Şedinţa publică din data de 17 aprilie 2024
Asupra cauzei de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
I. Prin încheierea din data de 06 martie 2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2023, au rost respinse, ca inadmisibile, cererile formulate de recurenţii inculpaţi A. şi B. privind sesizarea Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 435, 438 alin. (1) pct. 8) şi art. 438 alin. (3) din C. proc. pen.
Pentru a pronunţa o astfel de soluţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, în esenţă, că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute la art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 pentru sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 435, 438 alin. (1) pct. 8) şi art. 438 alin. (3) din C. proc. pen.
În acest sens, a reţinut că excepţia invocată nu ar prefigura niciun efect asupra soluţiei ce se va pronunţa în cauza cu nr. x/2023, având ca obiect cererile de recurs în casaţie formulate de inculpaţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 32/A din data de 07 februarie 2019 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2008. Iar aceasta întrucât, chiar în situaţia în care Curtea Constituţională a României ar declara neconstituţionale aceste articole, iar legiuitorul ar introduce un nou caz de recurs în casaţie, respectiv "în mod greşit nu s-a dispus încetarea procesului penal", aşa cum solicită inculpaţii, o atare reglementare nu ar fi aplicabilă acestora, având în vedere că CCR a declarat neconstituţionale prevederile art. 155 alin. (1) din noul C. pen. referitoare la prescripţia răspunderii penale, care nu sunt incidente în cazul inculpaţilor, întrucât, prin hotărâre definitivă, Înalta Curte a stabilit că legea penală mai favorabilă în cazul inculpaţilor este reprezentată de dispoziţiile din vechiul C. pen.. În cadrul recursului în casaţie, cale extraordinară de atac, prin invocarea cazului de casare"în mod greşit nu s-a dispus încetarea procesului penal", nu s-ar putea face o rejudecare a cauzei cu restabilirea legii penale mai favorabile, astfel încât să fie aplicabilă decizia CCR 358/2022, ci s-ar verifica, în cazul în care legea penală mai favorabilă ar fi legea nouă, dacă termenul de prescripţie a răspunderii penale a fost corect calculat de către instanţele de fond. De aceea, şi în cazul în care o asemenea excepţie ar fi admisă de CCR, ea nu ar putea produce vreun efect concret în prezenta cauză.
II. Împotriva încheierii din data de 06 martie 2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2023, a declarat recurs în termen legal recurentul B..
Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi şi Casaţie şi Justiţie la data de 01.04.2024, fiind repartizată aleatoriu, cu termen de judecată la data de 17.04.2024.
Prin motivele de recurs depuse în scris la dosarul cauzei, în esenţă, recurentul B. a solicitat admiterea recursului, desfiinţarea încheierii atacate şi, rejudecând, să se constate admisibilitatea excepţiilor invocate, cu consecinţa sesizării Curţii Constituţionale.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a solicitat să se aibă în vedere Decizia nr. 385 din 04.06.2019 a Curţii Constituţionale care atunci când face referire la revenirea la starea de legalitate nu are în vedere revenirea la legalitate într-o cauză anume, întrucât jurisdicţia constituţională are ca obiect neconstituţionalitatea legilor şi ordonanţelor, iar efectele deciziilor Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, altfel spus, deciziile Curţii sunt opozabile erga omnes.
De asemenea, restabilirea stării de legalitate nu înseamnă existenţa vreunui efect concret asupra soluţiei ce ar urma să fie pronunţată în cauza în care a fost formulată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a unor dispoziţii legale.
Chiar dacă s-ar admite contrariul, a solicitat să se aibă în vedere, verificându-se în cadrul recursului în casaţie devenit admisibil prin declararea ca neconstituţională a textelor art. 435, art. 438 alin. (1) pct. 8 şi art. 438 alin. (3) din C. proc. pen., dacă termenul de prescripţie a răspunderii penale a fost calculat corect de către instanţa de apel. Astfel, se va putea constata că indiferent de legea aplicabilă cauzei (vechiul C. pen. sau noul C. pen.), pentru infracţiunea de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni pentru care a fost condamnat în mod nelegal prin Decizia nr. 32A din 07.02.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2008, intervenise prescripţia răspunderii penale.
Dacă s-ar admite că legea penală mai favorabilă este vechiul C. pen., prin raportare la pedeapsa stabilită de lege pentru fapta de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni şi la perioada infracţională reţinută în decizia de condamnare, recte 30.09.2002 -14.01.2004, conform art. 122 alin. (1) lit. b) raportat la art. 124, ambele din vechiul C. pen., cu aplicarea deciziei Curţii Constituţionale nr. 1092 din 18.12.2012, termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru această faptă este de 15 ani, care se împlineşte la data de 14.01.2019.
Dacă s-ar admite că legea penală mai favorabilă este noul C. pen., prin raportare la pedeapsa stabilită de lege pentru fapta de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni şi la perioada infracţională reţinută în decizia de condamnare, recte 30.09.2002 -14.02.2004, conform art. 154 alin. (1) lit. c) raportat la art. 155, ambele din noul C. pen., cu aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297 din 26.04.2018 şi nr. 358 din 16.05.2022, termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru aceasta faptă este de 8 ani, care se împlineşte la data de 14.01.2012.
Cauza ce a format obiectul dosarului nr. x/2008 a fost suspendată la data de 15.09.2010 prin efectul încheierii din 15.09.2010, pronunţată în acest dosar de Curtea de Apel Bucureşti, prin care s-a admis sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a unor dispoziţii din C. pen. anterior şi Legea nr. 78/2000. Această încheiere a rămas definitivă la data de 15.10.2010, prin decizia penală nr. 3613 din 15.10.2010, pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală. Însă, până la rămânerea definitivă a încheierii din 15.09.2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în dosarul nr. x/2008, prin Legea nr. 177 din 28 septembrie 2010, intrată în vigoare la 07.10.2010, au fost însă abrogate dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 şi art. 303 alin. (6) teza I din vechiul C. proc. pen., astfel încât prescripţia răspunderii penale şi-a reluat ipso iure cursul, potrivit art. 128 alin. (1) din vechiul C. pen., reluat tale quale de art. 156 alin. (1) din noul C. pen., care prevăd că prescripţia îşi reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare.
În aceste condiţii, contrar celor susţinute de instanţa de apel în decizia nr. 32/A din 07.02.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2008, cauza ce a format obiectul acestui dosar nu a fost suspendată pentru a se pune problema suspendării cursului prescripţiei răspunderii penale.
Chiar şi dacă s-ar admite că a operat suspendarea între data de 15.09.2010 şi data de 07.10.2010, deşi încheierea de admitere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate nu era definitivă, ea devenind definitivă abia la data de 15.10.2010, ulterioară datei abrogării dispoziţiilor legale care suspendau ope legis cauza în cazul sesizării Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, durata suspendării a fost de 23 zile (între 15.09.2010 şi 07.10.2010), şi nu de 1 an 3 luni şi 5 zile.
În consecinţă, dacă la termenele de prescripţie a răspunderii penale atât cel prevăzut de vechiul C. pen., cât şi cel prevăzut de noul C. pen., s-ar adăuga cele 23 de zile, rezultă că potrivit vechiul C. pen. prescripţia s-a împlinit la data de 06.02.2010, iar potrivit noului C. pen., la 06.02.2012. Ambele termene se plasează anterior datei de 07.02.2019, data pronunţării deciziei nr. 32/A, în dosarul nr. x/2008.
Astfel, instanţa învestită cu soluţionarea unui recurs în casaţie pentru cazul de casare "în mod greşit nu s-a dispus încetarea procesului penal" va dispune încetarea procesului penal pentru săvârşirea faptei de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, întrucât fapta s-a prescris cel mai târziu la data de 06.02.2019.
III. Analizând recursul declarat de contestatorul B., Înalta Curte constată următoarele:
Excepţia de neconstituţionalitate constituie un remediu procedural prin care cetăţenii îşi pot apăra drepturile şi libertăţile fundamentale prin intermediul instanţei de control constituţional, invocând neconformitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă cu Constituţia României.
Din interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, rezultă faptul că, în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate, controlul de constituţionalitate este unul a posteriori (ulterior) şi implică examinarea prealabilă a unor condiţii de admisibilitate, prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ.
Cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, poate pronunţa fie sesizarea Curţii Constituţionale (când sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992) sau respingerea cererii de sesizare, excepţia fiind inadmisibilă (când aceasta nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992). În situaţia în care sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate, potrivit art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, sesizarea Curţii Constituţionale este obligatorie.
Potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, împotriva soluţiei de respingere poate fi formulat recurs în termen de 48 de ore de la pronunţare.
Obiectul acestei căi de atac îl reprezintă verificarea aprecierii instanţei ierarhic inferioare cu privire la soluţia de respingere pe care aceasta a adoptat-o cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, motivată de neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate.
Revenind la cererea de sesizare formulată, Înalta Curte reţine că, pentru a putea învesti în mod legal instanţa de control constituţional, instanţa de judecată în faţa căreia s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate verifică următoarele:
1. calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;
2. dacă actul normativ criticat este un act de reglementare primară care trebuie să fie în vigoare la momentul sesizării;
3. condiţia ca actul normativ să fie unul relevant în cauza pendinte, respectiv să aibă legătură cu soluţionarea cauzei;
4. condiţia ca legea sau ordonanţa ori dispoziţia criticată să nu fi fost constatată ca fiind neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Astfel, condiţiile de admisibilitate sunt strict prevăzute de lege, au caracter imperativ şi sunt de ordine publică.
Procedând la o nouă reexaminare a celor patru condiţii anterior menţionate, Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două şi a ultimei condiţii implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerinţă cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunţită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilităţii cererii de sesizare.
Aplicând mutatis mutandis (schimbând ceea ce este de schimbat) decizia Curţii Constituţionale nr. 591/21.10.2014, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate", aceasta fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului. Sigur, o atare examinare nu se opune dispoziţiilor art. 2 sau art. 29 din Legea nr. 47/1992, care statuează că instanţa de control constituţional este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România şi autoritatea competentă să supună controlului de constituţionalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea sus-menţionată.
Astfel cum a statuat prin jurisprudenţa sa constantă, Curtea Constituţională se pronunţă asupra litigiului de natură constituţională numai în limitele stabilite prin actul de sesizare, iar instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate are, în conformitate cu legea, nu doar competenţa, ci şi obligaţia corelativă de a cenzura eventualele susţineri ale autorului excepţiei şi, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorităţii de jurisdicţie constituţională în strictă conformitate cu specificul cauzei şi cu dispoziţiile legale incidente.
Examinând în aceste coordonate de admisibilitate cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată, în raport şi de criticile formulate de recurent, Înalta Curte constată:
Referitor la prima condiţie, respectiv calitatea de parte a autorului excepţiei se constată că aceasta este îndeplinită. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de una dintre părţile din proces (recurentul-inculpat B.) în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţă învestită cu soluţionarea recursului în casaţie declarat de inculpatul B. împotriva deciziei nr. 32/A din data de 07 februarie 2019 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2008.
În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie, respectiv ca actul normativ criticat să fie un act de reglementare primară care trebuie să fie în vigoare la momentul sesizării, Înalta Curte constată că şi această condiţie este îndeplinită. Excepţia de neconstituţionalitate vizează dispoziţiile art. 435, 438 alin. (1) pct. 8) şi art. 438 alin. (3) din C. proc. pen., Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen. fiind în vigoare de la 01.02.2014.
Referitor la cea de-a patra condiţie, respectiv ca textul de lege criticat să nu fi fost anterior declarat neconstituţional, se constată neîndoielnic îndeplinită şi această exigenţă.
Aşadar, Înalta Curte constată îndeplinite condiţiile de admisibilitate privind calitatea autorului excepţiei de a fi parte într-un proces în curs de soluţionare, actul normativ criticat să fie un act de reglementare primară care trebuie să fie în vigoare la momentul sesizării şi inexistenţa unei decizii prin care Curtea Constituţională să fi sancţionat anterior acel text de lege.
Cu privire la condiţia referitoare la legătura normei contestate cu soluţionarea cauzei, Înalta Curte constată, contrar celor statuate de prima instanţă, că şi aceasta este îndeplinită, reţinând că decizia Curţii Constituţionale este de natură a produce un efect concret asupra desfăşurării procesului, cerinţa relevanţei fiind expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului între părţi.
Aşa cum rezultă din conţinutul normelor menţionate, dar, după caz, şi din denumirile marginale, dispoziţiile criticate vizează termenul de declarare a recursului în casaţie, cazul de casare când în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal, precum şi faptul că, în cazul în care cererea de recurs în casaţie a fost respinsă, partea sau procurorul care a declarat recurs în casaţie nu mai poate formula o nouă cerere împotriva aceleiaşi hotărâri, indiferent de motivul invocat.
Raportat la această constatare, dar şi la stadiul procesual în care este invocată neconstituţionalitatea acestor dispoziţii legale, respectiv, procedura verificării admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie formulată de recurentul B., iar pe de altă parte, la obiectul criticilor formulate în prezenta cale extraordinară de atac, astfel cum au fost prezentate supra, Înalta Curte apreciază că exigenţa vizând "legătura" normei contestate cu soluţia ce ar putea fi dată în cauză este îndeplinită, atât în planul aplicabilităţii textelor criticate în cauza dedusă judecăţii, cât şi în planul componentei privind necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, având în vedere interesul procesual al recurentului.
Aşadar, contrar opiniei primei instanţei, dar şi a Ministerului Public, Înalta Curte constată că excepţia invocată este de natură a produce un efect concret asupra cauzei având ca obiect cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul B. împotriva deciziei nr. 32/A din data de 07 februarie 2019 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2008.
Astfel, prin declararea recursului în casaţie, inculpatul urmăreşte pronunţarea unei soluţii de încetare a procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei speciale a răspunderii penale, apreciind că, indiferent de legea penală mai favorabilă stabilită în cauză, raportat la data săvârşirii faptei de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni, termenul de prescripţie a răspunderii penale era împlinit la data pronunţării deciziei penale nr. 32/A din data de 07 februarie 2019.
Or, prima instanţă a reţinut că şi în situaţia în care Curtea Constituţională a României ar declara neconstituţionale dispoziţiile art. 435, 438 alin. (1) pct. 8) şi art. 438 alin. (3) din C. proc. pen., iar legiuitorul ar introduce un nou caz de recurs în casaţie, respectiv "în mod greşit nu s-a dispus încetarea procesului penal", aşa cum solicită inculpaţii, o atare reglementare nu ar fi aplicabilă acestora, având în vedere că CCR a declarat neconstituţionale prevederile art. 155 alin. (1) din noul C. pen. referitoare la prescripţia răspunderii penale, care nu sunt incidente în cazul inculpaţilor, întrucât, prin hotărâre definitivă, Înalta Curte a stabilit că legea penală mai favorabilă în cazul inculpaţilor este reprezentată de dispoziţiile din vechiul C. pen.
Prin urmare, recurentul nu solicitat să se constate intervenită prescripţia răspunderii penale ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 358/2022 a Curţii Constituţionale, ci a solicitat să se constate că, indiferent de legea penală aplicabilă cauzei, în mod greşit nu s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale pentru infracţiunea de asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni prevăzută de art. 323 alin. 1şi 2 din vechiul C. pen.
Concluzionând, raportat la aceste considerente, Înalta Curte reţine că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.
Opinia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este în sensul că excepţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 435, 438 alin. (1) pct. 8) şi art. 438 alin. (3) din C. proc. pen. este întemeiată.
Evaluând susţinerile recurentului, Înalta Curte apreciază că raportat la jurisprudenţa constantă şi neechivocă a Curţii Constituţionale în domeniul egalităţii în faţa legii, a accesului la justiţie, a dreptului la un proces echitabil, precum şi a dreptului la un recurs efectiv, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 435, 438 alin. (1) pct. 8) şi art. 438 alin. (3) din C. proc. pen. este întemeiată.
Pentru aceste considerente, constatând că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, în temeiul art. 29 alin. (5) din aceeaşi lege, va admite recursul formulat de recurentul B. împotriva încheierii din data de 06 martie 2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2023.
Va desfiinţa în parte încheierea atacată şi, rejudecând, în temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, va Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 435, 438 alin. (1) pct. 8) şi art. 438 alin. (3) din C. proc. pen.
Va menţine celelalte dispoziţii ale încheierii atacate care nu contravin prezentei.
În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul formulat de recurentul B. împotriva încheierii din data de 06 martie 2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2023.
Desfiinţează în parte încheierea atacată şi, rejudecând,
În temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, sesizează Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 435, 438 alin. (1) pct. 8) şi art. 438 alin. (3) din C. proc. pen.
Menţine celelalte dispoziţii ale încheierii atacate care nu contravin prezentei.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 aprilie 2024.