Compensarea orelor suplimentare efectuate de angajat. Condiţii şi modalităţi. Concediul de odihnă

 

Cuprins pe materii: Drept financiar

Index alfabetic:

- Ore suplimentare

- Compensare

- Spor

- Condiţii

- Concediu de odihnă

- Curtea de Conturi

 

Codul muncii, art. 121 alin. (1) şi alin. (2); art. 123

 

Potrivit art. 123 alin. (1) Codul muncii, în cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut de art. 122 alin. (1) din acelaşi act normativ, munca suplimentară va fi plătită salariatului prin adăugarea unui spor la salariu, corespunzător duratei acesteia. Plata unui spor poate fi considerată o cheltuială pentru entitatea angajatoare, care i-ar putea afecta interese economice, însă şi compensarea muncii suplimentare cu orele libere plătite reprezintă o cheltuială pentru angajator, deoarece este lipsit de o altă prestaţie a angajatului, plătind totuşi orele libere ale acestuia.

Angajatorul are obligaţia de a plăti salariatului orele suplimentare efectuate care nu au putut fi compensate cu timp liber plătit, iar dispoziţiile art. 121 alin. (1) şi alin. (2) Codul muncii nu condiţionează efectuarea concediului de odihnă de compensarea prin ore libere plătite a orelor suplimentare, efectuarea concediului de odihnă fiind un drept al angajatului care nu poate fi condiţionat sau îngrădit de aspecte de formă privind un anumit format de solicitare de concediu sau de reprogramare a acestuia.

 

I.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 603 din 6 februarie 2024

 

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel București la data de 10.11.2021, sub nr. x/2/2021, reclamanta Autoritatea Naţională de Reglementare în domeniul Energiei (A.N.R.E.) în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, a formulat cerere de chemare în judecată prin care a solicitat anularea Încheierii nr. 24/18.10.2021 emisă de Comisia de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi, prin care a fost respinsă contestaţia formulată de ANRE împotriva măsurii dispuse la pct. 2. din Decizia nr. 8/2021, anularea măsurii dispuse la pct. 2 din Decizia nr. 8/2021 emisă de Curtea de Conturi a României, anularea tuturor actelor ce au stat la baza emiterii Deciziei nr. 8/2021, în ceea ce privește măsura de la pct. 2, iar în temeiul dispoziţiilor art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004 solicită suspendarea executării actelor administrative sus-menţionate, până la soluţionarea definitivă a prezentei cauze.

Soluţia instanţei de fond.

Prin sentinţa civilă nr. 1081 din 10 iunie 2022, Curtea de Apel București, Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

„Admite excepţia inadmisibilităţii.

Respinge excepţia de nelegalitate, ca inadmisibilă.

Admite cererea de chemare în judecată promovată de reclamanta AUTORITATEA NAŢIONALĂ DE REGLEMENTARE ÎN DOMENIUL ENERGIEI în contradictoriu cu pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI.

Anulează Încheierea nr. 24/18.10.2021 emisă de Comisia de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi şi Decizia nr. 8/2021 emisă de Curtea de Conturi a României, în ceea ce priveşte măsura de la pct. 2.

Suspendă executarea măsurii luate prin actele administrative menţionate, până la soluţionarea definitivă a prezentei cauze.”

Cererea de recurs ce face obiectul judecăţii.

Împotriva Sentinţei civile nr. 1081 din 10 iunie 2022 pronunţate de Curtea de Apel București, Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a promovat recurs pârâta Curtea de Conturi a României.

În cadrul recursului său, pârâta Curtea de Conturi a României a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate şi, rejudecând, respingerea în tot a acţiunii, ca neîntemeiată, cu menţinerea actelor administrative atacate, ca fiind legale şi temeinice. 

În dezvoltarea criticilor sale, recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a României, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. 

Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului promovat de pârâta Curtea de Conturi a României a formulat întâmpinare intimata-reclamantă Autoritatea Naţională de Reglementare în domeniul Energiei, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea hotărârii instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică.

  Procedura de soluționare a recursului.

 În această etapă s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispoziţiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6)  C. proc. civ., prin  Rezoluţia Preşedintelui completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, din data de 13.01.2023, a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 06.02.2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când Înalta Curte, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în conformitate cu dispoziţiile art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reţinând cauza spre soluţionare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii deduse judecăţii.

   Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 C. proc. civ.

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate şi a apărărilor din întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul formulat de pârâta Curtea de Conturi a României a rămas fără obiect, în ceea ce priveşte cererea de suspendare şi este nefondat, în ceea ce priveşte cererea de anulare, urmând a fi respins, ca atare, în considerarea argumentelor în continuare arătate:

Aspectele de nelegalitate invocate de recurenta-pârâtă au fost încadrate în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocându-se interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 14, 15 din Legea nr. 554/2004 pe cererea de suspendare şi a dispoziţiilor art. 120-123 Codul muncii raportat la soluţia dispusă pe fond având ca obiect anularea Încheierii nr. 24/2021 şi a Deciziei nr. 8/2021 în ceea ce priveşte  măsura de la pct. 2 pe neregula constatată respectiv faptul că „fără a se face dovada imposibilităţii compensării muncii suplimentare prin ore libere plătite în termen de 60 de zile de la efectuarea acestuia, intimata-reclamantă a efectuat plata către salariaţi a unui spor de muncă suplimentară, deşi salariaţilor li s-a aprobat şi au efectuat în termenul de 60 de zile de la prestarea muncii suplimentare, zile de concediu de odihnă neprogramat”.

În ceea ce priveşte admiterea cererii de suspendare dispusă de prima instanţă în baza art. 15 din Legea nr. 554/2004 se invocă interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 în sensul că nu sunt îndeplinite în opinia recurentei-pârâte condiţiile cumulative prevăzute de norma specială pentru a fi admisă cererea de suspendare respectiv condiţia unor cazuri bine justificate de natură a infirma prezumţia de legalitate şi procedura unei pagube iminente pentru reclamantă condiţii care impune suspendarea până la soluţionarea definitivă a cauzei.

În opinia recurentei-reclamante, în mod nelegal prima instanţă a apreciat îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii legale şi a dispus suspendarea în baza art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce priveşte soluţia dispusă pe fondul cauzei recurenta-pârâtă invocă interpretarea şi aplicarea greşită de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 122 alin. (1) Codul muncii şi a dispoziţiilor art. 123 alin. (1) din acelaşi act normativ, dispoziţiei care reglementează pe de o parte modul de compensare a muncii suplimentare efectuate de salariat, iar pe de o altă parte modul în care angajatul îşi îndeplineşte această obligaţie faţă de salariat.

Instanţa de fond la soluţionarea cererii de anulare, nu a ţinut cont de temeiul de drept în baza cărora au fost dispuse măsurile de la pct. I. 2 din Decizia nr. 8/2021, respectiv prevederile art. 43 lit. c) din Legea nr. 94/1992, republicată, potrivit cărora: ,,în baza constatărilor sale, Curtea de Conturi stabileşte: (...) c) înlăturarea neregulilor constatate în activitatea financiar - contabilă sau fiscală controlată”.

Neregulile vizau necompensarea cu zile libere a orelor suplimentare efectuate de salariaţi ai intimatei-reclamante, A.N.R.E., pentru acestea fiind plătit un spor în procent de 100%, aplicat la salariul de bază brut corespunzător orelor prestate, spor care era reglementat de prevederile art. 65 pct. 4 din C.C.M. nr. 186/12.06.2020 şi respectiv art. 71 pct. 4 din C.C.M. nr. 302/17.12.2020 (aplicabile în anul 2020), cu încălcarea prevederilor legale şi a Procedurii operaţionale adoptată de aceasta.

În urma verificărilor efectuate s-a constatat faptul că, din totalul de 4.125 ore suplimentare plătite salariaţilor în anul 2020, nu în toate cazurile, efectuarea de ore suplimentare şi plata acestora, a fost justificată.

Procedura operaţională adoptată de A.N.R.E. privind prezenţa la serviciu a salariaţilor A.N.R.E. şi întocmirea foilor colective de prezentă - Cod A.N.R.E.: PO 04-13, Ediţia I , Revizia 3, elaborată în baza Legii nr. 53/2003 Codul muncii, aprobată de preşedintele A.N.R.E., în care la pct. 5.2 ,,Efectuarea orelor suplimentare” prevede:

- orele suplimentare se compensează prin ore libere plătite sau, în situaţia în care acestea nu au putut fi compensate cu timp liber corespunzător, se plătesc, conform prevederilor legale în vigoare (pct. 5.2.3);

- compensarea orelor suplimentare (OS) se face în termen de 60 zile de la efectuarea acestora, în baza unei note de compensare, înregistrată, vizată şi aprobată conform pct. 5.1.6;

- conducătorul ierarhic direct stabileşte perioada în care se pot compensa cu timp liber corespunzător orele suplimentare efectuate de salariaţii din subordine.

În considerentele hotărârii recurate, instanţa de fond cu privire la împrejurarea invocată de reclamantă potrivit căreia procedura operaţională nu are natura unui act normativ, a apreciat că nu se justifică ignorarea acesteia din analiza modalităţii de angajare a cheltuielilor cu orele suplimentare, A.N.R.E. fiind ţinută să respecte dispoziţiile legale, astfel cum au fost transpuse prin actele interne, care devin obligatorii pentru angajaţii săi.

Cu toate că, instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu a respectat prevederile legale şi procedura operaţională, totuşi în mod eronat a apreciat că la baza concluziilor auditorilor publici externi ar sta un formalism excesiv, fiind vorba despre cazuri izolate, nu de natură sistemică.

Prin neîntocmirea ,,Notei de compensare” care să certifice stabilirea perioadei în care să se facă compensarea orelor suplimentare cu ore libere plătite, salariaților cărora li s-a aprobat efectuarea de zile de concediu de odihnă, neprogramat, în perioada de 60 zile de la data efectuării orelor suplimentare, nu li s-a creat posibilitatea să opteze pentru zile libere plătite în zilele în care au solicitat şi li s-a aprobat concediu de odihnă neprogramat.

Se solicită admiterea recursului casarea sentinţei atacate şi rejudecarea în sensul respingerii ca neîntemeiate atât a cererii de suspendare cât şi a acţiunii de fond, menţinând ca legale actele contestate.

La dosar intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat apreciindu-se în cadrul întâmpinării că recursul privind suspendarea a rămas fără obiect, iar recursul pe anulare este apreciat ca nefondat, nefiind îndeplinite condiţiile cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Analizând recursul declarat, Curtea îl apreciază pentru următoarele considerente ca rămas fără obiect pe capătul de acţiune având ca obiect suspendarea dispusă în condiţiile art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004 şi ca nefondat pe cererea de anulare vizând situaţia de anulare în parte a Încheierii nr. 24/2021 şi a Deciziei nr. 8/2021 în ceea ce priveşte măsura de la pct. 2.

În ceea ce priveşte cererea de suspendare admisă de instanţă în baza art. 13 şi 15 din Legea nr. 554/2004, Curtea va constata că aceasta a rămas fără obiect şi va fi respins recursul ca atare.

Aceasta deoarece suspendarea a durat până la data soluţionării definitive a cauzei conform art. 15 din Legea nr. 554/2004, respectiv până la data soluţionării prezentului recurs.

În ceea ce priveşte soluţia dispusă pe fond Curtea va respinge recursul ca nefondat apreciind că în cauză prima instanţă a făcut aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 122 alin. (1) şi art. 123 alin. (1) Codul muncii şi a anulat abaterea constatată la pct. 2 din Decizie.

În cauză nu sunt îndeplinite condiţiile cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sentinţa de fond interpretând corect dispoziţiile Codului muncii în ceea ce priveşte condiţiile obligării pentru prestarea muncii suplimentare şi compensarea orelor suplimentare.

Condiţiile pentru prestarea muncii suplimentare sunt următoarele:

a) să existe solicitarea angajatorului în acest sens. Salariatul nu poate decide în mod unilateral să efectueze ore suplimentare. Este necesară iniţiativa angajatorului în acest sens, deoarece el va avea obligaţia să compenseze cu ore libere plătite sau în cazul în care nu este posibil să remunereze munca suplimentară a salariatului, în plus faţă de obligaţia de a-i plăti salariul [art. 121 alin. (1) din Cod];

b) să existe acordul de voinţă al salariatului. Salariatul nu poate fi obligat să efectueze munca suplimentară în timpul liber al acestuia. Munca suplimentară nu poate fi efectuată fără acordul salariatului, deoarece, în temeiul contractului individual de muncă, salariatul are obligaţia de a presta munca numai pe durata normală a timpului de muncă. Acordul salariatului poate fi expres sau tacit, însă trebuie să fie neechivoc. Acordul său tacit poate rezulta chiar din prestarea muncii suplimentare [art. 121 alin. (2) din Cod] (...).

În mod legal prima instanţă a interpretat şi aplicat aceste dispoziţii care impun angajatorului-reclamantei ca entitate verificată obligaţia de a plăti salariatului orele suplimentare efectuate care nu au putut fi compensate cu timp liber plătit, iar dispoziţiile art. 121 alin. (1) şi (2) Codul Muncii nu condiţionează efectuarea concediului de odihnă de compensarea prin ore libere plătite a orelor suplimentare efectuarea concediului de odihnă fiind un drept al angajatului care nu poate fi condiţionat sau îngrădit de aspecte de formă privind un anumit format de solicitare de concediu sau de reprogramare a acestuia.

În mod legal prima instanţă a sancţionat formalismul excesiv al autorităţii recurente prin anularea măsurii dispuse constatând că nu există neregula constatată în ceea ce priveşte respectarea procedurii interne în ceea ce priveşte situaţia reprogramărilor de concediu.

În situaţia reprogramărilor acestea au fost aprobate de conducerea instituţiei neexistând în cadrul procedurii un model de cerere de reprogramare a concediilor de odihnă, concediu care în mod obiectiv  nu au putut fi efectuate conform programării iniţiale, concedii imposibil de efectuat.

În Codul muncii nu este reglementată noţiunea de cerere de reprogramare şi nu există interdicţie legală privind concediul de odihnă, în lipsa unei programări prealabile.

Astfel, în ceea ce priveşte reprogramarea concediului de odihnă, această operaţiune - nefiind acoperită de nicio prevedere a Procedurii operaţionale - s-a realizat exclusiv în temeiul prevederilor din Codul muncii, dispoziţii potrivit cărora: Art. 146. - (1) Concediul de odihnă se efectuează în fiecare an.

(2) în cazul în care salariatul, din motive justificate, nu poate efectua, integral sau parţial, concediul de odihnă anual la care avea dreptul în anul calendaristic respectiv, cu acordul persoanei în cauză, angajatorul este obligat să acorde concediul de odihnă neefectuat într-o perioadă de 18 luni începând cu anul următor celui în care s-a născut dreptul la concediul de odihnă anual.

Art. 149. - Salariatul este obligat să efectueze în natură concediul de odihnă în perioada în care a fost programat, cu excepţia situaţiilor expres prevăzute de lege sau atunci când, din motive obiective, concediul nu poate fi efectuat.

Din coroborarea articolelor mai sus menţionate, rezultă că angajatorii au obligaţia să acorde salariaţilor lor posibilitatea efectuării în natură a concediului de odihnă pentru anul în curs până la finalul anului calendaristic, scopul esenţial al efectuării în natură a concediului fiind recuperarea fizică şi intelectuală a salariatului. 

În mod corect prima instanţă a sancţionat prin anularea măsurii formalismul excesiv al autorităţii recurente şi ţinând cont de contextul social al pandemiei, context în care salariaţii au efectuat câteva zile de concediu de odihnă neprogramat, reclamanta-intimată având dreptul să refuze pe acest motiv formal plata.

Instanţa de fond a făcut corect aplicarea art. 123 alin. (1) şi art. 122 alin. (1) Codul muncii ţinând cont de specificul perioadei verificate.

Potrivit prevederilor art. 123 alin. (1) Codul muncii, în cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă in termenul prevăzut de art. 122 alin. (l) în luna următoare, munca suplimentară va fi plătită salariatului prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător duratei acesteia, în mod evident, plata unei spor poate fi considerată o cheltuială pentru entitatea verificată, care i-ar putea afecta interesele economice, însă nu se poate nega faptul că şi compensarea muncii suplimentare cu ore libere plătite, ca primă variantă avută în vedere de către Curtea de Conturi, reprezintă o cheltuială pentru angajator, deoarece acesta este lipsit de o altă prestaţie a angajatului, plătind totuşi orele libere ale acestuia.

Mai mult decât atât, aşa cum a reţinut judecătorul fondului, auditorii Curţii de Conturi nu au ţinut cont nici de faptul că ,,potrivit dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 55/2020 a fost suspendată organizarea de concursuri în vederea angajării de personal, cu consecinţe directe şi negative în ceea ce priveşte completarea necesarului de personal pentru realizarea atribuţiilor statuate în sarcina ANRE, astfel că pentru realizarea volumului de muncă alocat pe angajat, unele concedii de odihnă nu au putut fi efectuate conform programărilor, de asemenea fiind necesară efectuarea de ore suplimentare şi, implicit, capacitatea de acordare de zile libere în compensare nu a mai fost aceeaşi ca în circumstanţe obişnuite”.

În mod corect prima instanţă în analiza legalităţii măsurii dispuse de recurentă şi anulată ca nelegală a ţinut cont de adresa consultativă de la Ministerul Muncii nr. 2883/23.08.2021 care a opinat în sensul că ,,angajatorii au dreptul de a aprecia oportunitatea compensării suplimentare prin ore libere plătite în următoarele 60 de zile de la efectuarea acesteia, iar dacă acest lucru nu este posibil, munca suplimentară trebuie să fie compensată prin plata unui spor la salariu” iar ,,art. 40 alin. (1) lit. a) Codul muncii prevede că angajatorul are dreptul să stabilească organizarea şi funcţionarea unităţii”.

Faţă de cele expuse, Curtea în ceea ce priveşte soluţia de anulare a apreciat-o ca legală, în cauză prima instanţă interpretând şi aplicând corect dispoziţiile legale incidente, respectiv dispoziţiile art. 120-123 Codul muncii, care se aplică cu prioritate şi în raport de contextul specific al pandemiei COVID.

În consecinţă, Curtea în baza art. 496-497 C. proc. civ. a respins recursul formulat de recurenta-pârâtă în ceea ce priveşte cererea de suspendare ca rămasă fără obiect şi în ceea ce priveşte cererea de anulare ca nefondată.