Detalii jurisprudență - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Şedinţa publică din data de 4 martie 2024

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin acţiunea în contencios administrativ, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 01.09.2022 şi completată la 26.10.2022, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Vamală Română prin Direcţia Regională Vamală Bucureşti şi Ministerul Finanţelor - Direcţia Generală Management al Domeniilor Reglementate Specific prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor anularea Deciziei nr. 16 din 27.06.2022 prin care s-a dispus revocarea autorizaţiilor de antrepozit fiscal nr. x, nr. x, nr. x şi nr. x deţinute de A., precum şi anularea în tot a Deciziei nr. 005/07.10.2022 emise în soluţionarea contestaţiei administrativ fiscale.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 26/CA/2023-P.I. din 27 ianuarie 2023, Curtea de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea şi a dispus anularea Deciziei nr. 005/07.10.2022 emisă de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală Management al Domeniilor Reglementate Specific şi a Deciziei nr. 16/27.06.2022 emisă de pârâtul Autoritatea Vamală Română - Direcţia Regională Vamală Bucureşti - Biroul Autorizări Mari Contribuabili; a obligat pârâţii să achite reclamantei suma de 100 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Căile de atac exercitate în cauză

3.1. Recursul formulat de pârâtul Ministerul Finanţelor-Directia Generala Management al Domeniilor Reglementate Specific- prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor

Pârâtul Ministerul Finanţelor-Directia Generala Management al Domeniilor Reglementate Specific- prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor a formulat recurs împotriva sentinţei de mai sus, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi, în urma rejudecării pe fond, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

3.1.1. Sentinţa recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.).

Din economia dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., rezultă că motivarea nu poate privi numai împrejurările de fapt sau numai pe cele de drept, ci ea trebuie să se refere la toate acestea. Mai mult decât atât, nu este suficient ca instanţa să preia exclusiv argumentele uneia dintre părţi, ci trebuie să arate şi motivele pentru care au fost respinse apărările părţii adverse. Dreptul la un proces echitabil impune motivarea hotărârilor judecătoreşti întrucât numai pe această cale se poate verifica maniera în care, în circumstanţele concrete ale cauzei, "justiţia a fost servită".

3.1.2. Sentinţa recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), în sensul că instanţa de fond a analizat şi s-a pronunţat asupra unor probleme de drept asupra cărora nu avea competenţa funcţională şi materială de a o face.

Potrivit art. 263 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, legalitatea actelor Comisiei Europene este verificată numai de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene astfel că instanţa de fond nu avea competenţă să analizeze şi să se pronunţe asupra legalităţii măsurilor dispuse prin Decizia Comisiei, astfel că ideile menţionate în considerente, referitoare la efectele pe care le produce acest act şi mai ales persoanelor faţă de care se produc acestea sunt reţinute în afara cadrului legal.

O a doua interpretare şi aplicare eronată a legii a fost realizată cu referire la natura juridică a sumelor stabilite prin Decizia Comisiei Europene, sume ce au fost avute în vedere la revocarea autorizaţiilor de antrepozit fiscal deţinute de reclamantă.

Pentru luarea Deciziei Comisiei nr. 2112/30.03.2015 a fost avută în vedere, alături de alte înscrisuri, adresa nr. x/09.05.2022 emisă de către DGAMC, prin care s-a adus la cunoştinţa Comisiei faptul că, în urma analizei fişei sintetice pe plătitor, s-a constatat faptul că intimata reclamanta înregistrează obligaţii fiscale restante către bugetul general consolidat, de natura celor administrate de A.N.A.F.

Sintagma "obligaţii fiscale restante" din textul art. 206 indice 28 alin. (2) Codul fiscal trebuie interpretată în sensul pe care această noţiune o are potrivit O.G. nr. 92/2003 şi potrivit definiţiei date bugetului general consolidat prin art. 2 din Legea nr. 69/2010.

Izvorul obligaţiilor de plată îl reprezintă Decizia Comisiei Europene din 30.03.2015, prin care s-a stabilit răspunderea solidară a reclamantei-intimate pentru rambursarea ajutorului de stat primit de oricare dintre beneficiari, prin faptul că plata despăgubirilor acordate de tribunalul arbitrar constituit pe lângă Centrul Internaţional pentru Reglementarea Diferendelor Relative la Investiţii prin hotărârea arbitrată din data de 11.12.2013 în cauza nr. ARB 05/20 Micula şi alţii/România unităţi economice unice din care fac parte B., C., SC. D., SC. E., SC. F., D., G., A., H. şi I. S.R.L. constituie ajutor de stat în sensul art. 107 alin. (1) din tratat, ajutor care este incompatibil cu piaţa internă.

Legea a definit ca fiind fiscale, prin asimilare, toate veniturile bugetului general consolidat, noţiunea fiind definită astfel prin lege, inclusiv sumele ce reprezintă un ajutor de stat acordat nelegal.

De reţinut este faptul ca împotriva Deciziei Comisiei Europene din 30.03.2015 a fost formulata acţiune în anulare, iar prin Hotărârea Tribunalului de Prima Instanţa al UE din 18.06.2019 s-a dispus anularea Decizia Comisiei Europene nr. S.A. 38517/30.03.2015. Astfel, Hotărârea Tribunalului de anulare a Deciziei Comisiei Europene a avut drept efect redeschiderea investigaţiei de către Comisia Europeană cu privire la stabilirea ajutorului de stat ilegal şi incompatibil, dreptul CE de constatare si stabilire a ajutorului de stat, fiind supus unul termen de prescripţie de 10 ani, conform dispoziţiilor Regulamentului UE nr. 1589/2015.

Ulterior, la data de 25.01.2022 Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a anulat Hotărârea Tribunalului de Prima Instanţa al UE din 18.06.2019, iar consecinţele hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din data de 25.01.2022 au fost ca Decizia Comisiei din 30.03.2015 este restabilita si are forţa executorie deplina.

Prin urmare, in prezent exista un titlul executoriu restabilit si care are forţa executorie deplina, in speţa Decizia Comisiei Europene nr. S.A. 38517/30.03.2015, urmare a pronunţării de către CJUE a Hotărârii din 25.01.2022 prin care s-a anulat hotărârea Tribunalului UE din data de 18.06.2019 de anularea Deciziei UE 2015/1470 a Comisiei din 30 martie 2015.

In ce priveşte argumentele reclamantei preluate de instanţa in sentinţa civila recurata, prin care, practic, contesta validitatea Deciziei CE, acestea sunt inadmisibile, asupra lor putându-se pronunţa doar Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Sunt ignorate dispoziţiile art. 32 indice 1 din O.U.G. nr. 77/2014 privind procedurile naţionale din domeniul ajutorului de stat, precum si pentru modificarea si completarea Legii concurentei nr. 21/1996, norme potrivit cărora:

"Deciziile Comisiei Europene prin care se dispune recuperarea ajutorului de stat ilegal sau utilizat abuziv, nesuspendate conform legislaţiei comunitare în vigoare, reprezintă titlu executoriu pentru recuperarea sumelor de către furnizor de la beneficiarii ajutorului de stat ilegal."

In speţa, se află in ipoteza prevăzuta de norma legala sus invocata, Decizia Comisiei Europene din 30 martie 2015 constituind fara putinţa de tăgada titlu executoriu, urmare a pronunţării de către CJUE a Hotărârii din 25.01.2022 prin care s-a anulat hotărârea Tribunalului de anulare a Deciziei UE 2015/1470 a Comisiei din 30 martie 2015.

În cazul ajutoarelor de stat ilegale care nu sunt compatibile cu piaţa internă, recuperarea se realizează în conformitate cu procedurile de drept naţional- aspect reglementat de art. 16 alin. (3) din Regulamentului UE nr. 1589 din 13 iulie 2015 şi de către art. 26 alin. (8) din O.U.G. nr. 77/2014.

În conformitate cu dispoziţiile art. 26 alin. (8) din O.U.G. nr. 77/2014 privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat, care fac trimitere in mod expres la incidenţa in cauza a Codul de procedură fiscală, deciziile prevăzute la alin. (7) se transmit împreună cu dovada primirii acestora de către beneficiari, în termen de 20 de zile lucrătoare de la data emiterii deciziei, în vederea recuperării ajutoarelor de minimis, inclusiv a dobânzilor aferente, organelor fiscale competente. În vederea aplicării prevederilor Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscala, cu modificările şi completările ulterioare, iar sumele astfel realizate se fac venit la bugetul de stat.

Conform prevederilor art. 33 alin. (5) din actul normativ indicat, "Prin excepţie de la prevederile alin. (4), în cazul în care furnizorii sau administratorii nu au organe proprii de executare sau există mai mulţi furnizori autorităţi publice, aceştia pot transmite deciziile prevăzute la alin. (1), împreună cu dovada primirii acestora de către beneficiari, în cel mult 20 de zile lucrătoare de la data emiterii deciziei, în vederea recuperării ajutoarelor de stat sau de minimis, inclusiv a dobânzilor aferente, organelor fiscale competente, în vederea aplicării prevederilor Legii nr. 207/2015, cu modificările şi completările ulterioare. Furnizorii sau administratorii calculează şi informează organele fiscale competente cu privire la valoarea dobânzii pentru perioada cuprinsă între data plăţii ajutorului de stat sau de minimis şi data emiterii deciziei de recuperare inclusiv, iar organele fiscale competente vor calcula valoarea dobânzii pentru perioada cuprinsă între data emiterii deciziei de recuperare şi data recuperării sau a rambursării integrale. Sumele astfel realizate se fac venit la bugetul de stat, cu excepţia cazului în care prin lege specială se dispune altfel."

Decizia C (2015) 2112 prevede la pct. 163 (pag. 42) faptul că România trebuie să recupereze orice sumă plătită în temeiul despăgubirilor acordate reclamanţilor de către tribunal, întrucât plata respectivă constituie ajutor ilegal şi incompatibil.

Intenţia legiuitorului de a acorda acestor sume natura de venituri bugetare, care sa poate fi recuperate prin executare silita potrivit Codul de procedură fiscală, de către un organ fiscal, cum de altfel se întâmpla, este in afara oricărui dubiu.

În completarea acestor argumente legale, se arată ca din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) Codul de procedură fiscală, ale art. 22 din O.G. nr. 92/2003 şi art. 26 alin. (8) din O.U.G. nr. 77/2014, singura concluzie care se poate trage este aceea că sumele reprezentând ajutor de stat cu care reclamanta intimata figurează în evidenţa fiscală, au natura unor obligaţii fiscale, în sensul pe care această noţiune o are potrivit textelor de lege menţionate.

De asemenea, faţă de prevederile dispoziţiilor art. 1, 2, 3 şi 29 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, şi ale art. 226 alin. (2) din acelaşi act normativ, cât instanţa admite dreptul (calitatea) Ministerului Finanţelor de a face executarea acelui ajutor de stat, e evident că acesta este asimilat unei creanţe fiscale datorata bugetului de stat. Oricum, executarea unei creanţe bugetare se face doar în temeiul Codului de procedură fiscală, iar executarea acestor creanţe se face de către organele fiscale.

Instanţa de fond a reţinut în mod eronat faptul că s-a mai pronunţat o sentinţă civila prin care s-a reţinut faptul că sumele obţinute prin hotărârea arbitrată au natură civilă şi nu fiscală, aceasta neavând nicio relevanţă întrucât existenţa unei hotărâri judecătoreşti poate fi invocată în cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, sau cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie aceleaşi părţi, să se discute acelaşi obiect şi aceeaşi cauză.

Pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri judecătoreşti definitive privind soluţionarea unei chestiuni litigioase nu este necesară doar existenţa triplei identităţi de părţi, cauză şi obiect, ci este necesară si, probarea identităţii între problema soluţionată definitiv şi cea dedusă judecăţii ulterior, situaţie în care instanţa de judecată este ţinută să pronunţe aceeaşi soluţie.

De asemenea, noţiunea de proces echitabil presupune că dezlegările definitive date problemelor de drept în litigii anterioare, dar identice sub aspectul problemelor de drept soluţionate, au caracter obligatoriu în litigiile ulterioare, deoarece, în caz contrar, s-ar încălca principiul securităţii raporturilor juridice, cu consecinţa generării incertitudinii jurisprudenţiale.

Contrar celor arătate de către instanţa de fond, nu este incidenţă excepţia autorităţii de lucru judecat in privinţa celor statuate în prezentul dosar, în condiţiile in care, hotărârile invocate au fost pronunţate în contestaţii la executare ce au avut un alt obiect decât cel din prezenta cauză, nefîind astfel îndeplinită tripleta cerută de art. 431 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte invocarea sentinţelor civile pronunţate în cadrul unor contestaţii la executare de către reclamanţi şi preluate de către instanţa de fond, în cauza de faţă se află în cadrul unui proces de contencios administrativ şi nu în cadrul unei contestaţii la executare. Nu exista autoritate de lucru judecat, deoarece, daca instanţa de fond se refera la hotărârile judecătoreşti prin care au fost soluţionate contestaţii la executare împotriva actelor de executare emise în anul 2015, în toate aceste hotărâri judecătoreşti s-a reţinut exclusiv faptul ca Decizia Comisiei Europene a fost anulată prin Hotărârea Tribunalului UE din data 18.06.2019, prin urmare instanţele au reţinut ca se impunea ca actele sa fie desfiinţate, deoarece nu mai exista titlul executoriu la acel moment, hotărârea Tribunalului UE din 18.06.2019 având caracter executiv la acea data.

Or, la data prezentei, situaţia s-a schimbat, astfel prin Hotărârea CJUE din 25.01.2022 s-a anulat chiar hotărârea Tribunalului UE din 18.06.2019 de anulare a Deciziei (UE) 2015/1470 a Comisiei din 30 martie 2015, iar consecinţa hotărârii CJUE este ca Decizia Comisiei din 30 martie 2015 este restabilita şi are forţa executorie deplina.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

3.2. Recursul formulat de pârâta Autoritatea Vamală Română prin Direcţia Regională Vamală Bucureşti

Pârâta Autoritatea Vamală Română prin Direcţia Regională Vamală Bucureşti a formulat recurs împotriva sentinţei prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi în urma rejudecării pe fond, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, având în vedere următoarele:

3.2.1. Sentinţa nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei (art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.).

3.2.2. Sentinţa a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), în sensul că instanţa de fond a analizat şi s-a pronunţat asupra unor probleme de drept asupra cărora nu avea competenţa funcţională şi materială de a o face.

Recurenta a reluat o serie de argumente expuse şi de celălalt recurent, dar a arătat şi că, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) Cod procedură fiscală, ale art. 22 din O.G. nr. 92/2003 şi art. 26 alin. (8) din O.U.G. nr. 77/2014, singura concluzie care se poate trage este aceea că sumele reprezentând ajutor de stat cu care reclamanta figurează în evidenţa fiscală, au natura unor obligaţii fiscale, în sensul pe care această noţiune o are potrivit textelor de lege menţionate.

Unul dintre principiile esenţiale care guvernează dreptul civil este principiul simetriei actelor juridice. În acest context, a reiterat apărările sale referitoare la coroborarea art. 1 alin. (2) Codul de procedură fiscală, conform căruia actul normativ se aplică şi pentru administrarea drepturilor vamale, precum şi pentru administrarea creanţelor provenind din contribuţii, amenzi şi alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit legii, art. 22 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală care ne dă definiţia obligaţiilor fiscale, dar şi art. 26 alin. (8) din O.U.G. nr. 77/2014.

Organul de executare silită competent a procedat la începerea demersurilor de executare silită a debitoarei S.C. A. prin emiterea şi comunicarea titlului executoriu şi a somaţiei pentru recuperarea obligaţiilor fiscale de plată neachitate.

Mai mult decât atât, din punct de vedere al Codului de procedură fiscală, acesta vizează raporturile juridice fiscale, în acest sens pct. 27 prevăzând că obligaţia fiscală este obligaţia de plată a oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat.

Dispoziţiile Codului de procedură fiscală sunt centrate pe noţiunea de obligaţii fiscale, iar în anume situaţii se utilizează obligaţii bugetare, în special din perspectiva aplicării regulilor de colectare.

Pe de altă parte, O.G. nr. 6/2019 privind instituirea unor facilităţi fiscale, reglementează restructurarea obligaţiilor bugetare şi utilizează în conţinutul său noţiunea de obligaţii bugetare stabilind o sferă mai largă de aplicare.

Prin urmare, un ajutor de stat poate să aibă în conţinutul său atât obligaţii fiscale cât şi obligaţii bugetare, respectiv dacă ajutorul de stat este acordat sub forma aplicării scutirii de taxe, atunci ajutorul de stat îmbracă forma unei obligaţii fiscale. In schimb, dacă ajutorul de stat este acordat sub forma unei subvenţii, acesta îmbracă forma unei obligaţii bugetare.

Astfel, dacă art. 26 alin. (8) din O.U.G. nr. 77/2014 prevede că aceste ajutoare se recuperează in condiţiile Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală şi că se fac venit la bugetul de stat, prin urmare e clar că sunt asimilate creanţelor bugetare.

De asemenea, faţă de dispoziţiile art. 1, 2, 3 şi 29 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 pricind Codul de procedură fiscală, atâta timp cât instanţa admite dreptul (calitatea) Ministerului Finanţelor de a face executarea acelui ajutor de stat, e evident că acesta este asimilat unei creanţe fiscale datorata bugetului de stat. Oricum, executarea unei creanţe bugetare se face doar în temeiul Codului de procedură fiscală, iar executarea acestor creanţe se face de organele fiscale centrale care, potrivit art. 1 sunt Ministerul Finanţelor şi ANAF (autoritatea vamală fiind instituţie în subordinea Ministerului Finanţelor).

Consideră recurenta că instanţa de fond a reţinut în mod eronat faptul că s-a mai pronunţat o sentinţă prin care s-a reţinut faptul că sumele obţinute prin hotărârea arbitrală au natură civilă şi nu fiscală, aceasta neavând nicio relevanţă, întrucât în dosarul nr. x/2016 ce s-a aflat pe rolul Curţii de Apel Oradea şi care a fost soluţionat prin sentinţa civilă nr. 178/ca/19.09.2016, calitatea de pârât a avut-o Ministerul Finanţelor Publice, însă prin structura sa internă care gestiona în acea perioadă aspectele legate de posibilitatea revocării autorizaţiilor de utilizator final, respectiv Comisia pentru armonizarea operatorilor de produse suspuse accizelor armonizate.

Identitatea de părţi presupune pentru a pune obstacol unei noi judecăţi, existenţa aceloraşi persoane, în aceeaşi calitate juridică, pentru că ceea ce este judecat între două persoane nu poate profita şi nici nu poate dăuna terţilor. Legiuitorul, în redactarea articolului reţinut de Curtea de Apel Oradea ca aplicabil în cauză, a fost interesat nu de prezenţa fizică a părţii, ci de calitatea juridică a acesteia (nu de reclamant sau pârât, ci aceea în temeiul căreia participă). Sub acest aspect, C. proc. civ. menţionează expres că este vorba de identitatea de calitate juridică a părţilor, ceea ce înseamnă participarea în ambele procese a aceloraşi persoane, ca titulare ale drepturilor ce formează obiectul judecăţii.

În prezenta cauză, calitate de pârât o are Ministerul Finanţelor prin Autoritatea Vamală Română-Direcţia Regională Vamală Bucureşti-prin structura sa internă care gestionează aspectele legate de posibilitatea revocării autorizaţiilor de utilizator final.

Prin Legea nr. 268/2021 pentru înfiinţarea Autorităţii Vamale Române şi pentru modificarea unor acte normative, s-a înfiinţat Autoritatea Vamală Română, ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale în domeniul vamal, instituţie publică cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Finanţelor şi finanţată de la bugetul de stat prin bugetul Ministerului Finanţelor, ca efect al reorganizării prin divizare parţială a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, astfel că s-au preluat de la Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, posturile şi personalul structurilor vamale, respectiv Direcţia Generală a Vămilor din cadrul aparatului propriu al Agenţiei, direcţiile regionale vamale şi birourile vamale de interior şi de frontieră din cadrul direcţiilor generale regionale ale finanţelor publice.

Faţă de prevederile art. 431 C. proc. civ., ar fi injust ca o hotărâre să îşi extindă efectele şi să aibă autoritate de lucru judecat faţă de o persoană (Ministerul Finanţelor), care nu a fost şi nu este parte în prezentul proces şi care deci nu se poate apăra. Prin parte urmează a se înţelege persoana care a figurat în proces ea însăşi sau prin reprezentant, care a avut astfel, posibilitatea de a-şi formula apărări şi în favoarea (sau împotriva) căreia s-a pronunţat hotărârea.

Sentinţa civilă nr. 26/27.01.2023 pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2022 are ca părţi în calitate de reclamant pe S.C. A. şi de pârât pe AAFP-Autoritatea Vamală Română-Direcţia Regională Vamală Bucureşti.

Puterea lucrului judecat este o excepţie de fond care paralizează o nouă acţiune ce se referă la acelaşi obiect, are aceeaşi cauză şi se poartă între aceleaşi părţi şi în aceeaşi calitate. Aşa cum este ea reglementată chiar în C. civ., rezultă că nu poate funcţiona decât pe cale de excepţie, invocată întotdeauna în cursul unui proces ulterior aceluia care a tranşat definitiv raportul juridic litigios. Rezultatul invocării autorităţii lucrului judecat este tocmai împiedicarea instanţei mai în urmă investită cu judecarea aceleiaşi acţiuni, de a intra în fondul raportului juridic.

Chiar în situaţia în care în noul proces se discuta un raport juridic în cadrul căruia ceea ce s-a stabilit prin hotărîrea judecătorească anterioara, intrată în puterea lucrului judecat, reprezintă numai o parte, si deci funcţia acelei hotărâri s-ar reduce, la dovedirea unei părţi din întreg, nici atunci nu aR putea afirma că puterea lucrului judecat ar fi o apărare în fond, socotind că prin însăşi invocarea hotărîrii se dovedeşte ceva fără a mai necesita alte mijloace de probă, deoarece şi în această ipoteza instanţa va fi împiedicată, în acest proces, sa reia în discuţie acel drept, fiind obligată să-l accepte, după invocarea excepţiei, aşa cum a fost stabilit, pe bază de dovezi în procesul anterior. Din punctul de vedere al acestui de-al doilea proces, prin prezumţia autorităţii lucrului judecat nu se dovedeşte ceva nemijlocit, ci se acceptă ca fiind nemijlocit dovedit în procesul anterior, astfel că autoritatea lucrului judecat nu apare decît sub forma unei excepţii care îl scuteşte de dovadă pe cel ce o invocă, şi în acelaşi timp împiedică instanţa de a reveni asupra acelui raport juridic. Consideră că din punct de vedere procesual, autoritatea de lucru judecat îndeplineşte două funcţii: una de excepţie şi alta de prezumţie. Excepţia autorităţii de lucru judecat are la bază regula că acţiunea nu poate fi judecată decât o singură dată şi impune condiţia identităţii de acţiune care, potrivit legii, reclamă acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi, această excepţie, prin efectul ei negativ interzicând judecarea repetată a aceleiaşi pricini.

În schimb, prezumţia (excepţia) puterii de lucru judecat are la bază regula că o hotărâre judecătorească irevocabilă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre- (efectul pozitiv al puterii de lucru judecat). Aşadar, spre deosebire de excepţia autorităţii de lucru judecat, puterea de lucru judecat presupune diversitate de acţiuni şi identitate de chestiuni.

Or, în speţa de faţă instanţa a reţinut în mod eronat că operează puterea de lucru judecat, întrucât în procesul anterior, calitate de reclamantă a avut Ministerul Finanţelor Publice, în prezenta speţă calitate de pârâtă având Autoritatea Vamală Română, aşa încât prin acţiunea de faţă nu se urmăreşte aceeaşi finalitate, nefiind evidentă identitatea de chestiuni, care nu mai pot fi repuse în discuţie.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Reclamanta A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

Intimata a răspuns celor invocate de recurenta Autoritatea Vamală Română şi a arătat că recursul formulat de către Direcţia Generală Management al Domeniilor reglementate specific - prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca -Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor este identic din punct de vdere al conţinutului cu recursul formulat de către cealaltă recurentă.

În ceea ce priveşte invocarea faptului că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, intimata a susţinut că recurenta nu arată însă, în concret, care dintre cele trei ipoteze (lipsa motivelor, motive contradictorii sau motive străine de natura cauzei) se regăsesc în prezenta speţă, ci se lansează într-o scurtă teoretizare a înţelesului art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., astfel că acest motiv a fost invocat în mod pur formal de către recurentă.

Motivarea sentinţei analizează în detaliu toate motivele de nulitate invocate şi îşi prezintă punctul de vedere cu privire la caracterul fondat al acestora. Instanţa a arătat printre altele că, prin prisma precedentului judiciar extrem de clar (Decizia nr. 1804/07.05.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2015 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), calificarea obligaţiilor băneşti pretins datorate de reclamantă ca fiind obligaţii fiscale este nelegală. De asemenea, au fost analizate şi celelalte motive invocate de reclamantă precum şi apărările intimatei şi s-a răspuns in mod individual fiecăruia dintre ele. Rezultă aşadar că instanţa şi-a motivat hotărârea, iar motivele reţinute nu sunt nici contradictorii şi nici străine de natura cauzei.

În ceea ce priveşte motivul legat de încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, intimata a arătat că prin recurs se invocă prevederile art. 263 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, recurenta arătând că legalitatea actelor Comisiei Europene este verificată numai de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, reproşând instanţei că s-ar fi pronunţat asupra legalităţii măsurilor dispuse prin Decizia Comisiei.

Articolul 263 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) nu este însă o normă de drept material, ci o normă procesuală, care stabileşte condiţiile şi procedurile prin care o persoană poate contesta acţiunile sau inacţiunile instituţiilor UE în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Acest articol permite oricărei persoane fizice sau juridice, precum şi statelor membre ale UE, să conteste actele instituţiilor UE care îi afectează în mod direct şi individual. Prin urmare, articolul 263 din TFUE face parte din dreptul procesual şi reglementează procedurile pentru contestarea actelor instituţiilor UE în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Pe de altă parte, instanţa din prezenta cauză nu s-a pronunţat asupra legalităţii măsurilor dispuse prin Decizia Comisiei Europene ci asupra legalităţii deciziilor nr. 005/07.10.2022 şi 16/27.06.2022 emise de către cele două recurente-pârâte, care nu sunt măsuri dispuse prin Decizia Comisiei Europene.

De asemenea, calificarea obligaţiilor ce decurg din Decizia Comisiei Europene nu reprezintă o pronunţare asupra legalităţii acesteia. Nu există în motivarea instanţei nicio critică de nelegalitate adusă la adresa Deciziei Comisiei Europene din 30.03.2023 şi, cu atât mai mult, una care să contribuie la adoptarea hotărârii de anulare a actului administrativ.

Acest motiv invocat de recurentă este complet străin de obiectul prezentei cauze. Raportul juridic din prezenta cauză nu a constat şi nu constă în analiza legalităţii Deciziei CE din 30.03.2015, ci în respectarea sau nerespectarea unei condiţii prevăzute de art. 369 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal. Aşadar, norma de drept material care a stat la baza raportului juridic din prezenta cauză este acesta din urmă prevedere, menţionată în mod expres de către recurentă în cuprinsul Deciziei nr. 16/27.06.2022, respectiv în cuprinsul actului administrativ a cărui anulare a solicitat-o.

Instanţa nu a analizat sub nicio formă legalitatea Deciziei CE din 30.03.2015. Efectele juridice ale unui act nu se confundă cu condiţiile de validitate ale actului respectiv. Analiza caracterului fiscal sau nefiscal a obligaţiilor instituite prin Decizia CE din 30.03.2015 nu pune în discuţie legalitatea acesteia, legalitate care este, de altfel, analizată în dosarele nr. x aflate pe rolul Tribunalului de Prima Instanţa din cadrul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Recurenta susţine că izvorul obligaţiilor de plată îl reprezintă Decizia nr. 2112/30.03.2015 a Comisiei Europene, însă, prin decizia respectivă nu s-a dat o calificare a obligaţiilor ce fac obiectul recuperării (fiscale/nefiscale). Pe de altă parte, Comisia Europeană nu este un organ fiscal şi nu se află într-un raport juridic fiscal cu intimata în ceea ce priveşte presupusele obligaţii. Obligaţiile ce decurg din Decizia nr. 2112/30.03.2015 a Comisiei Europene nu sunt de natura fiscală, sens în care a prezentat şi depus o serie largă de hotărâri definitive pronunţate pe exact aceeaşi chestiune litigioasă - a calificării obligaţiilor sus-amintite. La toate argumentele respective se adaugă şi considerentele hotărârilor judecătoreşti care au analizat în mai multe rânduri toate aceste argumente ale pârâtei (Sentinţa nr. 223/CAF/2023 pronunţată în dosarul nr. x/3 5/2022; sentinţa nr. 287/2022 pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dosar x/2022).

5. Răspunsul la întâmpinare

Recurentele-pârâte nu au depus răspuns la întâmpinare, deşi aceasta le-a fost comunicată în termenul legal.

6. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursului

6.1. Aspecte de fapt şi de drept relevante reţinute de prima instanţă

6.1.1. Actele atacate în prezenta cauză

Prin Decizia nr. 16/27.06.2022 emisă de Direcţia Regională Vamală Bucureşti s-a dispus revocarea autorizaţiilor de antrepozit fiscal nr. x/31.07.2020, nr. x/31.07.2020, nr. x/31.07.2020 şi nr. x/31.07.2020, deţinute de reclamantă.

Motivele de fapt invocate în justificarea deciziei, aşa cum sunt ele inserate în cuprinsul acesteia, constau în faptul că societatea figurează cu obligaţii fiscale restante, mai vechi de 60 de zile, în sumă de 1.294.189.574 RON.

Se face trimitere la adresa nr. x/21.06.2022 şi la adresa nr. x/29.04.2022 emise de DGAMC, ce amintesc de o circulară ANAF nr. 3929/07.08.2019 şi un punct de vedere al Ministerului Finanţelor, din care rezultă că reclamanta ar înregistra obligaţii fiscale mai vechi de 60 de zile în cuantum de 1.294.189.574 RON.

Decizia s-a întemeiat pe prevederile art. 369 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 227/2015. Potrivit acestui text, autoritatea competentă poate revoca autorizaţia pentru un antrepozit fiscal în următoarele situaţii: f) antrepozitarul autorizat înregistrează obligaţii fiscale restante la bugetul general consolidat, de natura celor administrate de A.N.A.F., mai vechi de 60 de zile faţă de termenul legal de plată.

Contestaţia administrativ fiscală formulată de reclamantă împotriva acestei decizii a fost respinsă ca neîntemeiată prin Decizia nr. 005/07.10.2022 emisă de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală Management al Domeniilor Reglementate Specific. Prin aceasta, s-a reţinut că sumele ce fac obiectul Deciziei nr. 16/2022 au natura juridică a unor creanţe fiscale restante, şi nu despăgubiri civile, întrucât modificările aduse Codul fiscal prin O.U.G. nr. 11/2021 imprimă sumelor reprezentând ajutor de stat (care au la origine un raport de drept fiscal) caracterul unor obligaţii fiscale, iar natura iniţială a sumelor care au făcut obiectul dosarului arbitral x, respectiv cea de facilităţi fiscale acordate de Statul Român reclamanţilor din dosarul arbitral. S-a considerat că există o legătură indisolubilă între sumele solicitate de reclamanţi în respectivul dosar şi sumele acordate de tribunalul arbitral, cu atât mai mult cu cât cuantumul a avut în vedere nivelul facilităţilor fiscale au fost avute în vedere modificările legislative intervenite, cu referire la O.G. nr. 92/2003 şi Legea nr. 227/2015, respectiv faptul că în vechiul Cod de procedură fiscală, noţiunea de "obligaţii fiscale" cuprindea atât obligaţiile stabilite în seama contribuabililor de legislaţia fiscală, cât şi alte sume stabilite de organele competente şi transmise spre recuperare ANAF. vechiul cod, deşi utiliza noţiunea de creanţă bugetară, nu cuprindea o definiţie a acesteia, nici o definiţie a obligaţiei fiscale restante.

S-a reţinut pct. 95 din Decizia Comisiei Europene nr. 2015/1470, respectiv că "prin punerea în aplicare sau executare a hotărârii se rambursează de facto echivalentul taxelor vamale percepute pentru zahărul şi alte materii prime importate în perioada cuprinsă între 22 februarie 2005 şi 31 martie 2009, precum şi echivalentul taxelor vamale percepute pentru zahărul importat pe care reclamanţii le-ar fi evitat dacă ar fi avut posibilitatea de a stoca zahărul înainte de data planificată a expirării, la 31 martie 2009, a facilităţilor acordate în temeiul O.U.G. nr. 24. În plus, pentru a se asigura că reclamanţii beneficiază pe deplin de o sumă corespunzătoare celei din schema anulată şi că "sunt repuşi în situaţia în care ar fi fost «după toate probabilităţile»", tribunalul a acordat, de asemenea, dobânzi şi despăgubiri pentru pretinsul beneficiu nerealizat prin pierdere de oportunităţi şi de profit (62). În realitate, prin punerea în aplicare sau executarea hotărârii, se restabileşte situaţia în care reclamanţii s-ar fi aflat, după toate probabilităţile, dacă schema prevăzută de O.U.G. nr. 24 nu ar fi fost niciodată anulată."

6.1.2. Istoricul cauzei astfel cum este reflectat în considerentele Hotărârii pronunţate în cauza C-138/19

La 2 octombrie 1998, autorităţile române au adoptat Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/1998 prin care se acordau anumitor investitori din regiuni defavorizate care obţinuseră un certificat de investitor permanent o serie de stimulente fiscale, printre care se numără în special facilităţi precum scutirea de la plata taxelor vamale şi a taxei pe valoarea adăugată pentru maşini, restituirea taxelor vamale pentru materiile prime sau chiar scutirea de la plata impozitului pe profit, aplicabile atât timp cât zona de investiţii rămânea calificată drept "regiune defavorizată".

Prin decizia din 25 martie 1999, aplicabilă începând cu 1 aprilie 1999, guvernul român a calificat drept "regiune defavorizată", pentru o durată de zece ani, zona minieră Ştei-Nucet, judeţul Bihor (România).

Pentru respectarea obligaţiei de apropiere progresivă între legislaţia română şi legislaţia Uniunii, prevăzută de Acordul european, România a adoptat, în cursul anului 1999, Legea nr. 143/1999 privind ajutoarele de stat, care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2000. Această lege definea ajutoarele de stat în aceiaşi termeni precum cei utilizaţi la articolul 64 din Acordul european şi la articolul 107 alin. (1) TFUE. Aceasta desemna de asemenea Consiliul Concurenţei (România) şi Oficiul Concurenţei (România) în calitate de autorităţi naţionale însărcinate cu supravegherea ajutoarelor de stat, competente să aprecieze compatibilitatea ajutoarelor de stat acordate de România întreprinderilor.

Prin Decizia nr. 244/2000 din 15 mai 2000, Consiliul Concurenţei a considerat că mai multe stimulente fiscale acordate în temeiul O.U.G. 24 constituiau ajutoare de stat şi că acestea trebuiau, în consecinţă, să fie eliminate.

La 1 iulie 2000, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 75/2000 a modificat O.U.G. 24 menţinând stimulentele fiscale în cauză.

Consiliul Concurenţei a formulat o acţiune la Curtea de Apel Bucureşti (România) în susţinerea căreia a arătat că, în pofida adoptării O.U.G. 75, decizia sa nr. 244/2000 nu a fost pusă în aplicare. Această acţiune a fost respinsă la 26 ianuarie 2001, pentru motivul că O.U.G. 75 trebuia considerată o măsură legislativă şi că, în consecinţă, legalitatea sa nu putea fi contestată de Consiliul Concurenţei în temeiul Legii nr. 143/1999. Această hotărâre a fost confirmată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (România) prin Hotărârea din 19 februarie 2002.

Domnii C. şi B., cetăţeni suedezi cu reşedinţa în România, sunt acţionarii majoritari ai societăţii J., ale cărei activităţi constau în producţia de alimente şi de băuturi în regiunea Ştei-Nucet, judeţul Bihor. Societatea J. deţine K., E., F., A., D., G., H. şi I..

Pe baza unor certificate de investitori permanenţi obţinute la 1 iunie 2000 de European Food şi la 17 mai 2002 de E. şi de F., aceste trei societăţi au făcut investiţii în zona minieră Ştei-Nucet.

În cursul lunii februarie 2000, au început negocierile de aderare a României la Uniune. În acest context, Uniunea a constatat, în Poziţia comună din 21 noiembrie 2001, că subzistau în România o serie de scheme de ajutor existente, precum şi scheme de ajutor noi, incompatibile, care nu fuseseră aliniate la acquis, inclusiv facilităţile acordate în temeiul schemei de stimulente fiscale în cauză.

La 26 august 2004, România a abrogat toate măsurile acordate prin schema de stimulente fiscale în cauză, cu excepţia scutirii de la plata impozitului pe profit, precizând că, pentru a respecta criteriile prevăzute de normele comunitare privind ajutoarele de stat şi a finaliza negocierile privind capitolul nr. 6 (Politica în domeniul concurenţei), era necesar să se elimine toate formele de ajutor de stat prevăzute de legislaţia naţională care erau incompatibile cu acquis-ul comunitar în materie. Această abrogare a produs efecte de la 22 februarie 2005.

La 28 iulie 2005, domnii C. şi B., European Food, E. şi F. (denumiţi în continuare "reclamanţii din procedura arbitrală") au solicitat constituirea unui tribunal arbitral, în conformitate cu articolul 7 din TBI, pentru a obţine repararea prejudiciului cauzat prin abrogarea schemei de stimulente fiscale în cauză.

La 1 ianuarie 2007, România a aderat la Uniune.

Prin decizia din 24 septembrie 2008, tribunalul arbitral a declarat admisibilitatea cererii de arbitraj.

Prin hotărârea arbitrală din 11 decembrie 2013, tribunalul arbitral a considerat că, prin abrogarea schemei de stimulente fiscale în cauză înainte de 1 aprilie 2009, România a adus atingere încrederii legitime a reclamanţilor din procedura arbitrală, care credeau că aceste stimulente vor fi disponibile în esenţă sub aceeaşi formă, până la 31 martie 2009 inclusiv, nu a acţionat în mod transparent, întrucât nu i-a avertizat pe aceşti reclamanţi în timp util şi nu a asigurat un tratament just şi echitabil al investiţiilor efectuate de reclamanţii menţionaţi, în sensul articolului 2 alin. (3) din TBI. Prin urmare, tribunalul arbitral a obligat România la plata către reclamanţii din procedura arbitrală, cu titlu de daune interese, a sumei de 791 882 452 de RON româneşti (RON) (aproximativ 178 de milioane de euro), această sumă fiind stabilită ţinând seama în principal de prejudiciile pretins suferite de reclamanţii respectivi în perioada cuprinsă între 22 februarie 2005 şi 31 martie 2009.

La 31 ianuarie 2014, serviciile Comisiei au informat autorităţile române că orice punere în aplicare sau executare a hotărârii arbitrale va fi considerată un ajutor nou şi va trebui să facă obiectul unei notificări adresate Comisiei.

La 20 februarie 2014, autorităţile române au informat serviciile Comisiei cu privire la plata unei părţi din suma acordată de tribunalul arbitral reclamanţilor din procedura arbitrală, cu titlu de daune interese, prin compensarea taxelor şi a impozitelor datorate autorităţilor române de European Food.

La 26 mai 2014, Comisia a adoptat Decizia C(2014) 3192 final, prin care se solicita României să suspende imediat orice acţiune care ar putea duce la punerea în aplicare sau la executarea hotărârii arbitrale, pentru motivul că o astfel de acţiune era un ajutor de stat ilegal, până la adoptarea de către Comisie a unei decizii finale cu privire la compatibilitatea acestei măsuri cu piaţa internă.

La 1 octombrie 2014, Comisia a informat România în legătură cu decizia sa de a deschide procedura oficială de investigare prevăzută la articolul 108 alin. (2) TFUE în ceea ce priveşte executarea parţială de către România a hotărârii arbitrale la începutul anului 2014, precum şi în ceea ce priveşte orice punere în aplicare sau executare ulterioară a hotărârii arbitrale.

La 29 mai 2015, autorităţile române au transferat soldul sumei datorate în temeiul hotărârii arbitrale şi, prin urmare, au considerat că au pus-o integral în executare.

La 30 martie 2015, Comisia a adoptat decizia Decizia nr. 2015/1470. Articolul 1 din aceasta prevede că plata daunelor interese acordate prin hotărârea arbitrală unităţii economice unice compuse din domnii C. şi B., European Food, E., F., D., G., A., H. şi I. constituie un "ajutor de stat", în sensul articolului 107 alin. (1) TFUE, incompatibil cu piaţa internă. Conform articolului 2 din această decizie, România este obligată să nu plătească niciun ajutor incompatibil menţionat la articolul 1 din decizia amintită şi să recupereze ajutoarele care au fost deja plătite entităţilor care compun această unitate economică, precum şi orice ajutor plătit acestor entităţi care nu a fost notificat Comisiei în temeiul articolului 108 alin. (3) TFUE sau orice ajutor plătit după data adoptării aceleiaşi decizii.

Prin cererile introductive depuse la grefa Tribunalului la 6, la 30 şi, respectiv, la 28 noiembrie 2015, European Food, E., F. şi A., în cauza T-624/15, domnul C., în cauza T-694/15, şi domnul B., D., G., H., precum şi I., în cauza T-704/15, au introdus, fiecare, o acţiune în temeiul articolului 263 TFUE având ca obiect anularea deciziei în litigiu. Tribunalul a admis cererile de intervenţie formulate de Regatul Spaniei şi de Ungaria în susţinerea concluziilor Comisiei. În temeiul articolului 68 din Regulamentul său de procedură, Tribunalul a conexat aceste trei cauze în vederea pronunţării deciziei de finalizare a judecăţii.

Tribunalul a considerat că, în susţinerea acţiunilor formulate, aceşti reclamanţi invocau şapte motive. Primul motiv era întemeiat pe necompetenţa Comisiei de a adopta decizia în litigiu şi pe un abuz de putere, precum şi pe nerespectarea articolului 351 TFUE şi a principiilor generale de drept. Al doilea motiv privea încălcarea articolului 107 alin. (1) TFUE. Al treilea motiv se referea la încălcarea principiului protecţiei încrederii legitime. Al patrulea motiv era întemeiat pe aprecierea eronată a compatibilităţii măsurii în cauză cu piaţa internă. Al cincilea motiv era întemeiat pe determinarea eronată a beneficiarilor ajutorului şi pe nemotivare. Al şaselea motiv privea o eroare de drept referitoare la recuperarea ajutorului. În sfârşit, al şaptelea motiv era întemeiat pe o încălcare a dreptului de a fi ascultat, a articolului 108 alin. (3) TFUE şi a articolului 6 alin. (1) din Regulamentul nr. 659/1999.

Prin Hotărârea Tribunalului Uniunii Europene din 18 iunie 2019 în cauza European Food şi alţii/Comisia (T-624/15, T-694/15 şi T-704/15, Tribunalul a admis primul aspect al primului motiv invocat în cauza T-704/15 şi primul aspect al celui de al doilea motiv invocat în cauzele T-624/15 şi T-694/15, întemeiate, pe de o parte, pe necompetenţa Comisiei de a adopta decizia în litigiu în temeiul articolului 108 TFUE şi, pe de altă parte, pe lipsa unui avantaj, în sensul articolului 107 alin. (1) TFUE, conferit prin plata daunelor interese, pentru faptul că, printre altele, pretinsul avantaj a fost acordat înainte de aderarea României la Uniune. Acesta a statuat în esenţă, la punctele 59-93 din această hotărâre, că, prin adoptarea deciziei în litigiu, Comisia aplicase retroactiv competenţele pe care le deţinea în temeiul articolului 108 TFUE şi al Regulamentului nr. 659/1999 unor fapte anterioare acestei aderări şi că, prin urmare, Comisia nu putea califica măsura în cauză, şi anume, potrivit acestei decizii, plata despăgubirii acordate de tribunalul arbitral pentru repararea prejudiciului pe care reclamanţii din procedura arbitrală susţin că l-au suferit ca urmare a abrogării de către acest stat a schemei de stimulente fiscale în cauză, drept "ajutor de stat" în sensul articolului 107 alin. (1) TFUE.

În plus, Tribunalul a admis al doilea aspect al celui de al doilea motiv invocat în cauzele T-624/15 şi T-694/15 şi primul aspect al celui de al doilea motiv invocat în cauza T-704/15, referitoare în esenţă la eroarea privind calificarea juridică a hotărârii arbitrale prin prisma noţiunilor de "avantaj" şi de "ajutor", în sensul articolului 107 TFUE. În această privinţă, Tribunalul a statuat în esenţă, la punctele 98-111 din hotărârea atacată, că, întrucât dreptul Uniunii nu era aplicabil ratione temporis, iar Comisia nu era competentă în temeiul articolului 108 TFUE, precum şi al Regulamentului nr. 659/1999, decizia în litigiu era nelegală întrucât califica drept "avantaj" şi "ajutor de stat", în sensul articolului 107 alin. (1) TFUE, acordarea acestei compensaţii, cel puţin pentru perioada anterioară datei la care a intrat în vigoare dreptul Uniunii în România. În consecinţă, Tribunalul a anulat decizia în litigiu în totalitate, fără a examina celelalte aspecte ale acestor motive şi nici celelalte motive.

Ulterior, prin Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată la 25.01.2022, în cauza C-638/19 P, hotărârea Tribunalului Uniunii Europene a fost anulată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare Tribunalului Uniunii Europene pentru a se pronunţa asupra motivelor şi argumentelor invocate în faţa CJUE, care privesc aspectul dacă măsura vizată de Decizia Comisiei Europene îndeplineşte pe plan material condiţiile prevăzute de articolul 107 alin. (1) TFUE. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Uniunii Europene sub numerele de cauze disjunse T-624/15 RENV, T-694/15 RENV şi T-704/15 RENV, nefiind încă soluţionată la data pronunţării prezentului recurs.

6.2. Analiza motivelor de casare şi a apărărilor aferente

6.2.1. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă (sentinţa nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei)

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 Cod de procedură civilă, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia adoptată; Înalta Curte apreciază că sentinţa civilă recurată respectă disp. art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă. De altfel, se constată că prin argumentele aduse pe această cale se invocă în esenţă o eventuală greşită interpretare şi aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea insuficientă, contradictorie sau străină de obiectul cauzei nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată.

Instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea; astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. Ca urmare, motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondat.

6.2.2. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Problema de drept ridicată de cele două recursuri declarate în cauza de faţă se referă la calificarea naturii juridice a sumelor reprezentând ajutor de stat acordate reclamantei şi care sunt supuse restituirii, respectiv dacă acestea au natura unor obligaţii fiscale sau a unor obligaţii civile.

În susţinerea calificării ca fiind obligaţii fiscale, recurentele au invocat, în esenţă, următoarele argumente:

- nelegala reţinere a puterii de lucru judecat ca rumare a nerelevanţei soluţiei date în dosarul nr. x/2016 ce s-a aflat pe rolul Curţii de Apel Oradea şi care a fost soluţionat prin sentinţa civilă nr. 178/ca/19.09.2016, deoarece nu este întrunită condiţia identităţii de părţi;

- prevederile art. 22 din O.G. nr. 92/2003 şi ale art. 26 alin. (8) din O.U.G. nr. 77/2014 care stabilesc că aceste ajutoare se recuperează in condiţiile Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală şi că se fac venit la bugetul de stat, fiind deci asimilate creanţelor bugetare;

- sintagma "obligaţii fiscale restante" din textul art. 206 indice 28 alin. (2) Codul fiscal trebuie interpretată în sensul pe care această noţiune o are potrivit O.G. nr. 92/2003 şi potrivit definiţiei date bugetului general consolidat prin art. 2 din Legea nr. 69/2010;

- argumentele reclamantei intimate-preluate de instanţa in sentinţa civila recurata contesta validitatea Deciziei CE, fiind inadmisibile, asupra lor putându-se pronunţa doar Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

- ignorarea dispoziţiilor art. 32 indice 1 din O.U.G. nr. 77/2014 privind procedurile naţionale din domeniul ajutorului de stat, precum si pentru modificarea si completarea Legii concurentei nr. 21/1996, norme potrivit cărora:

Înalta Curte constată că argumentul principal avut în vedere de prima isntanţă în motivarea soluţiei date a fost cel legat de reţinerea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat al Deciziei nr. 5848/25.11.2019 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2016.

Ca urmare, dintre toate criticile invocate în recursuri, are prioritate analizarea celei care contestă reţinerea acestui efect pozitiv, celelalte având utilitate doar în situaţia în care prezenta instanţă de recurs ar constata că nu se impunea reţinerea unui asemenea efect.

Or, Înalta Curte reţine că singurul aspect pentru care recurentele contestă puterea de lucru judecat este legat de condiţia identităţii de părţi din perspectiva pârâtului, susţinându-se că în procesul anterior, pârât a fost Ministerul Finanţelor Publice prin structura sa internă care gestiona în acea perioadă aspectele legate de posibilitatea revocării autorizaţiilor de utilizator final (Comisia pentru armonizarea operatorilor de produse suspuse accizelor armonizate), în timp ce în prezenta cauză, pârât este Autoritatea Vamală Română-Direcţia Regională Vamală Bucureşti.

Astfel cum invocă recurentele, prin Legea nr. 268/2021 pentru înfiinţarea Autorităţii Vamale Române şi pentru modificarea unor acte normative, s-a înfiinţat Autoritatea Vamală Română, ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale în domeniul vamal, instituţie publică cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Finanţelor şi finanţată de la bugetul de stat prin bugetul Ministerului Finanţelor, ca efect al reorganizării prin divizare parţială a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, astfel că s-au preluat de la Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, posturile şi personalul structurilor vamale, respectiv Direcţia Generală a Vămilor din cadrul aparatului propriu al Agenţiei, direcţiile regionale vamale şi birourile vamale de interior şi de frontieră din cadrul direcţiilor generale regionale ale finanţelor publice.

Această instituţie nou înfiinţată a preluat însă nu doar posturile aferente şi personalul, ci şi atribuţiile Comisiei pentru armonizarea operatorilor de produse suspuse accizelor armonizate din cadrul Ministerului Finanţelor, fiindu-i opozabile hotărârile judecătoreşti definitive pronunţate în contradictoriu cu aceasta din urmă, cât timp, din punct de vedere juridic, este continuatoarea atribuţiilor acesteia.

Astfel, prin Hotărârea nr. 237/2022 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Vamale Române şi pentru modificarea pct. 1 de la lit. C) din cadrul anexei nr. 1 la Hotărârea Guvernului nr. 791/2009 privind condiţiile pentru certificarea aeroporturilor civile internaţionale sau deschise traficului aerian internaţional, s-au statuat următoarele:

"Art. 1. - Autoritatea Vamală Română, denumită în continuare Autoritatea, se organizează şi funcţionează în subordinea Ministerului Finanţelor, ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale în domeniul vamal, instituţie publică cu personalitate juridică.

Art. 2. - (1) În aplicarea prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 268/2021 pentru înfiinţarea Autorităţii Vamale Române şi pentru modificarea unor acte normative, în ceea ce priveşte prevederile Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Codul fiscal, respectiv a Hotărârii Guvernului nr. 1/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, în domeniul supravegherii produselor accizabile Autoritatea asigură:

a) primirea, înregistrarea şi gestionarea declaraţiilor informative privind produsele accizabile întocmite în baza Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Codul de procedură fiscală;

b) stabilirea, prin decizie de impunere, a creanţelor fiscale pentru gospodăriile individuale, pentru diferenţe de accize devenite exigibile ca urmare a neregulilor apărute pe parcursul deplasării produselor accizabile, precum şi pentru distrugeri sau pierderi de produse accizabile care nu se admit ca neimpozabile;

c) controlul şi supravegherea fiscală a producţiei, depozitării, circulaţiei, importului şi utilizării produselor accizabile;

d) acordarea de asistenţă şi îndrumare în domeniul autorizării şi supravegherii producţiei, deţinerii, importului şi circulaţiei producţiei produselor accizabile;

e) constatarea şi sancţionarea, potrivit competenţelor, a nerespectării legislaţiei privind regimul produselor accizabile;

f) autorizarea, în situaţiile în care autoritatea vamală este autoritate competentă conform prevederilor Codul fiscal, şi înregistrarea persoanelor juridice şi fizice care desfăşoară activităţi de producţie, îmbuteliere, ambalare, primire, deţinere, depozitare şi/sau expediere, comercializare, utilizare finală a produselor accizabile.

(2) Autoritatea asigură administrarea, cu excepţia acţiunilor de inspecţie fiscală şi a stingerii creanţelor fiscale prin executare silită efectuate potrivit Codului de procedură fiscală, a impozitelor, taxelor şi a altor venituri bugetare, date prin lege în competenţa sa, respectiv a:

a) taxelor vamale, potrivit prevederilor Regulamentului (UE) nr. 952/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului din 9 octombrie 2013 de stabilire a Codului vamal al Uniunii, cu modificările şi completările ulterioare, denumit în continuare Codul vamal al Uniunii, şi a altor resurse proprii tradiţionale ale bugetului unional prevăzute la art. 2 alin. (1) lit. (a) din Decizia (UE, Euratom) 2020/2.053 a Consiliului din 14 decembrie 2020 privind sistemul de resurse proprii ale Uniunii Europene şi de abrogare a Deciziei 2014/335/UE, Euratom;

b) accizelor şi taxei pe valoarea adăugată, potrivit prevederilor Codul fiscal."

Prin urmare, argumentul recurentelor legat de lipsa identităţii de părţi este nefondat, în mod corect reţinând prima instanţă puterea de lucru judecat a deciziei anterioare a instanţei supreme.

Astfel, în mod corect a reţinut prima instanţă că chestiunea litigioasă a naturii obligaţiilor stabilite prin Decizia (UE) 2015/1470 a Comisiei Europene din 30.03.2015 privind ajutorul de stat pus în aplicare de România - Hotărârea arbitrală în cauza Micula/România din 11.12.2013 (notificată cu numărul C (2015) 2112) a fost dezlegată definitiv prin Decizia nr. 5848/25.11.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2016, prin care a fost respins recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice în contradictoriu cu reclamanta din prezenta cauză, şi care a avut ca obiect anularea unei decizii de revocare a autorizaţiilor de antrepozit fiscale, pentru aceleaşi motive, doar că la acel moment obligaţiile apreciate restante erau evaluate într-un cuantum mai mic.

Prin această decizie, instanţa supremă a stabilit că suma de 1.959.605 RON cu care reclamanta din prezentul litigiu figura la acel moment ca având obligaţii fiscale restante reprezenta despăgubiri acordate prin Hotărârea arbitrală din 11.12.2013 pronunţată în cauza x de către Centrul Internaţional pentru Soluţionarea Disputelor pentru Investiţii, ca urmare a nerespectării de către România a unor obligaţii asumate prin Acordul din 29.05.20002 privind promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor încheiat între Guvernul României şi Guvernul Regatului Suediei. S-a reţinut că prin Decizia (UE) 2015/1470 a Comisiei Europene din 30.03.2015 (Decizia nr. 2112/30.03.2015 - numărul notificării), Comisia Europeană a impus Statului Român să recupereze sumele executate în baza hotărârii arbitrale de la cei cinci reclamanţi şi de la alte 5 companii aflate în legături comerciale sau de acţionariat cu reclamanţii, S.C. A. nefiind parte în dosarul arbitral.

Verificând Hotărârea arbitrală pronunţată la data de 11.12.2013 de ICSID, Inalta Curte a constatat că suma apreciată de Ministerul Finanţelor Publice ca fiind "obligaţii fiscale restante" reprezintă de fapt despăgubiri civile acordate reclamanţilor ca urmare a nerespectării de către România a unor obligaţii asumate, pentru neinformarea la timp de deţinătorilor de CIP şi prin faptul că nu a acţionat transparent atunci când nu a informat reclamanţii la timp că regimul va fi încheiat înaintea datei sale de expirare. Instanţa supremă a concluzionat în acel litigiu că aceste obligaţii ale reclamantei la bugetul de stat, ce îşi au izvorul în Hotărârea arbitrală din 11.12.2013 pronunţată în cauza x de către Centrul Internaţional pentru Soluţionarea Disputelor pentru Investiţii, nu provin din raporturi fiscale existente între părţi, fiind valabilă teza că nu orice creanţă bugetară este fiscală.

Art. 16 din O.G. nr. 92/2003 defineşte conţinutul raportului de drept procedural fiscal ca fiind raportul ce "cuprinde drepturile şi obligaţiile ce revin părţilor, potrivit legii, pentru îndeplinirea modalităţilor prevăzute pentru stabilirea, exercitarea şi stingerea drepturilor şi obligaţiilor părţilor din raportul de drept material fiscal."

O definiţie a creanţelor fiscale este oferită şi de prevederile art. 21 din aceeaşi Ordonanţă astfel: "Creanţele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal."

Alineatul (2) al aceluiaşi articol dispune că "Din raporturile de drept prevăzute la alin. (1) rezultă atât conţinutul, cât şi cuantumul creanţelor fiscale, reprezentând drepturi determinate constând în:a)dreptul la perceperea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, dreptul la rambursarea taxei pe valoarea adăugată, dreptul la restituirea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit alin. (4), denumite creanţe fiscale principale".

Este evident, din coroborarea tuturor textelor legale menţionate mai-sus, că, în afară de impozitele, taxele şi contribuţiile datorate, şi celelalte "sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat" trebuie să se circumscrie unui raport de drept material fiscal.

În Legea nr. 356/2013 a bugetului de stat pe anul 2014, în cadrul Anexei 1 după punctul C, se regăsesc veniturile din ajutoare de stat recuperate, ca fiind încadrate în categoria veniturilor nefiscale, astfel că se desprinde cu claritate concluzia potrivit căreia nu toate veniturile datorate bugetului de stat sunt de natură fiscală.

Or, pentru a se dispune revocarea autorizaţiei pentru un antrepozit fiscal, în condiţiile prevăzute de art. 206 indice 28 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 571/2003, este necesară îndeplinirea condiţiei ca antrepozitarul autorizat să înregistreze obligaţii fiscale restante la bugetul general consolidat. În cazul în care legiuitorul ar fi înţeles că orice obligaţii restante la bugetul de stat pot atrage aplicarea sancţiunii revocării autorizaţiei, nu ar mai fi introdus în textul legal sus-menţionat cuvântul "fiscale" ci s-a fi rezumat la a preciza doar înregistrarea obligaţiilor restante la bugetul de stat şi, în acest caz, s-ar fi dedus că este vorba despre orice categorie de creanţe, atât fiscale cât şi nefiscale.

În consecinţă, interpretarea dată de recurente textelor de lege incidente speţei nu este corectă, sumele realizate potrivit prevederilor art. 26 alin. (8) din O.U.G. nr. 77/2014, deşi se fac venit la bugetul de stat, nu au natura juridică a unor creanţe fiscale, condiţie necesară pentru a se putea dispune revocarea autorizaţiei de antrepozit fiscal.

În ceea ce priveşte susţinerile referitoare la caracterul de titlu executoriu al Deciziei nr. 2112/30.03.2015 a Comisiei Europene, se constată că nu prezintă relevanţă faţă de obiectul cauzei întrucât în speţa pendinte nu se contestă executarea creanţelor stabilite prin titlul executoriu, ci se contestă decizia prin care s-a respins cererea de reautorizare şi s-a dispus revocarea autorizaţiilor.

În prezenta cauză, autorizaţiile de antrepozit fiscal au fost revocate pentru acelaşi motiv, că reclamanta are obligaţii fiscale restante provenite din obligaţia de a restitui despăgubirile încasate în baza Hotărârii arbitrale din 11.12.2013 pronunţată în cauza x de către Centrul Internaţional pentru Soluţionarea Disputelor pentru Investiţii.

Or, chestiunea litigioasă a naturii juridice a acestor obligaţii de plată a fost definitiv lămurită prin Decizia nr. 5848/25.11.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2016, a cărei putere de lucru judecat a fost invocată de către reclamantă.

Potrivit art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă. Aşadar, existenţa unei hotărâri judecătoreşti poate fi invocată în cadrul unui alt proces, cu putere de lucru judecat, când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie aceleaşi părţi, să se discute acelaşi obiect şi aceeaşi cauză. Principiul puterii de lucru judecat împiedică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitivă printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces. Noţiunea de proces echitabil presupune că dezlegările irevocabile date problemelor de drept în litigii anterioare, dar identice sub aspectul problemelor de drept soluţionate, au caracter obligatoriu în litigiile ulterioare, deoarece, în caz contrar, s-ar încălca principiul securităţii raporturilor juridice, cu consecinţa generării incertitudinii jurisprudenţiale.

Înalta Curte constată că sunt suficiente aceste argumente pentru a constata caracterul civil al obligaţiilor de recuperat şi deci netemeinicia motivului de casare aferent invocat, nemaifiind necesară analiza celorlalte motive de recurs invocate de recurente.

6.3. Temeiul procesual al soluţiei date recursurilor

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta VCurte va respinge recursurile ca nefondate.

Având în vedere căderea în pretenţii a recurenţilor-pârâţi, în temeiul art. 451²alin. (1) din C. proc. civ., îi va obliga la plata către intimata - reclamantă A. a sumei de 1421,36 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs conform dovezilor depuse la dosarul de recurs (factura nr. x din 25.01.2024 achitată cu ordinul de plată nr. x/26.01.2024, document fiscal nr. 270/19.02.2024 şi factura fiscală x/19.02.2024 cu bon fiscal aferent).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenţii-pârâţi Autoritatea Vamală Română prin Direcţia Regională Vamală Bucureşti şi Ministerul Finanţelor - Direcţia Generală Management al Domeniilor Reglementate Specific prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor împotriva sentinţei nr. 26/CA/2023-P.I. din 27 ianuarie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Obligă recurenţii - pârâţi la plata către intimata - reclamantă A. a sumei de 1421,36 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 4 martie 2024.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

scj