Şedinţa publică din data de 22 februarie 2024
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Covasna, secţia civilă, Completul de fond specializat în soluţionarea cauzelor în materiile litigii de muncă şi asigurărilor sociale, la data de 01.02.2023, sub nr. x/2023, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., judecători în cadrul Judecătoriei Miercurea Ciuc, au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Târgu Mureş şi Tribunalul Harghita, să dispună următoarele:
- obligarea pârâţilor la înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizaţiei lunare de încadrare şi a celorlalte drepturi ale reclamanţilor ca urmare a aplicării art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, urmând a dispune uniformizarea modului de calcul al salariilor prin recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON, începând cu 25.11. 2019 şi în continuare;
- obligarea pârâţilor la plata efectivă a salariilor calculate prin raportare la VRS de 605,225 RON, începând cu data de 25.11.2019 şi în continuare;
- obligarea pârâţilor la actualizarea sumelor stabilite mai sus cu indicele de inflaţie stabilit de Institutul National de Statistică şi prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligaţii de plată privind diferenţele din drepturi salariate, calculate începând cu data scadenţei plăţii debitelor şi până la plata efectivă a debitelor principale.
2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă
2.1. Prin sentinţa nr. 464 din 27.04.2023, pronunţată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul Covasna, secţia civilă, Completul de fond specializat în soluţionarea cauzelor în materiile litigii de muncă şi asigurărilor sociale, a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii formulate de reclamanţii E., F., B., A., C., H., G., D. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea de Apel Târgu Mureş şi Tribunalul Harghita, în favoarea secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti.
Pentru a pronunţa această soluţie a reţinut, în esenţă, că litigiul de faţă nu este unul clasic de dreptul muncii, prin cererea formulată reclamanţii contestând de fapt situaţia creată de nişte acte administrative, respectiv ordinele de salarizare emise de ministrul justiţiei pentru părţile reclamante, care au avut şi au calitate de judecători în cadrul Judecătoriei Miercurea Ciuc. Ca atare, apreciind că sunt incidente dispoziţiile art. 7 din Secţiunea I a Capitolului VIII din Anexa V a Legii nr. 153/2017, a apreciat că această cauză este de competenţa secţiei de contencios administrativ a Curţii de Apel Bucureşti.
2.2. Prin sentinţa nr. 1891 din 24.11.2023, pronunţată în dosarul nr. x/2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale, a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Tribunalului Covasna, secţia civilă (complet specializat în litigii de muncă şi asigurări sociale), a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat soluţionarea cauzei şi a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pentru soluţionarea conflictului.
În motivare a reţinut că obiectul cauzei îl reprezintă acţiunea pentru stabilirea indemnizaţiei de încadrare şi plata unor diferenţe salariale şi nu o acţiune în anulare sau în obligarea la emiterea unui ordin de salarizare, fiind astfel incident art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 1, art. 278 alin. (2), art. 170-171, art. 266 şi art. 269 din Codul muncii, cu atât mai mult cu cât chiar reclamanţii au indicat, printre temeiurile de drept invocate, şi dispoziţiile art. 166 din Codul muncii. Totodată, luând în considerare calitatea de judecători a reclamanţilor şi calitatea de pârât a Tribunalului Harghita, a reţinut incidenţa art. 127 alin. (1) şi alin. (21) din C. proc. civ., în aplicarea căruia a apreciat că este competentă să soluţioneze cauza în primă instanţă secţia specializată în materia litigiilor de muncă din cadrul Tribunalului Covasna.
II. Decizia Înaltei Curţi pronunţată în regulator de competenţă
Înalta Curte, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 133 pct. 2, art. 134 şi art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., urmează să pronunţe regulatorul de competenţă în raport cu obiectul cauzei şi dispoziţiile legale incidente, reţinând că este vorba despre un conflict negativ de competenţă tipic.
1. Argumentele de fapt şi de drept relevante
Obiectul demersului judiciar iniţiat de reclamanţi îl constituie, în esenţă, obligarea pârâţilor Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Târgu Mureş şi Tribunalul Harghita la recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente prin raportare la VRS de 605,225 RON, începând cu data de 25.11.2019 şi în continuare, cu înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizaţiei ca urmare a aplicării art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, precum şi la achitarea diferenţelor dintre veniturile la care erau îndreptăţiţi şi cele efectiv plătite. Aceste diferenţe au solicitat să fie actualizate cu indicele de inflaţie stabilit de Institutul National de Statistică şi prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligaţii de plată privind diferenţele drepturilor salariate, calculate începând cu data scadenţei plăţii debitelor şi până la plata efectivă a debitelor principale.
Problema care a generat conflictul negativ de competenţă priveşte stabilirea competenţei materiale procesuale din perspectiva obiectului cauzei deduse judecăţii şi în raport cu prevederile legale incidente în materie.
Astfel, Tribunalul Covasna a constatat incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 7 din Secţiunea I a Capitolului VIII din Anexa V a Legii nr. 153/2017, reţinând că reclamanţii au contestat de fapt situaţia creată de nişte acte administrative, respectiv ordinele de salarizare emise de ministrul justiţiei pentru părţile reclamante, care au avut şi au calitate de judecători în cadrul Judecătoriei Miercurea Ciuc. Ca urmare, a apreciat că acest litigiu nu este unul clasic de dreptul muncii, fiind de competenţa instanţei de contencios administrativ.
Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că, dimpotrivă, nu sunt aplicabile prevederile art. 7 din Secţiunea I a Capitolului VIII din Anexa V a Legii nr. 153/2017, ci art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 1, art. 278 alin. (2), art. 170-171, art. 266 şi art. 269 din Codul muncii, cu atât mai mult cu cât chiar reclamanţii au indicat, printre temeiurile de drept invocate, şi dispoziţiile art. 166 din Codul muncii.
Înalta Curte constată că reclamanţii au învestit instanţa de conflicte de muncă şi asigurări sociale a tribunalului cu o acţiune ce are ca obiect drepturi de natură salarială, solicitând obligarea pârâţilor Ministerul Justiţiei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea de Apel Târgu Mureş şi Tribunalul Harghita să le recalculeze indemnizaţiile de încadrare şi celelalte drepturi aferente, respectiv să le plătească diferenţele rezultate din recalcularea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi aferente prin raportare la VRS de 605,225 RON, începând cu 25.11.2019 şi în continuare, cu înlăturarea plafonării instituite asupra indemnizaţiei ca urmare a aplicării art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, sume actualizate cu indicele de inflaţie şi cu aplicarea dobânzii legale penalizatoare.
În speţă, faţă de modalitatea în care a fost formulată şi dezvoltată cererea de chemare în judecată, se reţine că nu sunt incidente prevederile art. 7 din Secţiunea I a Capitolului VIII din Anexa V a Legii nr. 153/2017, întrucât aceste dispoziţii legale de excepţie sunt de strictă interpretare şi nu pot fi extinse la alte litigii în legătură cu plata unor drepturi salariale, reglementând competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti doar în soluţionarea plângerilor formulate împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) (mai puţin, hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), emise ca urmare a parcurgerii procedurii reglementate de acest text de lege.
Aşadar, litigiul dedus judecăţii nu are ca obiect cenzurarea unui act administrativ tipic (ordinul de salarizare) sau a unui act administrativ asimilat (refuzul nejustificat al pârâţilor de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal), nefiind circumscris, prin urmare, sferei contenciosului administrativ, astfel cum este definit de legiuitor prin dispoziţiile art. 2 lit. f) şi art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Totodată, este de observat că reclamanţii nu formulează critici de nelegalitate a actelor administrative emise de ordonatorul de credite, nu solicită anularea unor astfel de acte şi nu critică un eventual refuz de emitere a unor acte administrative prin care să se stabilească o altă salarizare, ci solicită obligarea pârâţilor la plata unor drepturi salariale pe care le consideră cuvenite şi neplătite.
În concluzie, obiectul prezentei cauze îl reprezintă acţiunea pentru recalcularea indemnizaţiei de încadrare,respectiv o acţiune de drept comun, raportul juridic generator al drepturilor şi obligaţiilor corelative fiind un raport juridic de muncă, căruia îi sunt aplicabile dispoziţiile Codului muncii.
Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii:
"Prezentul cod se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii", iar art. 269 din acelaşi act normativ prevede:
"(1)Cauzele referitoare la conflictele individuale de muncă şi conflictele colective de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal."
Or, atât timp cât nu se contestă un act administrativ tipic sau asimilat pentru a fi incidente dispoziţiile Legii nr. 554/2004, raportul juridic generator al drepturilor şi obligaţiilor corelative fiind un raport juridic de muncă, căruia îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 53/2003 privind Codul muncii şi cele ale Legii nr. 304/2004 (abrogată şi înlocuită cu Legea nr. 303/2022), Înalta Curte constată că instanţa competentă material să soluţioneze litigiul de faţă este instanţa specializată în dreptul muncii, raportul juridic dedus judecăţii intrând în categoria conflictelor de muncă, iar nu a contenciosului administrativ.
Această soluţie este în acord şi cu Decizia nr. 9/2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că "nu fac obiectul procedurii de contestare administrativă alte categorii de drepturi (sporuri, compensaţii, ajutoare) reglementate de lege, ce pot intra în venitul brut al salariatului, nerecunoscute de angajator, şi nici eventualele solicitări de acordare retroactivă a oricăror drepturi salariale, pentru aceste situaţii fiind aplicabil dreptul comun care permite formularea unei acţiuni directe la instanţa competentă a statua asupra litigiilor privind drepturile salariale pretinse de părţi, recunoscute sau nu de ordonatorii de credite."
Raportul juridic pe care se grefează petitele acţiunii (plata unor diferenţe de drepturi salariale) este un raport juridic de muncă, fie el şi atipic ("sui generis"), calificare făcută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, prin Decizia în interesul legii nr. 46/15 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 495/16 iulie 2009, prin care s-a reţinut că:
"Prestarea muncii se realizează în cadrul unor raporturi sociale care, odată reglementate prin norme de drept, devin, de regulă, raporturi juridice de muncă. În această categorie intră raporturile de muncă ale funcţionarilor publici civili sau militari, soldaţilor şi gradaţilor voluntari, persoanelor care deţin demnităţi publice, magistraţilor şi magistraţilor-asistenţi, personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor de pe lângă acestea, membrilor cooperatori şi raporturile juridice de muncă născute în baza încheierii contractului individual de muncă. Magistraţii constituie o categorie specială de personal care îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis".
De asemenea, art. 266 din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii prevede că "jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod", iar în conformitate cu art. 269 alin. (2) din acelaşi act normativ:
"cererile referitoare la conflictele de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul/reşedinţa/sediul."
În egală măsură, prezintă relevanţă art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011 prin care legiuitorul a reglementat competenţa în materie. Potrivit acestui text de lege:
"conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal".
În aceste condiţii, se constată că demersul judiciar al reclamanţilor se circumscrie materiei conflictelor de muncă, competenţa materială de soluţionare a acestuia revenind, aşadar, în primă instanţă tribunalului, în temeiul art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii şi art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011.
Cât priveşte competenţa teritorială, Înalta Curte reţine că potrivit art. 10 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004, "Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul său". Cu toate acestea, dată fiind calitatea reclamanţilor de judecători în cadrul Judecătoriei Miercurea Ciuc, aflată în circumscripţia Curţii de Apel Târgu Mureş, care îşi exercită competenţa într-o circumscripţie cuprinzând Tribunalul Harghita, precum şi faptul că Tribunalul Harghita are calitatea de pârât în cauză, devin incidente prevederile art. 127 din C. proc. civ., potrivit cărora va fi sesizată una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.
Astfel, dând eficienţă principiului disponibilităţii, potrivit căruia cadrul procesual este stabilit de reclamant, iar instanţa se pronunţă în limitele învestirii, având în vedere dispoziţiile legale sus-menţionate şi obiectul acţiunii de faţă, Înalta Curte apreciază că este competent să soluţioneze cauza în primă instanţă completul specializat în materia litigiilor de muncă şi asigurărilor sociale din cadrul secţiei civile a Tribunalului Covasna, adică prima instanţă sesizată de reclamanţi.
2. Temeiul legal al regulatorului de competenţă
Pentru motivele expuse la pct. II.1 din prezenta decizie, în temeiul art. 133 pct. 2 şi art. 135 alin. (1) şi alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Covasna, secţia civilă, Completul de fond specializat în soluţionarea cauzelor în materiile litigii de muncă şi asigurărilor sociale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii E., F., B., A., C., H., G. şi D. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea de Apel Târgu Mureş şi Tribunalul Harghita, în favoarea Tribunalului Covasna, secţia civilă, Completul de fond specializat în soluţionarea cauzelor în materiile litigii de muncă şi asigurărilor sociale.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 22 februarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.