Asupra recursului constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
Prin acţiunea disciplinară formulată, Inspecţia Judiciară a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună aplicarea uneia dintre sancţiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pârâtelor A. şi B., judecători în cadrul Curţii de Apel București, pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. s) teza I şi lit. t) teza I cu raportare la art. 99 ind. 1 alin. (l) din acelaşi act normativ.
II. Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii
Prin hotărârea nr. 28J din 15 decembrie 2022, cu majoritate, Consiliul Superior al Magistraturii – Secţia pentru judecători în materie disciplinară a fost admisă acţiunea disciplinară formulată de Inspecţia Judiciară împotriva pârâtelor A. şi B., judecători în cadrul Curţii de Apel București pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată.
În baza art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004, republicată a fost aplicată doamnei A., judecător în cadrul Curţii de Apel București sancţiunea disciplinară constând în „excluderea din magistratură” pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din acelaşi act normativ.
În baza art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004, republicată a fost aplicată doamnei B., judecător în cadrul Curţii de Apel București sancţiunea disciplinară constând în „excluderea din magistratură” pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din acelaşi act normativ.
În urma analizării probatoriului administrat, Secţia pentru judecători în materie disciplinară, cu unanimitate, a reţinut că în sarcina pârâtelor judecător nu poate fi reţinută săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. s) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată.
Cu majoritate, Secția a reţinut că probele administrate în cauză dovedesc existenţa vinovăţiei, sub forma relei credinţe, în săvârşirea faptei imputate, deoarece pârâtele judecător A. şi B. au acţionat în deplină cunoştinţă de cauză atunci când au ales să încalce dispoziţiile legale care reglementează obiectul şi limitele judecăţii în faza apelului în materie penală, urmărind, cu ştiinţă, să manipuleze legea într-un scop contrar celui avut în vedere de legiuitor.
Fapta imputată constă în aceea că, deşi erau învestite cu o cauză penală vizând tragerea la răspundere a unui inculpat pentru infracţiunea de luare de mită, în cuprinsul considerentelor deciziei nr. 1049 din 25.07.2022 s-au inserat aprecieri care sugerau existenţa unor posibile fapte penale săvârșite de către procurori în instrumentarea unei alte cauze penale, activităţi specifice organelor de cercetare şi respectiv, de urmărire penală, depășind, astfel, limitele sesizării, faptă ce constituie abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) teza I raportat la art. 99 ind. 1 alin. (l) din Legea nr. 303/2004, republicată.
Prin urmare, Secţia pentru judecători în materie disciplinară, cu majoritate, a reţinut în sarcina pârâtelor judecător săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată.
A fost exprimată şi opinia minoritară prin care s-a apreciat asupra admisibilităţii cererii de recuzare, a excepţiei nulităţii absolute a acţiunii disciplinare şi a inexistenţei abaterii disciplinare imputate, prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată, în considerarea faptului că în cauză nu s-a făcut dovada întrunirii cumulative a elementelor constitutive ale acesteia.
Pe cale de consecinţă, s-a apreciat că se impunea respingerea acţiunii disciplinare exercitată de Inspecţia Judiciară împotriva doamnelor judecător A. şi B. şi pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată, ca neîntemeiată.
III. Recursul şi motivele de casare
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâtele A. şi B., invocând incidenţa în cauză a motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea parţială a hotărârii recurate, şi, rejudecând pe fond, respingerea acţiunii disciplinare sub aspectul săvârşirii abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată.
Recurentele au dezvoltat motive de casare care privesc nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii atacate cu recurs, pentru motivele ce succed.
1. Prima critică vizează neredactarea şi nesemnarea hotărârii în termenele legale, susținându-se că aceasta trebuia redactată, semnată şi comunicată în termen de cel mult 20 de zile de la pronunţare şi anterior momentului expirării mandatului colectiv al membrilor consiliului.
Se afirmă că hotărârea nu a fost redactată şi semnată conform exigenţelor legale, anume, de îndată după momentul pronunţării, şi nici ca urmare a solicitărilor repetate ale pârâtelor judecător, ce au fost formulate în perioada de timp ce a urmat pronunţării.
Apreciind că există un dubiu rezonabil cu privire la redactarea şi semnarea hotărârii în termenul prevăzut de lege şi în interiorul perioadei de valabilitate a mandatelor membrilor Secţiei de judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, deci cu respectarea dispoziţiilor art. 426 C. proc. civ., prevăzute sub sancţiunea nulităţii, se susţine că acest dubiu profită şi trebuie interpretat în favoarea recurentelor şi, pe cale de consecinţă, cu consecinţa constatării nulităţii hotărârii recurate.
2. Referitor la nelegala compunere a instanţei disciplinare cu un membru interimar în calitate de preşedinte, recurentele susţin că hotărârea atacată a fost adoptată de o instanţă care nu a fost compusă cu respectarea dispoziţiilor legale, aşa că, astfel adoptată, hotărârea recurată este lovită de nulitate, care este necondiționată de producerea unei vătămări, potrivit dispoziţiilor art. 176 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.
Se afirmă că prin refuzul Consiliului Superior al Magistraturii (CSM) de organizare a alegerilor la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru desemnarea unui nou membru în consiliu din partea acestei instanţe pentru ocuparea locului devenit vacant prin pensionare pentru restul de mandat rămas până la expirarea termenului de 6 ani, s-a deturnat scopul legii şi, astfel, interimatul unuia dintre membrii consiliului, caracterizat prin provizorat, s-a transformat într-o stare de definitivat.
Or, legiuitorul, prin reglementarea adoptată, nu a avut în vedere o asemenea ipoteză ci a urmărit să se asigure, în mod temporar, funcționalitatea instituţiei, până la ocuparea locului devenit vacant de un membru titular, desemnat de instanţa supremă prin alegeri.
Calitatea de membru interimar, se apreciază că poate fi conferită unui judecător numai cu condiţia organizării de noi alegeri pentru postul vacant şi până la alegerea unui nou membru.
Refuzul de a organiza noi alegeri a conferit caracterul de membru definitiv judecătorului care a fost numit membru în condiţiile art. 57 din Legea nr. 317/2004, republicată, privind CSM, ceea ce a reprezentat încălcarea flagrantă a legii. De altfel, prin Decizia nr. 59 din 16.11.2022 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 269 din 21.11.2022, la care fondul compus din 5 membri a făcut referire, a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea de neconstituţionalitate a Hotărârii nr. 1/2022 a Senatului României, privind validarea judecătorului C. în funcţia de membru interimar al Consiliului Superior al Magistraturii, până la organizarea alegerilor.
Prin urmare, decizia invocată a privit, în mod clar, calitatea de membru interimar şi nu de membru ales a judecătorului C. Totodată, majoritatea de 5 membri a instanţei disciplinare, în condiţiile în care ceilalţi 3 membri s-au abţinut, nu poate invoca refuzul Plenului de a organiza noi alegeri, întrucât, pe de o parte, instituţia nu-şi poate invoca propria turpitudine, iar, pe de altă parte, refuzul nu-l validează pe membrul interimar şi nu-i poate atribui calitatea de membru ales.
Un alt argument privind legala constituire şi funcţionare a Secţiei pentru judecători în materie disciplinară se referă la întrunirea majorităţii membrilor. Pârâtele arată că majoritatea fost asigurată prin participarea judecătorului C. în calitatea sa de membru interimar şi de preşedinte, astfel că, rămân doar 4 membri, care nu pot constitui majoritatea, în raport cu numărul de 9 membri.
Prin urmare, prin cererea de recurs se apreciază că președintele CSM nu putea fi ales decât dintre membrii aleși prin vot. Or, judecătorul C. doar a asigurat interimatul, în urma pensionării unui membru ales, până la finalizarea mandatului colectiv de 6 ani. Membrul interimar ocupa locul liber până la organizarea de noi alegeri, astfel că nu avea calitatea de membru ales, în sensul legii, iar rațiunea interimatului a constat în asigurarea, atât în secţie, cât şi în plen, a unui număr impar de membri.
3. Recurentele-pârâte mai invocă şi că instanţa disciplinară, în majoritate de 5 membri, a încălcat dispoziţiile procedurale privitoare la incompatibilitate, a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
Recurentele-pârâte arată că instanţa disciplinară exercită, în mod efectiv, atribuţii de judecată, în baza normelor procedurale speciale, care se completează cu dispoziţiile Codului de procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu normele legii speciale. Or, incompatibilitatea constituie un incident procedural, invocat şi soluţionat pe calea abținerii ori recuzării.
Se învederează dubla măsură a majorității instanţei disciplinare, care a admis declaraţia de abținere formulată de membrul CSM D., însă a respins cererea de recuzare. Mai mult, după respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de recuzare, formulată de pârâtă, a admis declaraţiile de abținere, formulate de către ceilalţi trei membri ai instanţei disciplinare. Or, obligaţia judecătorului de a se abține corespunde, în mod corelativ, dreptului părţii de a-l recuza. Această dublă măsură folosită de majoritatea instanţei disciplinare şi interpretarea diferită a dispoziţiilor legale, raportat la criteriul autorului cererii privind existenţa unui incident procedural, a constituit, în opinia recurentelor-pârâte o greşită aplicare a normelor procedurale şi, totodată, un indiciu rezonabil cu privire la imparţialitatea majorităţii. Considerarea, ca inadmisibilă, a recuzării, şi, prin urmare, păstrarea membrilor incompatibili, doar în scopul şi cu argumentul conservării majorităţii, a constituit o atingere gravă adusă dreptului pârâtelor la un proces echitabil.
4. Se critică prin recurs şi soluţia de respingere de către instanţa disciplinară, în unanimitate, a solicitării de aplicare a normelor de drept material şi a procedurii prevăzute pentru avertizorul public, măsură ce ar fi avut ca efect înlăturarea faptelor disciplinare imputate, expunând argumentele pentru care se apreciază, în considerarea conținutului acestor fapte, că beneficiază de măsurile de protecţie acordate avertizorului public.
Se apreciază ca fiind insuficientă motivarea potrivit căreia dispoziţiile Legii nr. 571/2004 nu se aplică instanţelor judecătoreşti, deoarece autoritatea judecătorească nu se regăseşte printre instituțiile enumerate, expres şi limitativ, în cuprinsul dispoziţiile art. 2 alin. (1) din actul normativ respectiv.
5. Se susţine că prin hotărârea recurată instanţa disciplinară, în majoritate de 5 membri, a încălcat dispoziţiile procedurale, a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii acţiunii disciplinare.
Se indică dispoziţiile art. 73 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 prin care se consacră principiul repartizării aleatorii a sesizării şi cele ale art. 72 din lege potrivit cărora inspectorii judiciari îşi desfăşoară activitatea în mod independent şi imparțial şi că aceştia nu pot efectua cercetarea disciplinară sau orice alte lucrări care privesc judecători sau procurori din cadrul instanţelor ori parchetelor unde inspectorul a funcționat.
Se invocă faptul că repartizarea lucrării către inspectorul judiciar E. aflat în stare de incompatibilitate, care a dispus începerea cercetării disciplinare încalcă dispoziţiile legale menţionate, astfel că inspectorii judiciari F. şi G. nu puteau dispune, în aceste condiţii, exercitarea acţiunii disciplinare.
6. Prin cererea de recurs se invocă, de asemenea, nulitatea absolută a rezoluției de începere a acţiunii disciplinare nu doar în considerarea absenței cercetării disciplinare efectuate de un inspector judiciar imparțial, ci şi pentru încălcarea grosolană şi flagrantă a dreptului la apărare pe parcursul cercetării disciplinare.
Învederează că cercetarea disciplinară s-a desfășurat de pe o zi pe alta, fără respectarea dreptului la apărare, iar rezoluţia de exercitare a acţiunii disciplinare a fost emisă în trei zile de la prima şi ultima citare.
Totodată, arată că deşi legea instituie un termen imperativ de 60 de zile de efectuare a cercetării disciplinare, cu posibilitatea prelungirii, în mod excepţional, pentru încă cel mult 30 de zile, împrejurările de fapt ale cauzei evidenţiază că un număr de 21 de zile, din totalul de 60 zile, dosarul a stat în nelucrare, ulterior, fiind repartizat unui alt inspector judiciar, care a dispus măsuri în dosar abia la 31.10.2022, cu câteva zile înainte de expirarea termenului de 60 de zile.
Pe fondul cauzei, recurentele învederează că au fost sancționate disciplinar cu excluderea din magistratură pentru o faptă care nu întruneşte elementele constitutive ale vreunei abateri disciplinare, prin aprecieri făcute asupra considerentelor care au fundamentat soluţia pronunţată într-un dosar penal, adică prin punerea în discuţie a raționamentului pe care judecătorii şi-au sprijinit soluţia definitivă intrată în autoritatea de lucru judecat. Or, în opinia recurentelor, o hotărâre judecătorească nu poate fi cenzurată pe cale administrativă, în cadrul unei proceduri disciplinare împotriva judecătorului, ci doar prin intermediul căilor legale de atac, ordinare sau extraordinare.
IV. Apărările părţilor
În cauză, Inspecţia Judiciară a depus la dosar întâmpinare solicitând menţinerea hotărârii atacate şi respingerea ca nefondat a recursului formulat de către recurentele-pârâte. Intimata solicită ca instanţa să constatate că raportat la conţinutul considerentelor deciziei penale nr. 1049/25.07.2022, înserarea cu bună ştiinţă, în cuprinsul hotărârii, cu depăşirea limitelor prevăzute de art. 403 alin. (l) lit. c) C. proc. pen., a aprecierilor proprii atât asupra conduitei profesionale, cât şi asupra unor presupuse activităţi infracţionale ale unor magistraţi procurori în exercitarea atribuţiilor de serviciu, întruneşte elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 alin. (1) teza I raportat la art. 99 ind. 1 alin. (l) din Legea nr. 303/2004, republicată.
1. Referitor la pretinsa încălcare a regulilor de procedură referitoare la redactarea hotărârii, învederează că faptul comunicării hotărârii părţilor la 19.01.2023 s-ar putea datora doar unor cauze strict administrative, legate de prezenţa foștilor membri ai CSM în sediul instituţiei.
Faţă de dispoziţiile art. 51 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 şi art. 62 alin. (1) din Hotărârea nr. 1073 din 03.12.2018 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a CSM şi apreciind că recurentele-pârâte sunt în eroare cu privire la dispoziţiile legale aplicabile în ce priveşte redactarea hotărârii secţiei disciplinare din cadrul CSM, a solicitat respingerea motivului de casare invocat.
2. Referitor la nelegala compunere a instanţei disciplinare, această excepţie a fost invocată în faţa secţiei disciplinare la 15.12.2022, concluziile prezentate de inspectorul judiciar fiind menţinute întocmai, considerent în raport de care solicită respingerea excepţiei invocate ca neîntemeiată.
3. Referitor la critica potrivit cu care instanţa disciplinară, în majoritate de 5 membri, a încălcat dispoziţiile procedurale a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii prin respingerea cererii de recuzare, ca inadmisibilă, se apreciază că soluţia are în vedere dispoziţiile legale de la data soluţionării, jurisprudenţa Completului de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi dezlegările din jurisprudenţa Curţii Constituţionale potrivit cărora recursul în această materie este o cale devolutivă de atac, iar consiliul o instanţă extrajudiciară.
Se susţine şi că, deşi art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 prevede că procedura de soluţionare a acţiunii disciplinare se completează cu dispoziţiile Legii nr. 134/2010, republicată, acestea din urmă nu devin incidente în mod automat aplicabilitatea fiind una limitată, supusă principiului specialia generalibus derogant.
4. Referitor la critica potrivit căreia instanţa disciplinară avea a dispune înlăturarea faptelor disciplinare urmare a aplicării măsurilor de protecţie prevăzute pentru avertizorului public, se susţine că dispoziţiile Legii nr. 571/2004 nu se aplică în prezenta procedură disciplinară, deoarece autoritatea judecătorească nu se regăseşte printre instituțiile enumerate expres şi limitativ în cuprinsul dispoziţiilor art. 2 alin. (l) din lege. Consideră că apărarea pârâtelor-recurentele pe acest palier nu are temei în economia cauzei.
5. Referitor la critica referitoare la verificările prealabile care au fost realizate de un judecător incompatibil, învederează că potrivit dispoziţiilor legale şi raportat la situaţia inspectorului judiciar care a formulat cererea de abținere, conduita acestuia nu poate fi sancționată, dat fiind că a aflat pe parcursul cercetării disciplinare că magistratul în raport cu care efectuează cercetării a lucrat şi în cadrul instanţei în care a funcționat, la o secţie diferită, fără ca cei doi să se fi întâlnit vreodată. Dimpotrivă, consideră că trebuie salutată diligența inspectorului care, de îndată ce a aflat de situaţie, a înţeles să formuleze cerere de abținere.
Alegațiile recurentelor-pârâte referitor la împrejurarea că inspectorul judiciar trebuia încă de la început să se abţină de la soluţionarea lucrării este, în opinia intimatei, în contradicţie atât cu normele de efectuare a lucrărilor, dar şi cu dispoziţiile art. 72 din Legea nr. 317/2004, republicată. O astfel de conduită se putea adopta de către inspector în condiţiile în care datele cuprinse în sesizare ar fi relevat faptul că magistratul supus verificărilor prealabile provine de la instanţa de la care provine şi inspectorul judiciar.
Se învederează că doamna judecător B. funcţiona la Curtea de Apel București din anul 2020, neexistând la prima citire a actelor din lucrarea pendinte, nr. 22-2596, indicii privind starea de incompatibilitate a inspectorului, dat fiind că numele niciunuia dintre magistrații verificați nu-i era cunoscut. Nici faptul că doamna inspector judiciar E. se abținuse încă din data de 27.09.2022 în lucrarea nr. 22-2709 ce viza aceiași magistraţi nu este relevant în opinia intimatei, deoarece în perioada 27.09-14.10.2022 în cauza pendinte inspectorul judiciar nu a mai întocmit niciun act.
Cât priveşte susţinerile potrivit cu care inspectorul-şef nu „poate acoperi şi nici valida un act lovit de nulitate absolută” prin sintagma „păstrează actele îndeplinite până la acest moment”, înserată în cuprinsul rezoluției din data de 21.10.2022 prin care s-a admis cererea de abținere a inspectorului judiciar aflat în stare de incompatibilitate, se arată că o astfel de dispoziţie era în aprecierea inspectorului-şef potrivit art. 51 alin. (6) C. proc. civ.
Se arată şi că inspectorul-şef nu a modificat gradul de complexitate al lucrării, astfel cum s-a afirmat, solicitarea celui de-al doilea inspector judiciar fiind atributul inspectorului judiciar care efectua cercetarea disciplinară, cererea formulându-se pe fondul volumului mare de activitate al inspectorului judiciar desemnat iniţial.
6. Referitor la motivul de recurs prin care se susţine încălcarea dreptului la apărare pe perioada cercetării disciplinare, se susţine că circumstanţele de fapt în care s-a desfășurat cercetarea disciplinară în maniera criticată de recurente se regăsesc în procesul verbal întocmit în această etapă.
Se susţine şi că recurentele au cunoscut faptul începerii cercetării disciplinare din luna septembrie, când rezoluţia nr. 1689/14.09.2022 şi suportul de stocare-CD pe care se afla copia electronică a dosarului de inspecție le-a fost comunicat.
Cât priveşte împrejurarea că recurentele-pârâte nu au fost audiate nici în faţa secţiei disciplinare, consideră că modalitatea în care s-a desfășurat şedinţa, formularea cererilor, a excepţiilor, discuţiile contradictorii, inclusiv discuţiile cu referire la probatoriile admise sau respinse, au fost de natură a lămuri situaţia de fapt. Precizează că recurentele au avut avocat ales în faţa secţiei disciplinare, iar împrejurarea că secția, cu majoritate, a respins anumite probe, nu pune în discuţie dreptul la un proces echitabil.
Referitor la fondul cauzei, intimata observă că magistrații cercetați invocă nulitatea acţiunii disciplinare în considerarea faptului că nu se pot reţine abateri disciplinare prin evaluarea fondului soluțiilor definitive şi a considerentelor pe baza cărora acestea au fost pronunţate.
Se susţine că acest fapt este permis în contextul cercetării abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/20004, republicată şi că modalitatea prin care pârâtele au înţeles să expună considerentele, prin inserarea unor aspecte critice privind activităţile desfăşurate de procurori, extrapolând cadrul dedus analizei şi conturând o imagine negativă cu privire la modul în care a fost instrumentat dosarul penal şi, mai ales, lăsând să planeze îndoiala asupra imparțialității acestora, contravine art. 403 C. proc. pen.
Având în vedere experiența profesională a recurentelor, se susţine că este greu de neacceptat argumentul potrivit cu care aprecierile referitoare la cei doi procurori inserate în cuprinsul deciziei penale au fost făcute în context probatoriu aşa cum au susţinut în apărare.
Recurentele-pârâte au depus răspuns la întâmpinare.
La data de 28.09.2023, recurentele-pârâte au depus cerere de sesizare a Curţii Constituţionale României care este soluţionată, în temeiul art. 29 alin. (4)-(5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, prin încheiere separată pronunţată în dosarul asociat nr. x/1/2023/a1.
IV. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 judecători
Examinând hotărârea recurată din perspectiva criticilor formulate de recurentele A. şi B., prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:
- subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurentele cer a se constata nulitatea hotărârii recurate sub motiv că a fost pronunţată de instanţa disciplinară prin includerea în alcătuirea sa a unui judecător interimar în locul judecătorului care s-a pensionat mai înainte de expirarea mandatului colectiv de 6 ani al membrilor Consiliului Superior al Magistraturii şi încetarea activităţii acestui organism.
Se susţine că interimatul, potrivit art. 57 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, permite exercitarea atribuţiilor de membru al consiliului de către judecătorul astfel desemnat sub condiția organizării de noi alegeri pentru postul devenit vacant, condiţie ce nu a fost îndeplinită, consiliul refuzând organizarea de alegeri mai înainte de expirarea mandatului colectiv al membrilor consiliului, ceea ce, în opinia părţii, atrage nulitatea actelor întocmite de consiliu în plen şi în secţii în compunerea cu judecătorul interimar devenit, astfel, prin neorganizarea alegerilor, titular al mandatului.
Critica este nefondată.
Potrivit art. 4 din Legea nr. 317/2004, Secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii care îndeplineşte, potrivit art. 44 din lege, rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare pentru faptele prevăzute în Legea nr. 303/2004 este alcătuită din: 2 judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, 3 judecători de la curțile de apel, 2 judecători de la tribunale şi 2 judecători de la judecătorii, iar lucrările secţiei se desfăşoară în prezenţa majorității membrilor acestora, potrivit art. 27 alin. (2) din lege.
Art. 24 alin. (2) din lege prevede că pentru funcțiile de conducere pot candida un judecător şi un procuror desemnaţi de Secţia pentru judecători, respectiv Secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, din rândul membrilor săi, în prezenţa a cel puţin 2/3 din membrii secţiilor, cu votul majorității membrilor prezenți.
Hotărârea recurată a fost pronunţată de Secția de judecători cu respectarea cerinței relative la cvorum, în alcătuirea prevăzută de norma de drept menţionată, având în compunere din partea instanţei supreme un membru interimar, calitate dobândită de acesta pe temeiul art. 57 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, în considerarea faptului că a obţinut numărul următor de voturi în cadrul alegerilor desfăşurate la nivelul instanţei supreme şi validată prin hotărârea nr. 1/2022 a Senatului României.
Verificând conţinutul normelor juridice prevăzute de Legea nr. 317/2004 se constată că nu prevăd vreo restrângere a atribuţiilor conferite persoanei ce exercită interimatul, aşa că aceasta exercită funcţia în aceleaşi condiţii ca şi titularul, putând participa la şedinţele consiliului/secţiei şi exprimă un vot valabil în ședințe, respectiv, putând fi desemnat în funcţia de preşedinte al consiliului, caz în care prezidează şedinţele organizate în plen sau în secţii.
Rezultă, astfel, că raţionamentul expus de recurente potrivit căruia hotărârea recurată este lovită de nulitate în considerarea participării la şedinţa secţiei disciplinare cu drept de vot a judecătorului care asigura interimatul şi, respectiv, prezidării de către acesta şedinţei în calitate de preşedinte al consiliului, nu se fundamentează pe normele de drept prevăzute de Legea nr. 317/2004, norme ce nu disting între membrii titulari şi membrii supleanți.
Art. 57 alin. (1) din lege prevede că în cazul încetării calităţii de membru al Consiliului Superior al Magistraturii înainte de expirarea mandatului, pentru locul rămas vacant se organizează noi alegeri, potrivit procedurii prevăzute de lege.
Norma juridică consacră caracterul provizoriu al mandatului exercitat de judecătorul desemnat să asigure interimatul, însă, neorganizarea alegerilor în perioada de timp scursă între momentul desemnării ca membru interimar şi momentul încetării activităţii consiliului, prin expirarea termenului de 6 ani, nu impune concluzia exhibată, aceea că membrul interimar ar fi devenit, astfel, membru titular al consiliului.
Legiuitorul nu a legat de obligaţia ce incumbă consiliului de a organiza noi alegeri producerea de consecinţe juridice în privinţa actelor întocmite de acest organism, în plen sau în secţii, în compunerea cu membrul/membri interimar(i), aşa că, în absenţa unei reglementări legale sub acest aspect, actele astfel întocmite de consiliu sunt pe deplin valabile.
Or, norma de drept prevăzută de art. 176 pct. 4 C. proc. civ. la care se face trimitere şi care reglementează nulitatea absolută necondiționată a actelor de procedură, prin ipoteză impune ca nulitatea să se sprijine pe încălcarea unei norme juridice referitoare la compunerea sau constituirea instanţei, cerinţă care nu este probată în cauză, aşa că excepţia nulităţii hotărârii recurate, astfel argumentată nu poate fi primită.
Totodată, împrejurarea că pe rolul instanţelor de drept administrativ există un litigiu având ca obiect constatarea încetării calităţii de membru interimar al consiliului a judecătorului care a pronunţat hotărârea recurată nu este relevantă analizei din cauza pendinte care este limitată la aspectele vizând compunerea instanţei disciplinare la momentul pronunţării hotărârii invocate prin recurs, aşa că nu interesează eventuala constatare a încetării calităţii de membru interimar a acestuia intervenită ulterior pronunţării hotărârii recurate.
- recurentele solicită constatarea nulităţii hotărârii recurate şi sub motiv că aceasta ar fi fost motivată/semnată cu depășirea termenului de 20 de zile prevăzut de art. 51 din Legea nr. 317/2004 şi a datei calendaristice de 06.01.2023 la care a expirat mandatul colectiv atribuit membrilor consiliului, critică ce se subsumează art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
În susţinerea criticii recurentele se prevalează de faptul că hotărârea recurată, nr. 28/J/15.12.2022, le-a fost comunicată abia la data de 19.01.2023, apreciind că acest fapt este de natură să susţină bănuiala motivării şi semnării hotărârii în afara termenului legal şi după încetarea mandatului colectiv al membrilor consiliului.
Şi această critică este nefondată.
Art. 51 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 prevede că hotărârile secțiilor consiliului prin care s-a soluţionat acţiunea disciplinară se redactează, obligatoriu, în termen de cel mult 20 de zile de la pronunţare şi se comunică, de îndată, în scris, judecătorului sau procurorului vizat, precum şi Inspecției Judiciare, comunicarea fiind asigurată de secretariatul general al acestui organism.
Stabilirea unui termen legal pentru redactarea acestor hotărâri s-a impus din rațiuni de previzibilitate a duratei procedurii disciplinare, legiuitorul urmărind ca finalizarea procedurii să se realizeze într-un termen adecvat în respectarea drepturilor și garanțiilor procesuale recunoscute părţilor, cu luarea în considerare şi a efectelor negative pe care tergiversarea le poate genera în privința încrederii publicului în independența sistemului judiciar.
Depăşirea termenului de redactare a hotărârii ca act procedural (document scris şi semnat) nu este sancționată cu nulitatea hotărârii privită ca act procesual (dispoziţie/soluţie dispusă de instanţă şi consemnată în minută/dispozitiv) şi nici cu decăderea.
Prin urmare, împlinirea termenului de redactare nu pune în discuţie vreo nulitate procedurală, nu decade partea/părțile litigante din dreptul de o obține hotărârea motivată şi semnată şi nu scutește pe membrii instanţei disciplinare care au pronunţat soluţia de această sarcină, indiferente fiind motivele întârzierii, putând atrage, în condiţiile legii, răspunderea persoanei/persoanelor vinovate de depășirea nejustificată a termenului.
Aşa fiind, susţinerile prin care recurentele cer a se constata nulitatea hotărârii recurate astfel argumentată, că motivarea a fost redactată şi semnată cu depăşirea termenului de 20 de zile prevăzut de art. 51 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 şi a datei de expirare a mandatului membrilor consiliului, este nefundamentată şi va fi respinsă, în consecinţă.
De altminteri, formulând această critică, recurentele nu probează faptul încălcării termenelor indicate, ci, nepermis procedural, speculează cu privire la momentul redactării şi semnării hotărârii, prevalându-se de o prezumție ce ar trebui trasă din faptul comunicării hotărârii la data de 19.01.2023 în contra conținutului hotărârii depuse la dosar, care este redactată şi conţine atât opinia majoritară, cât şi opinia minoritară, inclusiv semnăturile membrilor instanţei disciplinare care au pronunţat soluţiile, fapt ce prezumă contrariul.
Or, faptul invocat, comunicarea hotărârii la 19.01.2023, nu are nici greutate şi nici puterea de a naște probabilitatea faptului pretins a fi dovedit potrivit art. 327 C. proc. civ., că redactarea şi semnarea hotărârii s-a realizat în afara termenului de 20 de zile şi ulterior datei de 06.01.2023.
- subsumat art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurenta A. critică soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de recuzare pe care a formulat-o în procedura disciplinară, învederând dubla măsură în judecata cazurilor de incompatibilitate a majorității instanţei disciplinare care, deşi a apreciat ca fiind admisibile declarațiile de abținere, a respins, ca inadmisibilă, cererea de recuzare, sub motiv că este incompatibilă cu procedura jurisdicțională desfăşurată în faţa sa.
Critica este fondată în considerarea celor ce succed.
În principiu, activităţile jurisdicţionale, cărora le sunt asimilate activităţile instanţei disciplinare prevăzute de Legea nr. 317/2004, pot fi desfăşurate doar de organisme independente ai căror membrii îndeplinesc cerinţa privitoare la imparţialitate, cerinţă de natură să garanteze desfăşurarea unei justiții echitabile care protejează atât interesele publice, cât şi cele private ale persoanelor implicate în toate cauzele supuse judecăţii.
Abținerea şi recuzarea sunt instrumente procesuale al căror rol este acela de a garanta stabilirea adevărului şi asigurarea unei judecăţi imparțiale şi echitabile în toate cazurile, ambele conducând către o finalitate comună, determinată de scopul lor obiectiv, acela de a înlătura orice îndoială cu privire la imparţialitatea instanţei (în acest sens, decizia în interesul Legii nr. 14/28.01.2021 a I.C.C.J., paragraf 90).
Totodată, art. 46 alin. (1) teza finală din Legea nr. 317/2004 prevede că procedura disciplinară se derulează cu respectarea garanţiilor procesuale şi procedurale prevăzute de Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificările ulterioare.
Rezultă, astfel, că în materie de garanţii procesuale/procedurale, Legea nr. 317/2004 se completează cu dispoziţiile Codului de procedură civilă aprobat prin Legea nr. 134/2010, aşa că respingerea, ca inadmisibilă, a unei cereri de recuzare poate fi dispusă doar în cazurile prevăzute de art. 47 din cod, care nu se identifică în cauza pendinte.
Prin urmare, argumentele reţinute de instanţa disciplinară potrivit cărora procedura recuzării, astfel cum este reglementată de dispoziţiile Codului de procedură civilă, este incompatibilă, întrucât primirea de cereri de recuzare în procedura disciplinară ar face posibilă deturnarea de către persoanele cercetate disciplinar a scopului normelor procedurale în vederea obținerii unor soluții favorabile prin jocul majorității votului membrilor secției, prin raportare la cvorumul minim prevăzut de lege și prin excluderea acelor judecători care, în opinia subiectivă a părţilor, nu ar avea o atitudine favorabilă acestora, nu pot fundamenta juridic aplicarea sancţiunii inadmisibilității.
Cererile de abținere ori de recuzare, indiferente fiind numărul și contextul formulării, sunt şi rămân în competenţa instanţelor judecătoreşti şi organismelor cu activitate jurisdicțională, iar împrejurarea că instanţa disciplinară din materia răspunderii magistraţilor este un organism colectiv unic nu impune altă concluzie, în considerarea faptului că şi soluțiile pronunțate în privinţa incidentelor procedurale, inclusiv din perspectiva modalităților procedurale identificate pentru asigurarea cvorumului minim necesar desfășurării ședințelor și adoptării hotărârilor, sunt supuse controlului judiciar extins recunoscut instanței supreme.
Prin urmare, având în vedere şi revirimentul ivit în practica judiciară a Completurilor de 5 judecători (a se vedea deciziile civile nr. 255/23.11.2022, nr. 98/24.04.2023), se va constată că soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de recuzare formulate de recurenta A., astfel argumentată, nu poate fi primită.
În considerarea caracterului devolutiv al căii de atac deduse judecăţii, statuat prin decizia instanţei de contencios constituţional nr. 381/2018, examinând pe fond cererea de recuzare, instanţa supremă constată că este nefondată, în considerarea motivelor ce succed şi care se substituie, în tot, acelora care reţinute de instanţa disciplinară.
Incompatibilitatea, indiferente fiind motivele invocate, nu operează ope legis, ci numai ope judicis, instanţa de judecată, după caz, instanţa disciplinară, având a statua în raport cu situaţiile de fapt dovedite şi cu privire la care se susţine că ar fi de natură să justifice îndoiala în legătură cu imparţialitatea persoanei recuzate.
Or, faptul învederat prin cererea de recuzare, publicarea în presă a unor articole critice la adresa activităţilor desfășurate în calitate de judecător de către persoana recuzată într-un dosar mediatizat, anterior desemnării ca membru al consiliului, articole în care s-au relevat şi statuări contrare pe care le-a expus într-o hotărâre judecătorească pronunţată la nivelul anului 2016, nu probează în absenţa altor elemente factuale privitoare la conduita acesteia existenţa în prezent a unor relații de dușmănie şi nu este de natură să nască, în mod întemeiat, îndoieli cu privire la imparţialitatea sa cât priveşte activitatea pe care o desfăşoară ca membru al instanţei disciplinare.
Prin urmare, acest fapt nu poate fundamenta incidenţa cazurilor de incompatibilitate prevăzute de art. 42 alin. (1) pct. 9 şi 13 C. proc. civ.
Aşa fiind, cererea de recuzare dedusă judecăţii în cauza pendinte este neîntemeiată, sens în care va fi respinsă.
- recurenta A. critică hotărârea recurată ca fiind nelegală şi în privinţa soluţiei prin care a fost respinsă solicitarea de acordare a protecției prevăzute pentru avertizorul public şi, pe cale de consecinţă, solicitarea de înlăturare a faptelor imputate pe temei disciplinar pe care le apreciază a fi represalii îndreptate împotriva sa în considerarea motivelor pe care le-a expus în calitate de judecător redactor în cuprinsul deciziei penale nr. l049/A/2022 a Curţii de Apel București privitor la activităţile de urmărire penale desfăşurate de procurorii care au formulat sesizarea disciplinară în cauza pendinte.
Se susţine că Legea nr. 571/2004 privind protecţia personalului din autorităţile publice, instituțiile publice şi din alte unităţi care semnalează încălcări ale legii a restrâns, nepermis, domeniul de aplicare al Directivei (UE) 2019/1937 din data de 23.10.2019 a Parlamentului European şi a Consiliului Uniunii Europene privind protecţia persoanelor care raportează încălcări ale dreptului Uniunii, respectiv, că netranspunerea la timp a directivei menţionate în ordinea juridică internă (până la 17.12.2021, conform art. 26) şi transpunerea cu întârziere prin Legea nr. 361/2022 nu justifică respingerea solicitării, invocând în acest sens jurisprudența Curții de Justiţie a Uniunii Europene.
Critica este nefondată în considerarea celor ce succed şi care se substituie considerentelor reţinute de instanţa disciplinară.
Directiva (UE) 2019/1937 privind protecția persoanelor care raportează încălcări ale dreptului Uniunii a fost transpusă în legislația națională prin Legea nr. 361/2022 privind protecţia avertizorilor în interes public, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1218 din 19.12.2022, adică ulterior pronunţării hotărârii recurate în cauza pendinte.
Prin acest act normativ a fost abrogată Legea nr. 571/2004 privind protecţia personalului din autoritățile publice, instituțiile publice şi din alte unităţi care semnalează încălcări ale legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1214 din 17 decembrie 2004, ale cărei prevederi, în interpretarea dată art. 2 alin. (1) şi art. 3 lit. b) din această lege, în practica Completului de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat că nu este aplicabilă instanţelor judecătoreşti.
Rațiunea adoptării acestor acte normative a fost de a se crea cadrul legal în materia protecției persoanelor care raportează încălcări ale legilor naţionale sau ale dreptului Uniunii de care au luat cunoştinţă în desfăşurarea activităţilor în cadrul unei organizații publice sau private.
Aceste acte normative reglementează, printre altele, procedura de primire, de examinare şi soluţionare a raportărilor, drepturile şi obligaţiile persoanelor care efectuează raportări sau divulgă public informaţii privind încălcări ale legii, măsurile de protecţie a acestora, obligaţiile autorităților, instituţiilor publice, altor persoane juridice de drept public, precum şi persoanelor juridice de drept privat, drepturile persoanelor vizate, atribuţiile autorităților competente şi procedura de contestare în justiție a măsurilor luate ca represalii, fiind exceptate raportările care beneficiază de reglementări speciale prin alte acte normative.
Prevederile legale conținute de actele normative menţionate nu sunt aplicabile cauzei pendinte, în considerarea celor ce succed.
Hotărârea judecătorească, contrar alegațiilor recurentei, nu poate fi asimilată, indiferente fiind argumentele, unei raportări în înţelesul dat acestei noţiuni prin actele normative menţionate, aceea de comunicare orală sau scrisă de informaţii cu privire la o faptă care reprezintă o încălcare a legii.
Hotărârea judecătorească este un act jurisdicţional prin care se tranșează un litigiu şi care este emisă de o autoritate jurisdicțională, independentă şi imparţială, conform unei proceduri judiciare precis definite de către legiuitor prin care, pe baza constatărilor de fapt stabilite pe bază de probatorii, devine posibilă sau nu aplicarea legii la o situaţie determinată.
Decizia penală nr. l049/A/25.07.2022 la care se face trimitere este emisă de Curtea de Apel București şi prin această decizie s-a finalizat judecata cauzei penale înregistrate în dosarul nr. x/3/2018 care aparţine acestei instanţe de judecată şi care a avut ca obiect cercetarea unor fapte prin care unor persoane determinate (trimise în judecată) li s-au imputat încălcări ale legii penale, nu o „raportare” în sensul dat noţiunii prin actele normative menţionate în precedent.
Totodată, activitatea de judecată se supune unor reguli obiective prescrise prin legi şi regulamente, astfel că judecătorul, în desfăşurarea acestei activităţi, nu acţionează în nume propriu, ci în numele legii şi pe baza puterii suverane de a judeca ce i-a fost conferită în scopul înfăptuirii justiţiei şi tot astfel, în numele şi în conformitate cu legea, întocmeşte actele procesuale sau procedurale specifice diverselor proceduri judiciare.
Spre deosebire, „raportările” la care fac trimitere actele normative menţionate sunt înștiințări pe care titularii şi le asumă în nume propriu în scopul demascării şi prevenirii de încălcări ale legii și garantării, astfel, a bunăstării societății.
În consecinţă, calitatea de judecător redactor a actelor prin intermediul cărora se realizează activităţile jurisdicţionale este incompatibilă cu calitatea de avertizor în interes public prin care o persoană își exercită dreptul la libertatea de exprimare şi la informare.
Rezultă din cele preced că pot beneficia de protecție, în aplicarea directivei şi a legii prin care a fost implementată în dreptul intern, persoanele care îşi asumă în nume propriu formularea de „raportări” pe canalele şi în condiţiile prevăzute de aceste actele normative, inclusiv personalul instanţelor de judecată, acesta nu, însă, prin intermediul actelor de procedură a căror întocmire este şi rămâne guvernată de regulile prevăzute în codurile de procedură.
În concluzie, cum recurenta asimilează, greşit şi fără temei, decizia penală nr. l049/A/2022 a Curţii de Apel București unei raportări şi calitatea de judecător redactor al hotărârii celei de avertizor în interes public, în considerarea celor ce preced şi care fac inutilă examinarea altor argumente, Înalta Curte va respinge critica de nelegalitate invocată sub acest aspect prin recurs.
- subsumat motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ. recurentele pretind că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea cerinţelor instituite sub sancţiunea nulităţii prin normele de drept din Legea nr. 317/2004 care reglementează procedurile privind cercetarea disciplinară a magistraţilor de către Inspecţia judiciară.
Examinând critica prin care se susţine nulitatea absolută a acţiunii disciplinare în considerarea efectuării verificărilor prealabile şi emiterii rezoluției de începere a cercetării disciplinare de către un inspector judiciar incompatibil potrivit art. 72 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, Înalta Curte constată că, parţial, este întemeiată în considerarea argumentelor ce succed.
În principiu, incompatibilitatea absolută se verifică doar în privinţa anumitor activităţi jurisdicţionale expres şi limitativ prevăzute de art. 41 C. proc. civ., cazurile fiind de strictă interpretare, aşa că nu pot fi extinse prin analogie, la alte situaţii asemănătoare.
Normele de drept din această materie au caracter imperativ ceea ce, în termenii legii, semnifică faptul că persoana aflată într-un caz de incompatibilitate absolută nu poate întocmi, sub sancţiunea nulităţii, niciun act de procedură, indiferent că, ulterior întocmirii acestuia, formulează cerere de abținere, neregularitatea putând fi invocată în orice stare a pricinii.
În domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, incompatibilitatea absolută se verifică pe temeiul art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 coroborat cu art. 41 C. proc. civ. în privinţa activităţilor jurisdicţionale care se desfăşoară în faţa instanţei disciplinare, în măsura compatibilității normelor din această lege cu cele de drept comun.
Distinct de această ipoteză, prin voinţa expresă a legiuitorului, incompatibilitatea absolută se verifică pe temeiul art. 72 alin. (2) Legea nr. 317/2004 şi în etapa cercetării disciplinare din faza administrativă a procedurii, în privinţa inspectorului judiciar, etapă distinctă şi care nu se confundă cu etapa verificărilor prealabile prevăzută de art. 45 alin. (3).
În acest sens prevede art. 72 alin. (2) din potrivit cu care: Inspectorii judiciari nu pot efectua cercetarea disciplinară sau orice alte lucrări care privesc judecători sau procurori din cadrul instanţelor ori parchetelor unde inspectorul a funcționat. În acest caz, dosarul se repartizează altui inspector judiciar, în mod aleatoriu, cu respectarea dispoziţiilor art. 73 (s.n.).
Rezultă, astfel, că norma menţionată nu se aplică în etapa verificărilor prealabile din faza administrativă a procedurii disciplinare în care este plasată operaţiunea de înregistrate şi repartizare aleatorie a sesizărilor disciplinare.
Verificarea incompatibilității în această etapă, de altminteri, nici nu este obiectiv posibilă dat fiind că legea nu prevede şi nici nu putea prevede în sarcina petiționarului obligaţia de a indica în cuprinsul sesizării şi instanţele de judecată la care a funcționat judecătorul reclamat, întrucât obligaţia ar fi fost împovărătoare şi vădit nerezonabilă şi, astfel, inadmisibilă.
Aceasta a fost şi rațiunea reglementării acestei etape, ca inspectorii judiciari să poată face o verificare formală a fondului sesizărilor transmise de petiționari pentru a constata dacă conţin sau nu indicii cu privire la săvârşirea unei abateri disciplinare care să justifice intrarea sesizării în etapa cercetării disciplinare (în acest sens, deciziile CCR nr. 397 din 03 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial şi nr. 529 din 16 iulie 2014, şi nr. 558 din 09 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 989 din 09 decembrie 2019).
Bineînțeles, imparţialitatea poate fi asigurată şi în privinţa activităţilor din această etapă prin implementarea unor proceduri interne de lucru astfel încât lucrările repartizate aleatoriu potrivit art. 73 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 să nu fie distribuite inspectorilor aflaţi în incompatibilitate absolută, după caz, prin efectuarea unei noi operaţiuni de repartizare în cazul formulării unor declaraţii de abținere pe acest temei, însă aceste aspecte factuale nu justifică extinderea sferei de aplicare a normei de drept prevăzute de art. 72 alin. (2) din lege şi în privinţa etapei verificărilor prealabile.
Prin urmare, se va respinge, ca nefondată, critica prin care recurentele cer a se constata nulitatea acţiunii disciplinare pentru încălcarea prevederilor art. 72 alin. (2) Legea nr. 317/2004, normă de drept ce nu se coroborează astfel cu art. 73 alin. (1), în sensul că nu ar permite repartizarea aleatorie a sesizărilor către inspectorii judiciari incompatibili ori că aceştia nu pot efectua verificări prealabile în considerarea stării de incompatibilitate anterior începerii cercetării disciplinare.
În acest context al analizei se impune şi dezlegarea potrivit căreia actele ce se întocmesc în etapa verificărilor prealabile nu se subsumează sintagmei orice alte lucrări prevăzută de art. 72 alin. (2) din lege, folosirea conjuncției disjunctive sau de către legiuitor în redactarea normei subliniind distincția ce trebuie făcută între actele subsumate etapei cercetării disciplinare şi actele subsumate altor lucrări ce se întocmesc de inspectorii judiciari în exercitarea diverselor atribuţii prevăzute de lege în privinţa magistraţilor.
Potrivit legii, cercetarea disciplinară a judecătorilor ori procurorilor se declanșează după finalizarea etapei verificărilor prealabile.
În acest sens art. 45 alin. (4) şi alin. (5) din Legea nr. 317/2004, care prevăd că dacă în urma efectuării verificărilor prealabile se constată că nu există indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare, sesizarea se clasează, iar dacă se constată că există indiciile săvârşirii unei abateri disciplinare, inspectorul judiciar dispune, prin rezoluție, începerea cercetării disciplinare.
Rezultă că începerea cercetării disciplinare se realizează din ordinul unui inspector judiciar care se consemnează într-o rezoluție.
Date fiind efectele pe care le produce, fixarea temeiurilor de fapt şi de drept în limitele cărora se va desfăşura cercetarea disciplinară şi se vor verifica faptele imputate ca abatere persoanei cercetate disciplinar, rezoluţia prevăzută de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 semnifică, în termenii legii, primul act de procedură din etapa cercetării disciplinare.
Apreciind asupra importanței acestei rezoluții, conţinutul rezoluției a fost reglementat prin art. 19 alin. (2) din Ordinul nr. 51/2021 privind aprobarea normelor pentru efectuarea lucrărilor de inspecție, potrivit căruia aceasta trebuie să cuprindă următoarele: data şi modalitatea sesizării, aspectele sesizate, rezultatul verificărilor, fundamentarea soluţiei de începere a cercetării disciplinare prin raportare la aspectele sesizate, conţinutul abaterilor disciplinate pentru care s-a dispus începerea cercetării şi dispoziţiile legale aplicabile.
În considerarea aceluiaşi aspect, rezoluţia este supusă avizării directorului direcției inspecției competente (pentru judecători, după caz, pentru procurori) din cadrul Inspecției Judiciare, precum şi inspectorului-şef al Inspecției Judiciare [art. 19 alin. (3) din Ordinul nr. 51/2021].
De altminteri, reglementarea de către legiuitor în faza administrativă procedurii a două etape distincte, etapa verificărilor prealabile şi etapa cercetării disciplinare, nu este întâmplătoare, ci răspunde unor exigențe ce țin de aplicarea principiului legalităţii a cărui respectare se impune cu necesitate în această din urmă etapă.
În cadrul acestei etape inspectorii judiciari sunt abilitați, potrivit legii, să administreze probe şi să stabilească faptele şi urmările acestora, împrejurările în care au fost săvârșite, precum şi orice alte date concludente din care să se poată aprecia asupra existenţei sau inexistenței vinovăţiei persoanei cercetate disciplinar.
Or, în desfăşurarea unor astfel de activităţi, persoana cercetată trebuie să beneficieze de garanțiile procesuale şi procedurale prevăzute de dispoziţiile Codului de procedură civilă, printre care şi imparţialitatea inspectorului judiciar care constată îndeplinite cerinţele legale pentru a ordona începerea cercetării sale sub aspectul săvârşirii unei/unor abateri disciplinare.
Prin urmare, rezoluţia de începere a cercetării nu poate fi întocmită de un inspector judiciar aflat în incompatibilitate absolută sub sancţiunea nulităţii acestui act procesual şi a actelor subsecvente efectuate pe temeiul său.
În speţă, se constată că în lucrarea IJ nr. 22-2596 a Inspecției judiciare dispoziţia de începere a cercetării disciplinare a recurentelor sub aspectul abaterilor disciplinate prevăzute de art. 99 lit. s) teza I şi art. 99 lit. t) teza I cu raportare la art. 99 ind. 1 din Legea nr. 303/2004 a fost decisă prin rezoluția nr. 1689/14.09.2022 de un inspector judiciar aflat în stare de incompatibilitate absolută.
Inspectorul judiciar incompatibil a efectuat verificările prealabile în urma repartizării aleatorie a sesizării disciplinare formulate împotriva recurentelor la data de 05.08.2022 de către procurorii petiționari H. şi I. şi a întocmit, la data de 14.09.2022, procesul-verbal de terminare a verificărilor prealabile.
La aceeaşi dată, 14.09.2022, inspectorul judiciar a hotărât şi începerea cercetării recurentelor sub aspectul săvârşirii abaterilor disciplinare mai sus arătate, indicând temeiurile de fapt şi de drept pe care îşi fundamentează decizia în limitele cărora urma să se desfăşoare cercetarea disciplinară.
Ulterior, la 14.10.2022, inspectorul judiciar a formulat declaraţie de abținere, invocând incidenţa cazului de incompatibilitate absolută prevăzut de art. 72 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, motivat de faptul că a aflat din „surse publice” informaţii privind traseul profesional al uneia dintre recurente, respectiv, faptul că aceasta a funcționat la aceeaşi instanţă în care şi-a desfășurat activitatea, Tribunalul București.
Inspectorul-şef al Inspecției Judiciare a admis declaraţia de abținere prin rezoluţia din 21.10.2022 şi, fără a se argumenta, a hotărât menţinerea actelor de procedură deja întocmite şi efectuarea unei noi operaţiuni de repartizare aleatorie a lucrării către alt inspector judiciar în vederea continuării cercetării disciplinare.
Or, contrar considerentelor reţinute de instanţa disciplinară, scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea cazului de incompatibilitate absolută prevăzut de art. 72 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 nu este de a se asigura în final imparţialitatea procedurii, ci de a se asigura imparţialitatea întregii proceduri, în respectarea principiul legalităţii care trebuie să guverneze totalitatea actelor de procedură întocmite în etapa cercetării disciplinare.
De altminteri, art. 72 alin. (1) stabileşte că inspectorii judiciari au a-şi desfăşura activitatea în mod independent şi imparțial cu valoare de principiu, iar prin alin. (2) statuează, imperativ, că inspectorii nu pot efectua cercetarea disciplinară în privinţa judecătorilor ori procurorilor din cadrul instanţelor ori parchetelor în care au funcționat, excluzând, astfel, posibilitatea interpretării.
Prin urmare, oricare dintre actele întocmite în etapa cercetării disciplinare de un inspector judiciar aflat în stare de incompatibilitate absolută este lovit de nulitate absolută pe temeiul art. 174 alin. (2) şi art. 176 pct. 6 C. proc. civ. coroborate cu art. 72 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, sancţiune incidentă şi actelor subsecvente.
Cum, în cauză, nulitatea absolută vizează chiar primul act de procedură întocmit în etapa cercetării disciplinare, rezultă că toate actele întocmite subsecvent sunt lovite de nulitate şi, astfel, şi acţiunea disciplinară, întrucât semnifică trimiterea nelegală în faţa instanţei disciplinare a recurentelor sub aspectul săvârşirii abaterilor disciplinare imputate.
Prin urmare, Înalta Curte urmează a constata nulitatea absolută a rezoluției nr. 1689/14.09.2022 şi a acţiunii disciplinare subsecvente acesteia în limitele învestirii prin recurs, anume în privinţa săvârşirii abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004.
În acest context al analizei se impune şi menţiunea că formularea de către inspectorul judiciar a unei declaraţii de abținere în data de 14.10.2022, ulterior dispunerii măsurii începerii cercetării disciplinare, nu este relevantă analizei, nulitatea absolută operând independent de acest fapt.
Prin urmare nu poate fi primită constatarea instanţei disciplinare potrivit căreia, în absenţa relevări în cuprinsul sesizării disciplinare a faptului că una dintre recurente a funcționat la Tribunalul București, inspectorul judiciar a putut afla că se află în stare de incompatibilitate absolută abia la momentul formulării declarației din 14.10.2022.
Argumentul reţinut pune în discuţie neglijența inspectorului judiciar în efectuarea verificărilor prealabile care îi permiteau informarea sub acest aspect esențial procedurii, art. 11 din Ordinul nr. 51/2021 statuând că în această etapă se pot consulta bazele de date care relevă, printre altele, şi traseul profesional al judecătorilor reclamați, aşa că omisiunea îi este imputabilă.
Pe de altă parte, constatarea nu poate fi primită întrucât lucrările dosarului evidenţiază că informația potrivit căreia una dintre judecătoarele cercetate disciplinar şi-a desfășurat activitatea la Tribunalul București a fost accesibilă persoanelor competente a aviza rezoluţia nr. 1689/14.09.2022 din lucrarea IJ nr. 22-2596 încă din luna septembrie 2022.
Rezultă că directorul Direcției de inspecție pentru judecători a formulat la data de 16.09.2022 „declaraţie de incompatibilitate” arătând că se abține de la avizarea lucrării IJ nr. 22-2596 motivat de faptul că a funcționat la Tribunalul București, „instanţă la care şi-a desfășurat activitatea unul dintre magistrații vizați de lucrarea de inspecție”.
Totodată, se constată că şi inspectorul judiciar care a întocmit rezoluţia nr. 1689/14.09.2022 a formulat, la rându-i, declaraţie de abținere pentru acelaşi motiv în cursul lunii septembrie 2022 într-o altă lucrare ce le viza pe recurente, anume în data 27.09.2022 în lucrarea IJ nr. 22-2709.
Prin urmare, nu se poate susţine cu temei că inspectorul judiciar a luat la cunoştinţă de existenţa cazului de incompatibilitate absolută abia la data de 14.10.2022, circumstanță de fapt care, chiar reală de ar fi, aşa cu s-a arătat în precedent, nu produce niciun efect din perspectiva aplicării sancţiunii nulităţii absolute actelor pe care le-a întocmit în stare de incompatibilitate absolută în etapa cercetării disciplinare.
Nici argumentul dedus din interpretarea art. 21 din Ordinul nr. 51/2021 evocat în cuprinsul hotărârii recurate, care prevede următoarele: cercetarea disciplinară se efectuează de inspectorii judiciari care au dispus începerea acesteia, cu excepţia cazurilor în care aceştia se află în imposibilitatea de îndeplinire a atribuţiilor, imparţialitatea cercetării disciplinare ar putea fi afectată, precum şi în alte împrejurări obiective, nu susţine soluţia de respingere a excepţiei nulităţii, cum greşit a reţinut instanţa disciplinară.
Norma menţionată reglementează principiul continuității în privinţa activităţilor care se desfăşoară în etapa cercetării disciplinare a inspectorului judiciar care a dispus începerea cercetării, precum şi cazurile de incompatibilitate relativă care se pot ivi în privinţa sa în derularea procedurii şi în care poate fi înlocuit, care nu se confundă cu cel de incompatibilitate absolută reglementat de art. 72 alin. (2) din Legea nr. 317/2004.
Aşa fiind, în considerarea motivului de nulitate absolută examinat în precedent şi care fundamentează admiterea recursului şi anularea, în limitele arătate, a acţiunii disciplinare, se constată că examinarea celorlalte critici de nelegalitate nu se mai justifică, dată fiind lipsa de interes.
Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, în temeiul art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 raportat la art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul formulat de recurentele A. şi B., va casa, în parte, hotărârea pronunţată de instanţa disciplinară şi va constată nulitatea absolută a acţiunii disciplinare exercitate de Inspecţia Judiciară împotriva recurentelor sub aspectul săvârşirii abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, menţinând soluţia de respingere a acţiunii disciplinare sub aspectul săvârşirii abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. s) teza I din Legea nr. 303/2004 dispusă prin această hotărâre.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurentele-pârâte A. şi B. împotriva hotărârii nr. 28J din 15 decembrie 2022 pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii – Secţia pentru judecători în materie disciplinară, în dosarul nr. x/J/2022.
Casează, în parte, hotărârea atacată şi, rejudecând, constată nulitatea absolută a acţiunii disciplinare exercitate de Inspecţia Judiciară împotriva pârâtelor, sub aspectul săvârşirii abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 octombrie 2023.