin Hotărârea nr. 6/13.03.2019, a avut în vedere retragerea atestatului de liberă practică pentru toate specialităţile deţinute de către aceasta, iar pe de altă parte, abaterile disciplinare reţinute în sarcina recurentei - reclamante au în vedere exercitarea profesiei de psiholog de către aceasta, în ansamblul său, respectiv în toate specialităţile profesionale în care recurenta - reclamantă profesează, fiind obligaţii aplicabile tuturor specialităţilor profesionale.

- Recurenta - reclamantă nu a contestat şi nu a negat săvârşirea abaterilor disciplinare pentru care aceasta a fost sancţionată disciplinar cu retragerea definitivă a atestatului de liberă practică, în cuprinsul cererii de chemare în judecată aceasta chiar recunoscând parte din abaterile disciplinare săvârşite. Prin urmare, în acest context, este nereală susţinerea recurentei - reclamante potrivit căreia culpa sa profesională a fost constatată doar într-una dintre specialităţi, în condiţiile în care, pe de o parte, abaterile disciplinare reţinute în sarcina acesteia au fost săvârşite în toate specialităţile, iar pe de altă parte, propunerea Comisiei de deontologie şi disciplină, însuşită de către Comitetul director, a avut în vedere toate specialităţile deţinute de către recurenta - reclamantă.

- Susţinerea recurentei-reclamante potrivit căreia "încetarea permanentă a dreptului de liberă practică în toate specialităţile profesiei de psiholog nu se poate produce ca urmare a unei sancţiuni disciplinare, Legea nr. 213/2004, interzicând această posibilitate" este vădit neîntemeiată, prima instanţă făcând aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 54 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 213/2004 coroborate cu dispoziţiile art. 15 alin. (3) din Codul de procedură disciplinară aprobat prin Hotărârea nr. 4CN/2013.

- Referitor la dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 213/2004 invocate de către recurenta - reclamantă, acestea se aplică doar psihologilor ce se află în exercitarea profesiei, or un psiholog căruia i-au fost retrase toate atestatele de liberă practică nu mai are calitatea de psiholog.

- În ceea ce priveşte prevederile art. 18 din Legea nr. 213/2004, acestea au în vedere suspendarea dreptului de liberă practică, situaţie ce nu este incidenţă în prezenta cauză.

- Referitor la pretinsa nerespectare şi greşita aplicare a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, intimatul – pârât a susţinut că dispoziţiile art. 9, art. 22 şi art. 204 C. proc. civ. se aplică inclusiv litigiilor în materia contenciosului administrativ, astfel încât, contrar susţinerilor recurentei - reclamante, analiza legalităţii unui act administrativ se realizează cu respectarea principiilor disponibilităţii părţilor şi a rolului activ a judecătorului, instanţa de contencios administrativ judecând cauza, în limitele învestirii, respectiv prin analiza motivelor invocate prin cererea de chemare în judecată sau invocate în condiţiile art. 204 C. proc. civ. referitoare la modificarea cererii de chemare în judecată.

- Sentinţa recurată a fost pronunţată cu respectarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 41 alin. (1) şi art. 53 alin. (2) din Constituţia României. Contrar susţinerilor recurentei - reclamante, măsura excluderii din profesie, ca sancţiune disciplinară (indiferent de profesie), este o măsură necesară într-o societate democratică şi nu încalcă dreptul la muncă.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a apărărilor formulate, instanţa constată că recursul este nefondat.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în prezenta cauză: art. 22 alin. (2) şi art. 204 C. proc. civ., art. 18, art. 19, art. 20, art. 54 din Legea nr. 213/2004, art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, art. 41 alin. (1) şi art. 53 alin. (2) din Constituţia României.

Niciuna din aceste critici nu se confirmă, după cum se va arăta în cele ce urmează:

II.1. Sunt nefondate criticile referitoare la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., încadrate greşit de recurentă în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere că se invocă încălcarea unor norme de procedură, ceea ce face ca acestor critici să le fie aplicabile dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Instanţa de fond a făcut o aplicare corectă a prevederilor art. 204 C. proc. civ. şi art. 22 alin. (2) C. proc. civ., prin coroborare cu art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

În mod nefondat a susţinut recurenta - reclamantă că nu a modificat cererea de chemare în judecată, ci doar a "indicat normele legale incidente în cauză şi modul în care actele administrative contestate încalcă aceste norme".

În realitate, indicarea normelor legale incidente în cauză reprezintă motive de drept ale cererii de chemare în judecată, iar "modul în care actele administrative contestate încalcă aceste norme" reprezintă motive de fapt ale cererii de chemare în judecată, astfel încât în mod corect a apreciat instanţa de fond că acestea reprezintă o veritabilă modificare a cererii de chemare în judecată care poate fi formulată doar în condiţiile art. 204 C. proc. civ., susţinerile invocate la 15.09.2022 reprezentând motive de nelegalitate ale celor două hotărâri contestate invocate pentru prima dată cu ocazia concluziilor orale privind fondul cauzei.

În ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, potrivit acestui text: "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc."

Cu toate acestea, textul nu poate fi interpretat decât într-o manieră sistematică, prin coroborarea sa cu alin. (6) al acestuia, alineat potrivit căruia: "Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel."

Astfel, exercitarea rolului activ impus de dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. Nu se poate face cu nesocotirea principiului disponibilităţii părţilor prevăzut de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., text potrivit căruia: "Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor."

În acord cu acest principiu, rolul activ al judecătorului nu poate fi interpretat altfel decât impunând judecarea cauzei sub toate aspectele ei, cu posibilitatea reîncadrării în drept a faptelor prezentate de către reclamant, însă numai în limitele învestirii, aşa cum sunt stabilite acestea prin cererea de chemare în judecată, cerere ce poate fi modificată, însă doar în condiţiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., respectiv până la primul termen de judecată la care reclamantul este legal citat.

Contrar celor susţinute de recurentă, reţinând că dispoziţiile Codului Muncii, invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată nu sunt aplicabile cauzei, instanţa de fond nu era îndrituită să facă din oficiu aplicarea unor dispoziţii din Legea nr. 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului Psihologilor din România şi din Codul deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă aprobat prin Hotărârea nr. 4CN/2013, neinvocate de reclamantă în termen legal.

De altfel, din cuprinsul sentinţei recurate rezultă că prima instanţă a analizat atât argumentele de fapt indicate de reclamantă în cererea de chemare în judecată, cât şi noile argumente de fapt invocate de către aceasta la ultimul termen de judecată, din data 15.09.2022, deşi acestea fuseseră invocate cu încălcarea dispoziţiilor art. 204 C. proc. civ.

II.2. Criticile referitoare la încălcarea şi aplicarea greşită a art. 18, art. 19, art. 20, art. 54 din Legea nr. 213/2004, precum şi a dispoziţiilor Codul deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică sunt nefondate.

Analizând criticile formulate, Înalta Curte reţine că sentinţa recurată a fost pronunţată cu respectarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 18, art. 19, art. 20 şi art. 54 din Legea nr. 213/2004, texte potrivit cărora:

Art. 18

Dreptul de liberă practică se suspendă:

(...)c) cu titlu de sancţiune disciplinară, pe toată durata sancţiunii;

d) pe perioada suspendării dreptului de a profesa, dispusă prin hotărâre judecătorească definitivă.

Art. 19

(1) Dreptul de liberă practică încetează:

a) prin renunţarea în scris la exerciţiul dreptului de liberă practică;

b) dacă persoana înscrisă a fost condamnată pentru o faptă prevăzută de lege, în legătură cu exercitarea dreptului de liberă practică, sau dacă i s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a exercita profesia printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

(2) Încetarea dreptului de liberă practică atrage radierea din Registrul unic al psihologilor cu drept de liberă practică din România.

Art. 20

Nu poate exercita profesia de psiholog cu drept de liberă practică:

(...)b) psihologul căruia i s-a interzis dreptul de a exercita profesia, pe durata stabilită prin hotărâre judecătorească;

c) psihologul căruia i s-a suspendat temporar avizul de exercitare a profesiei, ca sancţiune disciplinară, pe durata suspendării.

Art. 54

(1) Psihologii cu drept de liberă practică care încalcă prevederile prezentei legi şi regulamentele specifice privind exercitarea profesiei de psiholog sau nu respectă Codul deontologic răspund disciplinar în funcţie de gravitatea abaterii, putând fi sancţionaţi cu:

(...)c) suspendarea temporară, pe un interval de 6-12 luni, a avizului de exercitare a profesiei;

d) retragerea definitivă a atestatului. (...)

Recurenta a susţinut că instanţa de fond a analizat exclusiv doar argumentele prezente în acţiune, argumente pe care, în principal, reclamanta le-a raportat eronat la un temei juridic inaplicabil - prevederile Codului muncii, încălcând astfel dispoziţiile legale aplicabile în prezenta cauză din Legea nr. 213/2004, Codul deontologic al profesiei de psiholog cu liberă practică şi Codul de procedură disciplinară, astfel încât în mod real nu a făcut o verificare a legalităţii emiterii actelor administrative contestate.

Înalta Curte reţine că, în realitate, aceste critici reiterează aspectele referitoare la rolul activ şi limitele învestirii, mai sus analizate. Instanţa de fond a răspuns pe larg argumentelor privind citarea în procedura disciplinară sau durata acesteia, invocate prin cererea de chemare în judecată prin raportare la prevederile Codului muncii, temei juridic pe care l-a constatat inaplicabil în cauză, instanţa nefiind ţinută să substituie lipsa de diligenţă a părţii în motivarea cererii sale. Mai mult, prima instanţă a analizat argumentele de fapt ale recurentei - reclamante privind citarea acesteia în procedura disciplinară şi privind durata procedurii disciplinare în raport de dispoziţiile Codului de procedură disciplinară, şi nu în raport de dispoziţiile Codului muncii indicate de către recurentă în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Recurenta susţine că nu există prevederi legale care să impună folosirea registrului de evidenţă în toate specialităţile din cadrul profesiei de psiholog şi în toate formele de exercitare a profesiei, în specialitatea psihologie clinică exercitată în baza contractului individual de muncă nr. x/01.03.1999 în cadrul Sanatoriului de Nevroze Predeal neexistând o astfel de obligaţie.

Înalta Curte reţine că această critică, care de altfel nici nu a fost formulată în termenul legal prevăzut de art. 204 C. proc. civ., nu are nicio influenţă asupra nelegalităţii hotărârilor contestate, care vizează încălcări multiple ale obligaţiilor profesionale, care vizează standarde generale de conduită şi integritate ce nu pot varia de la o specialitate la alta.

Spre exemplu, în mod corect prima instanţă a reţinut că motivarea din Hotărârea nr. 6/13.03.2019 potrivit căreia "reclamanta minimizează importanţa rigorii ştiinţifice şi profesionale în cadrul procesului de evaluarea psihologică, nu cunoaşte normele legale care reglementează tipurile de examinare..." nu a fost combătută de către reclamantă prin niciun mijloc de probă şi că aceste obligaţii există indiferent de specialitate.

Susţine recurenta că instanţa de fond a concluzionat eronat că prin hotărârea contestată se retrag toate atestatele deţinute de reclamantă pentru toate specialităţile, sancţiune neprevăzută explicit nici măcar în hotărârea contestată.

Prin art. 3 din Hotărârea nr. 6 din 13.03.2019, Comitetul director al Colegiului Psihologilor din România a dispus sancţionarea reclamantei-recurente cu "retragerea definitivă a atestatului de liberă practică, în temeiul dispoziţiilor art. 54, alin. (1) lit. d) şi a) art. 55 din Legea nr. 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu liberă practică".

În mod eronat susţine recurenta că această hotărâre nu a dispus sancţionarea sa cu retragerea tuturor atestatelor deţinute, interpretarea gramaticală a acesteia nesusţinând teza recurentei.

Recurenta a arătat în esenţă că exercită profesia de psiholog în baza a 5 atestate de liberă practică distincte, în specialităţi distincte, fiecare specialitate având activităţi specifice, că faptele imputate s-au petrecut ca urmare a activităţilor desfăşurate în baza atestatului de liberă practică nr. 2632/20.06.2006, în specialitatea "Psihologie aplicată în domeniul securităţii naţionale", în care avea treapta de specializare "Specialist Autonom", că nu a fost niciodată cercetată disciplinar pentru activitatea desfăşurată în celelalte specialităţi, cu atât mai mult în specialitatea "Psihologie clinică" în baza căreia profesa cu contract individual de muncă în cadrul Sanatoriului de Nevroze Predeal, însă, ca urmare a emiterii acestei hotărâri, a fost radiată din Registrul Unic al psihologilor cu drept de practică pe toate specialităţile pe care avea competenţă de exercitare a profesiei.

Niciuna din dispoziţiile citate de reclamantă nu susţine interpretarea sa.

Potrivit art. 9 din Legea nr. 213/2004: "Atestatul de liberă practică se eliberează pe baza normelor metodologice de aplicare a prezentei legi şi a stării de sănătate certificate.

Potrivit art. 10 din Legea nr. 213/2004:

"În funcţie de competenţa şi experienţa profesională ale solicitantului, se poate acorda una dintre următoarele forme de atestare:

a) atestatul de liberă practică pentru activitate în condiţii de supervizare, pentru psihologii fără experienţă în domeniul respectiv;

b) atestatul de liberă practică în regim de asociere, pentru psihologii care lucrează în colective profesionale;

c) atestatul de liberă practică autonomă, pentru psihologii care întrunesc criteriile de competenţă şi experienţă profesională stabilite prin normele metodologice de aplicare a prezentei legi."

Tot astfel, potrivit art. 7 alin. (2) din acelaşi act normativ: "Dreptul de liberă practică se exercită olograf, cu menţionarea în clar a numelui, prenumelui şi a codului personal din Registrul unic al psihologilor cu drept de liberă practică din România, concomitent cu aplicarea parafei proprii."

Art. 15 alin. (3) din Codul de procedură disciplinară din 2013, în vigoare la data emiterii Hotărârii nr. 6 din 13.03.2019 prevede că: "Aplicarea sancţiunilor disciplinare prevăzute la art. 54 alin. (1) lit. a) şi b) din lege se realizează de către comisie, se comunică în scris şi direct psihologului sancţionat, iar participarea acestuia în cadrul procedurilor de sancţionare este obligatorie. Aplicarea sancţiunilor disciplinare prevăzute la art. 54 alin. (1) lit. c) şi d) din lege priveşte dreptul de a profesa în una sau mai multe specialităţi profesionale, în funcţie de culpa profesională constatată."

Or, aşa cum s-a reţinut de către instanţa de fond, culpa profesională constatată în cazul reclamantei nu a fost una care să vizeze doar o anumită specialitate, ci una care vizează încălcarea unor obligaţii general aplicabile profesiei de psiholog, indiferent de specialitate.

Prin urmare, în mod corect a reţinut prima instanţă faptul că prin Hotărârea nr. 6/13.03.2019 au fost retrase în mod definitiv toate atestatele de liberă practică deţinute de către recurenta - reclamantă, ţinând cont de faptul că, pe de o parte, propunerea Comisiei de deontologie şi disciplină - Hotărârea din data de 13.03.2019 de sancţionare disciplinară a recurentei - reclamante cu retragerea definitivă a atestatului de liberă practică, propunere însuşită de către Comitetul director al Colegiului Psihologilor din România prin Hotărârea nr. 6/13.03.2019, a avut în vedere retragerea atestatului de liberă practică pentru toate specialităţile deţinute de către aceasta, iar pe de altă parte, abaterile disciplinare reţinute în sarcina recurentei - reclamante au în vedere exercitarea profesiei de psiholog de către aceasta, în ansamblul său, respectiv în toate specialităţile profesionale în care recurenta - reclamantă profesează, fiind obligaţii aplicabile tuturor specialităţilor profesionale.

Contrar susţinerilor recurentei - reclamante, Înalta Curte confirmă susţinerile intimatului potrivit cărora obligaţia utilizării unor metode şi tehnici de evaluare şi asistenţă psihologică adecvate obiectivelor serviciilor psihologice ce urmează să fie prestate către beneficiari revine tuturor psihologilor, indiferent de specialităţile profesionale în care aceştia profesează, o astfel de obligaţie fiind prevăzută de Codul deontologic fără vreo altă distincţie.

Recurenta - reclamantă nu a contestat şi nu a negat săvârşirea abaterilor disciplinare pentru care aceasta a fost sancţionată disciplinar cu retragerea definitivă a atestatului de liberă practică, în cuprinsul cererii de chemare în judecată aceasta chiar recunoscând parte din abaterile disciplinare săvârşite, iar în concluziile orale asupra recursului formulat arătând expres că nu contestă faptele.

Prin urmare, este nereală susţinerea recurentei - reclamante potrivit căreia culpa sa profesională a fost constatată doar într-una dintre specialităţi, în condiţiile în care, pe de o parte, abaterile disciplinare reţinute în sarcina acesteia au fost săvârşite în toate specialităţile, iar pe de altă parte, propunerea Comisiei de deontologie şi disciplină, însuşită de către Comitetul director, a avut în vedere toate specialităţile deţinute de către recurenta - reclamantă.

Lipsa unei menţiuni în hotărârea contestată referitoare la care anume atestat s-a dispus retragerea definitivă nu înseamnă altceva decât retragerea dreptului de liberă practică ca psiholog, indiferent de specialitate.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei - reclamante potrivit căreia "încetarea permanentă a dreptului de liberă practică în toate specialităţile profesiei de psiholog nu se poate produce ca urmare a unei sancţiuni disciplinare, Legea nr. 213/2004, interzicând această posibilitate", aceasta este vădit nefondată.

Astfel, în mod corect a reţinut prima instanţă faptul că, dispoziţiile art. 54 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 213/20041 trebuie interpretate în mod coroborat cu dispoziţiile art. 15 alin. (3) din Codul de procedură disciplinară aprobat prin Hotărârea nr. 4CN/2013 potrivit cărora, mai sus citat.

Prin urmare, contrar interpretării eronate a recurentei - reclamante, în situaţia în care se constată culpa profesională a psihologului cercetat disciplinar în mai multe sau în toate specialităţile în care acesta profesează, se poate dispune retragerea definitivă a atestatelor de liberă practică aferente acestor specialităţi, respectiv retragerea definitivă a tuturor atestatelor de liberă practică.

Astfel, dispoziţiile art. 54 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 213/2004 care vizează retragerea definitivă a atestatului completează dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 213/2004 care se referă la încetarea dreptului de liberă practică, o interpretare contrară conducând la concluzia absurdă potrivit căreia un psiholog căruia i s-a retras definitiv atestatul ar putea continua să aibă drept de liberă practică sau la cea, la fel de absurdă, că un psiholog cu drept de liberă practică nu poate fi exclus din profesie, indiferent de gravitatea abaterilor disciplinarea săvârşite de către acesta.

Referitor la dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 213/2004 invocate de către recurenta - reclamantă, acest text este situat în secţiunea "Interdicţii şi incompatibilităţi în exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică", prin urmare se aplică doar psihologilor ce se află în exercitarea profesiei, nefiind vizată situaţia unui psiholog căruia i-au fost retrase toate atestatele de liberă practică, şi care prin urmare nu mai are calitatea de psiholog cu drept de liberă practică.

În ceea ce priveşte prevederile art. 18 din Legea nr. 213/2004, acestea au în vedere suspendarea dreptului de liberă practică, situaţie ce nu este incidenţă în prezenta cauză.

II.3. Criticile referitoare la încălcarea art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 de către instanţa de fond, prin neanalizarea legalităţii constatărilor Hotărârii nr. 6 din 13.03.2019 a Comitetului director al Colegiului Psihologilor din România sunt, de asemenea, nefondate.

Înalta Curte reţine că recurenta - reclamantă încearcă în realitate să reia, sub altă argumentaţie, susţinerile sale din primul motiv de recurs, referitor la încălcarea art. 22 alin. (2) C. proc. civ., susţinând, de această dată, că, potrivit acestor dispoziţii legale, instanţa de judecată are obligaţia de a analiza legalitatea unui act administrativ, în ansamblul său, indiferent de existenţa sau nu a unor motivele de nelegalitate invocate de către reclamant, interpretare ce nu poate fi primită, pentru considerentele arătate în analiza acelui motiv de recurs.

Mai mult, potrivit dispoziţiilor art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 "Dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile C. civ. şi cu cele ale C. proc. civ., în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte."

Prin urmare, principiul disponibilităţii consacrat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ. şi limitele rolului activ stabilite de art. 22 alin. (6) C. proc. civ. sunt pe deplin aplicabile şi cu privire la obiectul acţiunii în contencios administrativ.

Contrar susţinerilor recurentei - reclamante, analiza legalităţii unui act administrativ se realizează cu respectarea principiilor disponibilităţii părţilor şi rolului activ al judecătorului, instanţa de contencios administrativ judecând cauza, în limitele învestirii, respectiv prin analiza motivelor invocate prin cererea de chemare în judecată sau invocate în condiţiile art. 204 C. proc. civ. referitoare la modificarea cererii de chemare în judecată, dispoziţiile art. 9, art. 22 şi art. 204 C. proc. civ. fiind aplicabile inclusiv litigiilor în materia contenciosului administrativ.

De altfel, potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: "Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. (...) Motivele invocate în cererea de anulare a actului nu sunt limitate la cele invocate prin plângerea prealabilă."

Prin urmare, chiar în conţinutul art. 8 alin. (1) se face referire la motivele invocate în cererea de anulare, instanţa de judecată fiind ţinută să analizeze legalitatea actului administrativ contestat, în limitele învestirii, respectiv prin analiza motivelor invocate în cererea de chemare în judecată.

II.4. Criticile referitoare la încălcarea art. 41 alin. (1), art. 53 alin. (2) din Constituţia României sunt nefondate.

Contrar susţinerilor recurentei - reclamante, măsura excluderii din profesie, ca sancţiune disciplinară (indiferent de profesie) nu constituie în sine o încălcare nejustificată a dreptului la muncă, atâta vreme cât măsura se dovedeşte necesară într-o societate democratică.

În ceea ce priveşte critica de proporţionalitate formulată de recurentă, Înalta Curte apreciază că sancţiunea aplicată recurentei – reclamante, respectiv retragerea definitivă a tuturor atestatelor de liberă practică deţinute de aceasta nu poate fi considerată disproporţionată faţă de faptele reţinute în sarcina recurentei - reclamante, fapte de o gravitate însemnată, respectiv:

- recurenta - reclamantă a multiplicat timbre profesionale (timbre cu un regim circulator special, cu aplicare unică) şi nu a aplicat matca în registrul de evidenţă a actelor profesional conţinând seria şi numărul timbrului profesional utilizat pentru securizarea actelor profesionale emise;

- recurenta - reclamantă a emis avize psihologice având aceeaşi serie şi număr de timbru profesional, respectiv seria x/2018 numărul x (3 avize psihologice), seria x/2018 numărul z (10 avize psihologice) şi seria x/2018 numărul y (2 avize psihologice) şi a realizat în mod necorespunzător examinarea psihologică a funcţiilor care concură la siguranţa transporturilor rutiere - efectuarea neconformă a evaluărilor psihologice pentru funcţia de agent transport valori cu armă letală;

- recurenta - reclamantă nu a utilizat şi nu a completat zilnic registrul de evidenţă a actelor profesionale şi nici nu a completat registrul de evidenţă a contractelor de prestări servicii psihologice;

- recurenta - reclamantă a realizat în mod necorespunzător examinarea psihologică pentru deţinerea şi utilizarea armelor letale.

Înalta Curte constată că, în fapt, critica recurentei este mai degrabă una de neconstituţionalitate a Legii nr. 213/2004, asupra căreia numai instanţa de control constituţional s-ar putea pronunţa, decât una de greşită aplicare a legii, asupra căreia instanţa de recurs să poată aprecia.

Deşi pronunţată într-o situaţie de încetare de contract de muncă drept urmare a dispunerii interdicţiei de a ocupa o anumită funcţie sau de a exercita o funcţie, ca pedeapsă complementară, Înalta Curte consideră relevante cele reţinute de instanţa de control constituţional prin Decizia nr. 363/2023 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 775 din 28 august 2023:

"Curtea constată că măsura încetării de drept a contractului de muncă, drept urmare a dispunerii interdicţiei de a ocupa o anumită funcţie sau de a exercita o funcţie, ca pedeapsă complementară, este o măsură cu caracter sancţionator care se justifică prin interesul general al societăţii constând în împiedicarea persoanei condamnate pentru o faptă săvârşită în legătură cu serviciul de a avea în continuare acces sau legătură cu respectiva activitate profesională, având în vedere faptul că, potrivit art. 67 alin. (1) din C. pen., pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi este dispusă atunci când, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului, instanţa de judecată o consideră necesară."

Pe de altă parte, recurenta nu a susţinut lipsa de gravitate a faptelor sale, ci gravitatea sancţiunii ca atare, aşa cum rezultă ea din lege şi posibilitatea aplicării acesteia ca sancţiune disciplinară, ceea ce poate forma obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate, iar nu al analizei instanţei de control administrativ.

II.5. Cheltuielile de judecată în recurs

Văzând şi dispoziţiile art. 453 C. proc. civ., instanţa va obliga recurenta căzută în pretenţii, la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu avocat în sumă de 11.407,46 RON şi cheltuieli de deplasare şi poştale în sumă de 385,74 RON, conform notei de cheltuieli depuse la dosar recurs, legal dovedite prin înscrisurile depuse la dosarul de recurs la filele x, a căror proporţionalitate nu a fost contestată şi care sunt apreciate a fi fost necesare cauzei, cuantumul acestora nefiind excesiv faţă de amploarea criticilor recurentei şi cantitatea de muncă depusă de avocat.

III. Temeiul legal al soluţiei adoptate

Pentru toate aceste motive, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei nr. 127 din 29 septembrie 2022 a Curţii de Apel Braşov – secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta – reclamantă A. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 11.793,20 RON, către intimatul – pârât Colegiul Psihologilor din România.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 20 februarie 2024.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

scj