Şedinţa publică din data de 21 februarie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Procedura în faţa primei instanţe
1. Cadrul procesual
1.1. Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale la data de 25.10.2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a formulat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, contestaţie împotriva raportului de evaluare nr. x/3.10.2019, prin care a solicitat anularea acestui raport şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
1.2. Prin încheierea camerei de Consiliu din 29.11.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia de necompetenţă funcţională, invocată de instanţă din oficiu şi a trimis cauza spre competentă soluţionare secţiei a II-a contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bucureşti, faţă de dispoziţiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal la data de 10.12.2019, sub nr. x/2019*.
La data de 21.01.2020, pârâta a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale, cu motivarea că este un organ de specialitate al administraţiei publice centrale, în sensul prevederilor art. 116 alin. (1) coroborat cu art. 117 alin. (3) rap. la art. 73 alin. (3) lit. t) din Constituţia României şi este organizată ca o autoritate administrativă autonomă, cu personalitate juridică, conform art. 13 din Legea nr. 144/2007, solicitând declinarea cauzei la Curtea de Apel Piteşti.
1.3. Prin sentinţa nr. 1045/15.05.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, ca instanţă de contencios administrativ şi fiscal, reţinând incidenţa art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 31.07.2020, sub acelaşi nr. de dosar.
1.4. Prin sentinţa nr. 932/19.10.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei, invocată din oficiu, şi a declinat judecarea cauzei în favoarea Curţii de Apel Piteşti.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub acelaşi nr. de dosar.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 160 din 23 martie 2022, Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamantul A., criticând-o ca nelegală prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, după o scurtă prezentare a situaţiei de fapt, recurentul arată, în esenţă, următoarele:
Sentinţa atacată este pronunţată cu încălcarea legii, fiind întemeiată pe dispoziţii legale abrogate (aspect care se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).
În concret, la pagina 12 din sentinţa recurată, în încercarea de a defini sintagma "funcţii sau activităţi în domeniul didactic", prima instanţă reţine că prin sintagma funcţii sau activităţi în domeniul didactic sunt vizate exclusiv funcţiile didactice şi cele didactice auxiliare în sensul art. 5 si 6 din Statutul personalului didactic aprobat prin Legea nr. 127/1993".
Or, Statutul personalului didactic aprobat prin Legea nr. 127/1998 a fost în vigoare de la 01 septembrie 1997 până la 08 februarie 2011, fiind abrogat prin art. 361 alin. (2) din Legea Educaţiei Naţionale nr. 1/2011.
Referitor la starea de incompatibilitate derivată din ocuparea funcţiei de antrenor în cadrul Clubului Sportiv Chimia Râmnicul Vâlcea, sentinţa recurata este nelegală, având în vedere că instanţa de fond a apreciat în mod greşit că Raportul contestat are temei legal, deşi acesta se întemeiază pe o serie de dispoziţii echivoce, neclare şi greu de înţeles, referitoare la termenul de "activităţi didactice", imprevizibilitatea acestora pentru recurentul-reclamant reprezentând o cauză care înlătură o eventuală răspundere juridică întemeiată pe acestea (aspect care se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.).
Prin raportul contestat, intimata-pârâta ANI a identificat o presupusă stare de incompatibilitate în ceea ce-l priveşte pe recurentul-reclamat, motivat de faptul că acesta a încălcat dispoziţiile art. 94 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003 prin aceea că în perioada exercitării funcţiei de consilier în cadrul Direcţiei pentru Sport şi Tineret a Vâlcea a deţinut simultan calitatea de antrenor în cadrul Clubului Sportiv Râmnicu Vâlcea.
Atât intimata-pârâtă ANI la momentul emiterii Raportului de evaluare, cât şi prima instanţă prin sentinţa recurată, nu au ţinut cont de dispoziţiile art. 96 alin. (1) din Legea 161/2003, care instituie o excepţie de la regimul incompatibilităţilor şi anume aceea potrivit căreia funcţionarii publici pot exercita activităţi în domeniul didactic.
Norma juridică pe care ANI întemeiază starea de incompatibilitate a recurentului-raclamant nu este accesibilă destinatarului, fiind total imprevizibilă pentru aceasta.
Referitor la aceste aspecte, prima instanţă reţine următoarele: "reclamantul a încălcat regimul juridic al incompatibilităţilor".
Pentru a motiva această soluţie, prima instanţă nu face altceva decât să citeze mai multe texte de lege, dintre care unele abrogate.
Or, simpla enumerare a unor articole de lege nu poate echivala cu o motivare. Pentru asigurarea dreptului la un proces echitabil se impune ca judecătorul să analizeze şi să dispună motivat asupra aspectelor invocate.
De asemenea, prima instanţă, îmbrăţişând punctul de vedere al intimatei-pârâte reţine în cuprinsul sentinţei că incompatibilitatea care se reţine în sarcina recurentului-reclamant este întemeiată pe criteriul angajatorului şi nu pe cel al activităţii desfăşurate.
În ceea ce priveşte reglementarea noţiunii de "activitate didactică" nu sunt îndeplinite nici cerinţa de accesibilitate a legii şi nici cerinţa de previzibilitate a acesteia.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrariului. în plus, nu poate fi considerată "lege" decât o normă enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de aceasta; apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el trebuie sâ fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă (a se vedea Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52, şi Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66).
De asemenea, prin Decizia nr. 17/2015 (pct. 87), Curtea Constituţională a stabilit că imprecizia textelor de lege supuse controlului de constituţionalitate, constând în lipsa stabilirii cu suficientă claritate a procedurilor de monitorizare şi control, respectiv a celor privind constatarea şi sancţionarea contravenţiilor, afectează, pe cale de consecinţă, si garanţiile constituţionale si convenţionale care caracterizează dreptul la un proces echitabil, inclusiv componenta sa privind dreptul la apărare. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, în esenţă, că nerespectarea garanţiilor fundamentale, care protejează presupuşii autori ai unor fapte ilicite, în faţa posibilelor abuzuri ale autorităţilor desemnate să îi urmărească şi să îi sancţioneze, reprezintă un aspect ce trebuie examinat în temeiul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (a se vedea, spre exemplu, Hotărârea din 4 octombrie 2007, pronunţată în Cauza Anghel împotriva României, paragraful 68).
Instanţa de fond se limitează doar la a găsi o definiţie a noţiunii de "activitate didactică" si omite să se pronunţe cu privire la imprevizibilitatea normei juridice si la faptul că această im previzibilitate duce la înlăturarea unei eventuale răspunderi juridice, aspecte ce au fost invocate expres de către Recurentul-reclamant.
Referitor la starea de incompatibilitate derivată din ocuparea funcţiei de antrenor în cadrul Clubului Sportiv Râmnicul Vâlcea, sentinţa recurată este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material ce reglementează starea de incompatibilitate, având în vedere că fapta imputabilă recurentului-reclamant nu există, fiind expres prevăzută de lege că nu constituie incompatibilitate, conform art. 96 alin. (1) din Legea 161/2003.
Activitatea desfăşurată de un antrenor este fără doar şi poate o activitate didactică, menită să instruiască sportivii în vederea obţinerii unor performanţe, motiv pentru care această situaţie se circumscrie perfect art. 96 alin. (1) teza I din Legea nr. 161/2003.
Sentinţa recurată este pronunţată cu încălcarea principiului general de drept "nemo potest venire contra factum oroorium" (nimeni nu poate să-şi contrazică conduita anterioară), prin aceea că intimata a mai desfăşurat o procedură de evaluare în ceea ce îl priveşte pe recurent referitoare la aceeaşi pretinsă stare de incompatibilitate, procedură în urma căreia s-a emis Raportul de evaluare nr. x/22.10.2013 care a concluzionat: "nu au fost identificate elemente de încălcare a legislaţiei privind regimul incompatibilităţilor", fapt ce l-a determinat pe acesta să păstreze funcţiile despre care acum aceeaşi intimată-pârâtă ANI susţine că sunt incompatibile.
De asemenea, sentinţa recurata este pronunţată cu încălcarea principiului aşteptărilor legitime, principiu general al dreptului Uniunii Europene, care îşi găseşte aplicabilitatea în cauză dat fiind că Legea nr. 176/2010 pune în aplicare Decizia 2006/928/CE, aşa cum rezultă expres din expunerea de motive a proiectului de lege, principiu care se opune ca autoritatea publică să acţioneze în mod contrar unei asigurări anterioare date persoanei private, iar dacă acest lucru se întâmplă, actul administrativ emis astfel se impune a fi anulat.
În mod evident, în temeiul principiului aşteptărilor legitime, dacă în conformitate cu primul raport de evaluare, deţinerea simultană a calităţii de funcţionar public cu cea de antrenor nu a fost considerată de către intimata-pârâtă ca fiind incompatibilitate, atunci şi în ceea ce priveşte raportul ce face obiectul prezentului dosar concluzia ar fi trebuit să fie aceeaşi.
În acest sens, este relevantă jurisprudenţa CJUE din Cauza C-152/88 Sofrimport Sari, Cauza T-203/96 Embassy Limousines, Cauza 151/98 CEMR şi Cauza 74/74 CNTA, în care o anumită asigurare a unei conduite din partea autorităţii a fost dată particularului, care a fost apoi urmată de conduita contrară a autorităţii, ceea ce a condus la încălcarea principiului astetărilor legitime si, drept urmare, la anularea de către instanţă a actului emis contrar asigurării anterioare a autorităţii.
Sentinţa recurată este pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, întrucât instanţa a apreciat în mod eronat, prin aplicarea greşită a legii, că actele efectuate de ANI în etapa de evaluare, inclusiv Raportul de evaluare nr. x/03.10.2019, cu care a fost finalizată această lucrarea, nu sunt lovite de nulitate absolută, în temeiul art. 20 coroborat cu art. 13 din legea nr. 176/2010 (acest aspect se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).
Instanţa de fond a pronunţat sentinţa recurată fără a avea în vedere garanţia procedurală instituită de art. 20 coroborat cu art. 13 din Legea nr. 176/2010, care reglementează procedura de desfăşurare a evaluării ANI în privinţa stării de incompatibilitate, împărţind-o în două etape: înainte şi respectiv după informarea persoanei evaluate şi invitarea acesteia pentru a formula un punct de vedere.
Până la informarea persoanei evaluate şi invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, inspectorul de integritate desfăşoară doar proceduri administrative, prin raportare exclusivă la informaţii publice, iar numai după informarea persoanei evaluate si invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, solicită persoanelor fizice sau juridice şi date ori informaţii care nu sunt publice.
Cu privire la sancţiunea ce se aplică nerespectării de către ANI în decursul procedurii de evaluare a condiţiilor instituite de articolele legale evocate anterior, alin. (2) al aceluiaşi articol, 13, prevede şi sancţiunea care intervine în cazul în care inspectorul de integritate întocmeşte acte pe baza datelor sau informaţiilor care nu sunt publice, solicitate persoanelor fizice sau juridice, fără ca persoana evaluată să fie invitată şi informată. Potrivit legii, toate aceste acte sunt lovite de nulitate absolută.
Această adresă nu este o "informare şi invitare" în sensul art. 13 şi 20 din Legea 176/2010, respectiv o aducere la cunoştinţă a faptului că există elemente care conturează încălcarea regimului juridic al incompatibilităţilor, şi o acordare a posibilităţii de a se apăra. Adresa antemenţionată reprezintă o încunoştinţarea că va urma o evaluare prin luarea în considerare a datelor şi informaţiilor publice. Cu toate acestea, inspectorul de integritate a colectat date si informaţii private referitoare la Recurentul-reclamant. în mod evident, aspectele ce ţin de raportul de serviciu al Recurentului-reclamant nu sunt publice.
Art. 13 prevede expres faptul că doar după ce persoana evaluată a fost invitată să-şi expună un punct de vedere inspectorul de integritate poate trece la colectarea datelor cu caracter privat.
Aşadar, motivarea instanţei care nu a sancţionat această manieră de lucru nelegală a intimatiei-pârâte ANI şi care reţine în esenţă că raportul de evaluare care valorifică datele şi informaţiile private obţinute de inspectorul de integritate anterior informării Recurentului-reclamant asupra existenţei unor elemente care conturează încălcarea regimului legal al incompatibilităţilorşi invitării acestuia pentru a exprima un punct de vedere este legal, este una greşită si în neconcordantă cu dispoziţiile legale aplicabile.
Sentinţa recurată este dată cu încălcarea dispoziţiilor privind dreptul la apărare în procedura administrativă în faţa ANI, Raportul contestat fiind întocmit cu nerespectarea garanţiei dreptului la apărare al persoanei evaluate, având în vedere ignorarea completă şi evidentă a punctului de vedere exprimat de persoana evaluată (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).
Procedura prin care ANI îi comunică persoanei evaluate faptul că au fost identificate elemente cu privire la nerespectarea de către aceasta a regimului juridic al incompatibilităţilor a fost reglementată astfel încât persoana vizată de evaluare să se poată apăra înainte ca ANI să întocmească raportul de evaluare.
Faptul că punctul de vedere al persoanei evaluate este solicitat anterior întocmirii raportului de evaluare subliniază faptul că apărările formulate trebuie analizate de ANI şi înlăturate, pe bază de argumente.
Dreptul la apărare în cadrul procedurii administrative nu poate fi confundat cu dreptul de a contesta Raportul de evaluare în justiţie, acesta din urmă fiind tocmai modalitatea prin care se verifică aspectul de legalitate referitor la respectarea dreptului la apărare în cadrul procedurii administrative, iar în cazul în care acest drept a fost încălcat, nu poate exista alt remediu decât anularea Raportului încheiat cu încălcarea dreptului la apărare.
4. Apărările intimatului
Intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, reiterând aspectele invocate prin Raportul de evaluare contestat li prin întâmpinarea formulată în faţa instanţei de fond.
II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs
1. Motivele de fapt şi de drept relevante
Analizând legalitatea sentinţei recurate în raport de susţinerile părţilor şi de prevederile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:
Preliminar, privind nulitatea sentinţei recurate, invocată de recurent la termenul din 21 februarie 2024, Înalta Curte constată că recurentul invocă drept motiv de nulitate faptul că sentinţa recurată încalcă Hotărârea CJUE pronunţată la data de 4 mai 2023 în cauza C-40/21, prin care s-a stabilit, între altele, că instanţa învestită cu centralul de legalitate a raportului de evaluare al ANI trebuie să analizeze şi proportionalitatea sancţiunii interdicţiei de 3 ani, in special dacă severi reclamantului este adecvată gravităţii situaţiei de interese constatat prin acest raport (pct. 69).
Recurentul apreciază că interpretarea dată de CJUE sancţiunilor ce se aplică în cazul conflictului de interese se aplică, pentru identitate de raţiune, şi în cazul sancţiunilor aplicabile situaţiilor de incompatibilitate, în timp ce prima instanţă a reţinut contrariul, respectiv "cât priveşte invocarea nelegalităţii raportului de evaluare ca urmare a împrejurării că sancţiunea complementară a interdicţiei de a ocupa funcţii publice alese pentru o perioadă de 3 ani, contravine mai multor drepturi şi principii garantate de Constituţie şi de Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, Curtea constată că prin raportul contestat, nu s-au aplicat sancţiuni, astfel că aceste motive nu sunt de natură să determine nulitatea raportului de evaluare".
Cu privire la acestea, Înalta Curte reţine că încălcarea principiului proporţionalităţii a fost invocată de recurent prin cererea de chemare în judecată, iar modul în care a fost soluţionată această problemă de prima instanţă este criticată prin recursul de faţă.
Aşa fiind, pronunţarea, pe parcursul judecării prezentului recurs, a Hotărârii CJUE în cauza C-40/21 nu poate reprezenta decât un argument în plus în sprijinul criticilor recurentului şi nicidecum un motiv de nulitate a sentinţei.
Privind recursul formulat, Înalta Curte reţine că art. 488 alin. (1) C. proc. civ. prevede: "(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 5. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii; (…) 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material."
În cauză, recurentul invocă motivele de casare/nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 noul C. proc. civ.
Referitor la motivul de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acest motiv este incident dacă prin hotărârea dată instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
Aşadar, premisa aplicării textului legal menţionat o constituie încălcarea unei reguli de procedură civilă, excluzându-se deci situaţia în care considerentele sunt criticate sub motiv că prin conţinutul lor încalcă sau aplică în mod greşit dreptul material, aspect reglementat de un alt motiv de nelegalitate/casare la art. 488 alin. (1) noul C. proc. civ.
Deşi invocă acest motiv de recurs, recurentul-reclamant nu aduce critici concrete subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motiv pentru care acest caz de casare nu poate fi reţinut.
Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., lecturând sentinţa civilă atacată, Înalta Curte constată stabilirea în conţinutul acesteia a situaţiei de fapt, încadrarea în drept, examinarea argumentelor relevante ale părţilor, expunerea raţionamentului logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată; în plus, considerentele dezvoltate sunt în legătură cu obiectul cererii de chemare în judecată şi soluţia pronunţată.
În consecinţă, considerentele sentinţei recurate sunt detaliate în mod corespunzător obligaţiei legale de motivare a hotărârii pronunţate şi nu rezultă a cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei, astfel încât un astfel de motiv de casare/nelegalitate nu este incident.
Simplul fapt că acele considerente expuse de prima instanţă nu concordă modului în care apreciază partea recurentă că trebuia motivată hotărârea judecătorească în acest proces nu determină incidenţa motivului de casare în discuţie, după cum acesta nu trebuie confundat nici cu motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ., prin intermediul căruia se poate critica aplicarea de către prima instanţă a dreptului material.
Altfel spus, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. implică o nelegalitate a hotărârii recurate fie prin prisma faptului că aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fie că acele motive sunt contradictorii sau străine de natura cauzei, excluzându-se deci situaţia în care considerentele sunt criticate sub motiv că prin conţinutul lor încalcă sau aplică în mod greşit dreptul material, aspect tratat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Pe cale de consecinţă, pretinsa deficienţă în motivare imputată de partea recurentă sentinţei recurate prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi reţinută ca fiind fondată.
Motivul de casare/nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. intervine în caz de încălcare prin hotărâre sau aplicare greşită a nomelor de drept material.
Va fi incident acest motiv atunci când instanţa de fond, deşi a recurs la textele de lege substanţială aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.
Ipotezele circumscrise acestui motiv de casare se întâlnesc în situaţiile în care instanţa aplică un act normativ/text dintr-un act normativ care nu este incident în speţă, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză etc.
Motivul de recurs analizat este apreciat de Înalta Curte ca fondat, sentinţa atacată fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.
În acest sens, Înalta Curte reţine că, prin raportul contestat, intimata ANI a identificat o stare de incompatibilitate în ceea ce-l priveşte pe recurentul-reclamat, motivat de faptul că acesta a încălcat dispoziţiile art. 94 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003 prin aceea că în perioada exercitării funcţiei de consilier în cadrul Direcţiei pentru Sport şi Tineret a Vâlcea a deţinut simultan calitatea de antrenor în cadrul Clubului Sportiv Râmnicu Vâlcea.
Primul aspect invocat de recurrent şi pe care Înalta Curte îl găseşte întemeiat priveşte lipsa de claritate şi imprevizibilitatea normei, respectiv a dispoziţiilor art. 94 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003.
Aceste prevederi legale instituie o excepţie de la regimul incompatibilităţilor şi anume aceea potrivit căreia funcţionarii publici pot exercita activităţi în domeniul didactic.
În schimb, la momentul emiterii raportului de evaluare contestat, noţiunea de activitate didactică nu era reglementată prin trimitere la o dispoziţie legală, putând fi interpretată doar prin raportare la definiţia din dicţionarul explicativ ("de sau pentru învăţământ, relativ la învăţământ").
În acest mod, norma juridică pe care intimatul întemeiază starea de incompatibilitate a recurentului-raclamant nu este accesibilă destinatarului fiind total imprevizibilă pentru aceasta.
Plecând de la această premisă că exercitarea funcţiei de antrenor nu poate fi calificată neîndoielnic ca fiind activitate nedidactică, iar în raport de definiţiile date prin Legea nr. 1/2011 privind calitatea de antrenor care este enunţată ca fiind o funcţie didactică – art. 247 lit. j) din Legea nr. 1/2011, Înalta Curte apreciază că reglementarea noţiunii de "activitate didactică" nu îndeplineşte cerinţa de accesibilitate şi cerinţa de previzibilitate în raport de scopul normei care instituie atât situaţia de incompatibilitate, cât mai ales excepţia de la aceasta.
Aceasta deoarece orice act normativ care reglementează un caz de incompatibilitate şi excepţiile de la aceasta trebuie să fie suficient de précis, clar, accesibil oricărei persoane şi previzibil mai ales în ceea ce priveşte situaţiile de excepţie reglementate.
În prezenta cauză, în lipsa unei reglementări precise a sintagmei, "funcţii sau activităţii în domeniul didactic" ca situaţie de excepţie prevăzută de art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 de la situaţia de incompatibilitate prevăzută de art. 94 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003, Înalta Curte apreciază că exercitarea funcţiei de antrenor în cadrul Clubului Sportiv Râmnicu Vâlcea poate fi apreciată ca fiind o activitate didactică.
Contrar celor reţinute de prima instanţă, această calificare a activităţii de antrenor ca fiind activitate didactică este aceeaşi fie că este desfăşurată într-un club şcolar, fie că se desfăşoară în cadrul unei alte instituţii, neavând relevanţă, privind această calificare, criteriul angajatorului.
Pentru a putea fi aplicat şi a putea produce efecte juridice, orice act normativ ar trebui să fie suficient de precis, clar, accesibil oricărei persoane şi previzibil, calităţi pe care nu le prezintă norma juridica în speţă.
Altfel spus, dispoziţiile respective sunt "lege", doar dacă sunt enunţate cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de acestea şi să fie capabil să prevadă consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă/situaţie.
Raţionamentul pe baza căruia a fost emis Raportul de evaluare şi motivarea sentinţei recurate, care confirmă legalitatea Raportului, încălcă în mod flagrant principiul certitudinii juridice, componentă a principiului legalităţii, garantat de Constituţia României şi de CEDO, conform căruia aplicarea oricărei norme juridice trebuie să fie previzibilă pentru cei cărora li se adresează. O norma afectată de incertitudine juridica nu poate atrage aplicarea unor sancţiuni atât de grave, cum sunt cele care decurg din constatarea unei incompatibilităţi.
În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut în repetate rânduri că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune ca acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010. publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din I7 august 2010, sau Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012. publicată în Monitorul Oficial al României Partea I, nr. 116 din 15 februarie 2012).
În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea trebuie, într-adevăr, să fia accesibila justiţiabilului şi previzibila în ceea ce priveşte efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibiltate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrariului. In plus, nu poate fi considerată "lege" decât o normă enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de aceasta; apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el trebuie să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă (a se vedea Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52, şi Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66).
Mai mult, recurentul-reclamant a mai făcut obiectul unei evaluări efectuate de intimata-pârâtă, evaluare în care s-a analizat dacă deţinerea simultană a calităţii de funcţionar public în cadrul Direcţiei Judeţene pentru Sport şi Tineret Vâlcea şi a celei de antrenor la B. reprezintă o situaţie de incompatibilitate.
Prin Raportul de evaluare x/22.10.2013, intimata menţionează că "nu au fost identificate elemente în sensul existenţei unei incompatibilităţi".
Or, prin Raportul contestat în prezenta cauză, intimate constată chiar incompatibilităţile pe care le negase anterior, respectiv între calitatea de funcţionar public în cadrul Direcţiei Judeţene pentru Sport şi Tineret Vâlcea şi calitatea de antrenor la B..
Aşa fiind, sunt întemeiate susţinerile recurentului conform cărora, în temeiul principiului aşteptărilor legitime, dacă în conformitate cu primul raport de evaluare, deţinerea simultană a calităţii de funcţionar public cu cea de antrenor nu a fost considerată de către intimata-pârâtă ca fiind incompatibilitate, atunci şi în ceea ce priveşte raportul ce face obiectul prezentului dosar concluzia ar fi trebuit să fie aceeaşi.
Ceea ce se aştepta, în mod rezonabil, recurentul-reclamant de la intimata-pârâtă era o consecvenţă în soluţiile pronunţate, având în vedere că acesta a acţionat în conformitate cu concluziile primului raport de evaluare, păstrând funcţiile în cauză.
În acest sens, conform jurisprudenţei CJUE din Cauza C-152/88 Sofrimport Sari, Cauza T-203/96 Embassy Limousines, Cauza 151/98 CEMR şi Cauza 74/74, dacă o anumită asigurare a unei conduite din partea autorităţii a fost dată particularului, care a fost apoi urmată de conduita contrară a autorităţii, este încălcat principiul aşteptărilor legitime ceea ce conduce la anularea actului emis contrar asigurării anterioare a autorităţii.
Celelalte aspecte de nelegalitate ale raportului de evaluare privind procedura emiterii, inclusiv respectarea dreptului la apărare, nu vor fi reţinute ca întemeiate, prima instanţă apreciind corect că din punct de vedere procedural raportul de evaluare a fost legal emis.
În raport de aceste considerente, Înalta Curte urmează a constata nelegalitatea sentinţei prin care a fost menţinut raportul de evaluare prin care s-a constatat că recurentul-reclamant nu a respectat regimul incompatibilităţilor.
2. Temeiul de drept al soluţiei adoptate în recurs
Faţă de acestea, Înalta Curte conchide că este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recursul urmând a fi admis, conform art. 496 şi urm. C. proc. civ., cu consecinţa casării sentinţei recurate.
Rejudecând, va admite acţiunea formulată de reclamantul A. pentru considererntele mai sus expuse, şi va anula raportul de evaluare nr. x/03.10.2019 emis de Agenţia Naţională de Integritate.
Conform art. 453 C. proc. civ., intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate va fi obligată la plata către recurentul - reclamant a cheltuielilor de judecată efectuate la fond şi în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul formulat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 160 din 23 martie 2022 a Curţii de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2019.
Casează sentinţa atacată şi rejudecând:
Admite acţiunea formulată de reclamantul A..
Anulează raportul de evaluare nr. x/03.10.2019 emis de Agenţia Naţională de Integritate.
Obligă intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate la plata către recurentul -reclamant a sumei de 4250 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate la fond şi în recurs.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 21 februarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.