Şedinţa publică din data de 13 martie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată, la data de 13.12.2021, pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi Ministerul Finanţelor Publice, anularea Deciziei nr. 30/P din 8 septembrie 2021, a Dispoziţiei obligatorii ISR_AIF-2002/28 mai 2021 şi a Raportului de inspecţie economico-financiară nr. 1997/27 mai 2021.
A mai solicitat reclamanta şi suspendarea executării aceloraşi acte până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anulare.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 26/2022 din 7 martie 2022, Curtea de Apel Iaşi:
(i) a admis cererea reclamantei de sesizare a Curţii Constituţionale;
(ii) în temeiul art. 29 din Legea 47/1992, a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3 pct. 4, art. 3 pct. 5 lit. f), art. 3 pct. 6 din O.U.G. nr. 94/2011 şi a O.U.G. nr. 94/2011 în ansamblul său, prin raportare la prevederile art. 1 alin. (4), art. 140 alin. (1) şi art. 115 alin. (4) din Constituţia României;
(iii) a respins, ca nefondată, acţiunea.
3. Cererea de recurs
Împotriva sentinţei menţionate la pct. I.2.(iii), reclamanta A. S.R.L. a formulat recurs, prin intermediul a două memorii de recurs, înregistrate la dosar la 23 martie 2022 şi la 5 aprilie 2022, vizând soluţia de respingere atât a cererii de anulare, cât şi a cererii de suspendare.
3.1. Prin intermediul primului memoriu de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta a criticat soluţia de respingere atât a cererii de anulare, cât şi a cererii de suspendare (cu menţiunea că, prin decizia nr. 3295 din 15 iunie 2023, ÎCCJ-SCAF a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă împotriva sentinţei recurate, în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra cererii de suspendare), solicitând casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea acestei cereri aşa cum a fost formulată.
3.2. Prin cel de-al doilea memoriu de recurs, întemeiat tot pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta a criticat doar soluţia de respingere a cererii de anulare, solicitând, de asemenea, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea acestei cereri aşa cum a fost formulată.
4. Apărările intimaţilor
Intimaţii-pârâţi Direcţia Geneală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi Ministerul Finanţelor au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, pentru apărările dezvoltate la dosar.
II. Soluţia instanţei de recurs
Examinând sentinţa atacată, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare, fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din C. proc. civ.
2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.
Reclamanta A. S.R.L. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi Ministerul Finanţelor Publice, anularea Deciziei nr. 30/P din 8 septembrie 2021, a Dispoziţiei obligatorii ISR_AIF-2002/28 mai 2021 şi a Raportului de inspecţie economico-financiară nr. 1997/27 mai 2021.
A mai solicitat reclamanta şi suspendarea executării aceloraşi acte până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anulare.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa atacată, Curtea de Apel Iaşi a respins, ca nefondată, acţiunea reclamantei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:
În fapt, reclamata este o persoană juridică de drept privat care are ca obiect principal de activitate transportul auto de persoane, fiind deţinătoarea mai multor licenţe de traseu.
Activitatea societăţii pentru perioada 1 ianuarie 2015- 31 decembrie 2019 a făcut obiectul inspecţiei realizate de către Ministerul de Finanţe prin Inspecţia Economică Financiară din cadrul DGRFP Iaşi, inspecţie finalizată prin întocmirea raportului nr. 1997/27 mai 2021 şi a dispoziţiei obligatorii nr. 2002/28 mai 2021.
Prin acest ultim act s-a stabilit în sarcina societăţii obligaţia de a restitui la bugetul de stat suma totală de 5 313 851,73 RON din care 3 875 720,50 RON reprezentând creanţă principală constând în sume solicitate şi încasate necuvenit de la Ministerul Transporturilor pentru decontarea călătoriilor cu mijloacele de transport auto pentru pensionari, restul reprezentând accesorii bugetare (957 867,87 RON dobânzi şi 480 263,36 RON penalităţi de întârziere).
Plângerea administrativă a societăţii formulate împotriva acestei Dispoziţii a fost respinsă ca nefondată prin Decizia nr. 30/8 septembrie 2021 .
Din probele administrate în cauză reiese că în perioada ianuarie 2015- decembrie 2019 societatea a încasat de la bugetul general consolidat prin Ministerul Transporturilor, suma totală de 3 875 720,50 RON cu TVA care a reprezentat contravaloarea a 50 % din tariful călătoriilor cu mijlocul de transport auto pentru pensionarii care beneficiază de facilităţile legiferate de Legea 147/2000. Această sumă a fost încasată de reclamantă pe baza unor deconturi centralizatoare lunare depuse la Ministerul Transporturilor şi din care reiese că au fost utilizate 140 391 de cupoane talon ale beneficiarilor Legii 147/2000. Din acest număr total de cupoane, doar 39 533 de cupoane decontate prezintă codul CTP utilizat de Casa Judeţeană de Pensii Iaşi (aspect relevant având în vedere că toate licenţele de traseu deţinute de societate au staţie de plecare/sosire Iaşi: Iaşi-Bucureşti, Iaşi-Galaţi, Iaşi-Hărpăşeşti, Iaşi-Bicaz, Iaşi-Piatra Neamţ, Iaşi-Paşcani).
Reiese din propria declaraţie a administratorului reclamantei faptul că pentru serviciile de transport pretins efectuate, aferente acestor cupoane, nu au fost eliberate legitimaţii de călătorie, nu s-a încasat restul de 50 % din valoarea preţului biletului.
Conform verificărilor efectuate de inspectori şi necontestate de reclamantă cuantumul încasărilor efective ale societăţii, prin casierie, tot pentru perioada verificată, a fost de doar 2 756 902,71 RON. Faţă de declaraţia anterioară a administratorului, reiese că această sumă este aferentă exclusiv transportului efectuat de societate pentru celelalte persoane transportate, exclusiv pensionarii beneficiari ai Legii 147/2000.
Pe parcursul controlului, atitudinea reclamantei nu s-a circumscris nicidecum principiului cooperării prevăzut de art. 18 din O.U.G. nr. 94/2011, acesteia adresându-i-se 3 invitaţii (la data de 18 noiembrie 2020, 17 martie 2021 şi 12 aprilie 2021) pentru a depune documente pertinente pentru inspecţie, societatea neconformându-se niciuneia, în integralitatea sa.
Pentru soluţionarea prezentei cauze, judecătorul fondului a apreciat ca fiind demnă de reţinut atitudinea reclamantei de a nu depune în faţa inspecţiei: cupoanele talon înscrise în deconturile centralizatoare transmise Ministerului Transporturilor aferente anului 2019 (acestea nu au fost depuse nici măcar odată cu plângerea administrativă formulată, nici odată cu acţiunea în justiţie); borderourile de decontare şi borderoul biletelor vândute cu preţ întreg (100%) şi cu reducere de 50 % pentru pensionari, întocmite zilnic pentru fiecare traseu; tarifele concrete şi publice practicate pe trasee pentru întreaga perioadă.
Având în vedere faptul că a fost aprobată o amânare iniţială a inspecţiei şi a operat chiar şi o suspendare a acesteia în perioada decembrie 2020- martie 2021, eventuala scuză referitoare la omisiunea prezentării acestor documente din pricina volumului lor coroborat cu factorului timp, apare ca vădit nefondată.
Ca urmare a controlului efectuat în baza documentelor financiar-contabile aflate la dispoziţie (deconturile centralizatoare lunare depuse la Ministerul Transportului după modelul din anexa 4 H.G. nr. 2403/2004, raportările ARR, licenţele de traseu, situaţii financiare anuale) şi relaţiilor din partea ARR şi Caselor Judeţene de pensii Constanţa şi Iaşi (adresele x/2021, y/2020, z/2020, w/2021, t/2021), pe lângă absenţa pentru întreaga perioadă a legitimaţiilor de transport şi a neîncasării diferenţei de preţ, inspectorii au constatat numeroase deficienţe punctuale cu privire la anumite cupoane talon aferente unor dosare de pensie care figurau în deconturile transmise, verificări efectuate prin sondaj:
1. Pentru luna iunie 2016 au existat diferenţe de raportare între informaţiile transmise la ARR şi cele transmise la Ministerul Transporturilor, astfel încât societatea a solicitat şi încasat de la bugetul de stat pentru decontul centralizator lunar, decontarea serviciilor de transport auto pentru un număr de 209 cupoane talon care nu fuseseră însă raportate anterior la ARR şi care însumează 10 192 RON cu TVA;
2. Pentru perioada 2015-2018 au fost identificate 9 cupoane talon raportate la ARR şi înscrise în decontul centralizator transmis la Ministerul Transporturilor cu date eronate referitoare la preţul călătoriei, pentru acestea încasându-se suma de 1 412 RON cu TVA;
3. Au fost identificate 24 cupoane talon raportate la ARR şi în decontul centralizator transmis la Ministerul Transporturilor cu date eronate cu privire la numărul dosarului de pensie şi coduri CTP inexistente, pentru care s-a încasat 692 RON cu TVA;
4. S-au verificat 451 cupoane talon înscrise în decontul centralizator şi care prezintă pentru o singură persoană (cu acelaşi număr de dosar), în aceeaşi zi, două trasee diferite imposibil de parcurs în acelaşi timp pentru care s-a încasat de la bugetul de stat suma de 14 228,50 RON;
5. Situaţii în care au fost raportate în aceeaşi zi, pentru o singură persoană câte două sau mai multe cupoane talon pentru acelaşi traseu, respectiv au fost identificate 265 cupoane talon în această situaţie, pentru care s-a încasat suma de 4491,5 RON;
6. Ca urmare a analizării unui eşantion de 181 dosare de pensii ale căror numere se regăseau în deconturile transmise de reclamantă la Ministerul Transporturilor şi erau aferente CJP Constanţa, s-a constatat că din acestea, 91 de dosare aparţineau unor persoane decedate/transferate/sistate la plată/inexistente iar, aferent acestora, au fost raportate în decontul centralizator 192 de cupoane talon, pentru care s-a încasat suma de 6 067,50 RON cu TVA;
7. Ca urmare a analizării unui eşantion de 280 de dosare de pensii aferente cupoanelor talon transmise spre decontare şi care prezentau codul aferent CJP Iaşi, s-a constatat că 194 dosare aparţineau unor persoane decedate, transferate înainte de 2015, sistate la plată sau care pur şi simplu nu există în baza de date a CJP Iaşi, pentru pretinsele călătorii aferente acestor dosare a fost încasată de la bugetul de stat suma de 12 702 RON cu TVA;
Faţă de toate aceste deficienţe punctuale constatate prin sondaj, în contextul absenţei încasării diferenţei de 50 % din preţului călătoriei şi neemiterii legitimaţiilor de călătorie pentru toate cupoanele talon transmise spre decontare, coroborat cu omisiunea prezentării de către societate a unor dovezi minimale referitoare la preţul practicat şi a documentelor justificative care au stat la baza deconturilor transmise către Ministerul Transporturilor, organul de inspecţie a concluzionat corespunzător în sensul caracterului fictiv al acestora emiţând dispoziţia obligatorie prin care a pretins recuperarea sumelor nelegal decontate de la bugetul de stat şi accesoriile aferente.
Prin Măsura 1 din Dispoziţia emisă la data de 28 mai 2021 s-a dispus recuperarea sumei de 31 016 RON cu TVA (reprezentând deficienţele anterior indicate la primele 5 puncte) plus accesorii în cuantum de 14 015,96 RON.
Prin Măsura 2 din aceeaşi Dispoziţie s-a dispus recuperarea de la reclamantă a sumei de 18 769,50 RON cu TVA (reprezentând deficienţele anterior indicate la punctele 6 şi 7) plus accesorii în cuantum de 5930 RON.
Prin Măsura 3 din Dispoziţia obligatorie s-a impus societăţii restituirea restului sumei de 3 825 935 RON decontate nelegal, reprezentând diferenţa rămasă din totalul de 3 875 720,50 RON cu TVA, plus accesorii de 1 418 185,27 RON.
Pe calea prezentului demers judiciar, reclamanta invocă o serie de motive de nelegalitate ale actelor emise, fără însă a ataca chiar esenţa constatărilor şi care îndreptăţesc pârâtele la a pretinde restituirea sumelor primite, respectiv caracterul fictiv al decontărilor transmise şi în baza cărora s-a încasat o sumă considerabilă de la bugetul de stat.
Reclamanta nu a dovedit de o manieră credibilă, nici în faţa inspectorilor şi nici a instanţei de judecată, aspectul esenţial aflat în discuţie: realitatea tuturor serviciilor de transport pretinse la decontare, a identităţii persoanelor pretins a fi fost transportate, în condiţiile, pe traseele şi la datele indicate în deconturi, cu alte cuvinte, realitatea din spatele cupoanelor adunate şi solicitate la decontare prin raportare la un preţ fictiv al călătoriei.
Nu poate fi ignorat faptul că din întreaga atitudine a reclamantei transpare intenţia sa de a obţine decontarea cupoanelor talon transcrise în deconturile justificative lunare şi înaintate Ministerului Transporturilor, fără însă a dovedi vreo preocupare, pe parcursul timpului (2015-2019), pentru dovedirea realităţii operaţiunii sale comerciale: transportul persoanelor în discuţie.
Deşi se referă la persoana sa ca fiind o parte a unui raport juridic civil, respectiv a unui contract de transport, reclamanta ignoră faptul că potrivit prevederilor art. 1956 C. civ.:
"Contractul de transport se dovedeşte prin documente de transport, precum scrisoare de trăsură, recipisă de bagaje, foaie de parcurs, conosament, tichet ori legitimaţie de călătorie sau altele asemenea, de la caz la caz."
Corelativ, faţă de tipul transportului efectuat, curtea de apel a reţinut prevederile art. 134 şi 135 din Ordinul MTI 980/2011 şi ale anexei 5 din Ordinul MFP 2185/2001 din care reiese cu claritate obligaţia transportatorilor auto de persoane de a emite bilet de călătorie/legitimaţie de călătorie, acesta fiind singurul document justificativ "pe baza căruia unitatea prestatoare asigură serviciile de transport interurban de călători" şi reprezintă, totodată, "documentul justificativ de înregistrare în contabilitatea prestatorului şi a beneficiarului, după caz."
Subsecvent, prevederile H.G. nr. 2403/2004 aplicabile speţei faţă de natura sumelor alocate de la bugetul de stat, consacră explicit la art. 4, art. 16 şi 17:
"Călătoriile prevăzute la art. 2 alin. (1) se efectuează cu legitimaţiile de călătorie specifice mijloacelor de transport pe calea ferată, auto şi naval, eliberate de către operatorii de transport. (…) Călătoria cu reducere de 50% din tariful stabilit pentru călătoriile pe calea ferată, clasa a II-a, cu mijloace auto sau cu navele de călători clasa a II-a se face în baza unei legitimaţii de călătorie obţinute, după caz, de la punctele de vânzare a legitimaţiilor de călătorie sau direct din mijlocul de transport, în condiţiile stabilite de operatorii de transport. Eliberarea legitimaţiilor de călătorie de către operatorii de transport feroviar, auto sau naval se face în baza cuponului-talon prezentat şi a achitării costului biletului redus cu 50%."
Or, prin două note justificative date în faţa inspectorilor (anexate la filele x din vol VIII), reprezentantul legal al reclamantei a recunoscut clar faptul că pentru pensionarii transportaţi nu a emis niciodată legitimaţie de călătorie, afirmând că a efectuat transportul acestora exclusiv pe bază de cupon.
Curtea de apel a constatat că reclamanta a înţeles eronat scopul şi limitele cadrului legislativ pe care l-a accesat.
Din lectura Legii 147/2000 coroborată cu Normele sale de aplicare reglementate prin H.G. nr. 2403/2004 reiese că ceea ce se decontează de la bugetul de stat nu este cuponul talon în sine, acesta neavând o valoare nominală inclusă, ci călătoria unei persoane anume (pensionarul care beneficiază de facilitate), respectiv 50 % din valoarea declarată, prestabilită, a unei operaţiuni concrete, reale de transport auto a pensionarului care este atât beneficiarul nominal al serviciului prestat cât şi deţinătorul cuponului talon prezentat la decontare.
Cuponul talon este de fapt instrumentul ad probationem al unei facilităţi inuitu personae, Normele de aplicare ale Legii 147/2000 consacrând expres obligaţia transportatorului de a legitima persoana care prezintă cuponul şi de a-i permite doar acesteia să îl folosească în scopul prevăzut de lege.
Conţinutul prevederilor art. 23, art. 26 şi art. 27 din H.G. nr. 2403/2004 statuează explicit asupra obligaţiei transportatorilor de a legitima persoanele care solicită transportarea cu tarif redus şi vădesc preocuparea legiuitorului de a se asigura că sumele suportate din bugetul de stat acoperă o nevoie concretă, reală, de transport a pensionarilor titulari ai facilităţii.
Corespondenţa între data, ruta pe care s-a călătorit, identitatea persoanei care a călătorit, cuponul care s-a folosit, preţul total al călătoriei care se practica la data evenimentelor (din care să se deducă procentual suma suportată de la bugetul de stat), reprezintă elemente esenţiale de trasabilitate pe care reclamanta ar fi trebuit să fie în măsură să le dovedească fără niciun dubiu, pentru fiecare din cele 140 391 de transporturi pretins efectuate.
În ipoteza neîntrunirii acestor elemente, se creează premisele fraudării sistemului de facilitate reglementat, respectiv se permite "tranzacţionarea" cupoanelor neutilizate efectiv de pensionarii în drept, cu consecinţa directă a acceptării decontării de la bugetul de stat a unei valori fictive, stabilite artificial şi care "acoperă" un serviciu fictiv de transport. Evident, această ipoteză nu se înscrie în logica scopului Legii 147/2000 şi a mecanismului stabilit prin normele sale de aplicare.
Absenţei emiterii legitimaţiei de călătorie i se adaugă faptul că pentru toate deconturile în discuţie, reclamanta nici nu a încasat diferenţa de preţ de 50 %, afirmând că a ales să procedeze în acest fel pentru a descuraja deplasarea pensionarilor cu "piraţii". Această afirmaţie nu a fost dezvoltată în niciun fel.
În primul rând, "gratuitatea" pe care reclamanta şi-a configurat-o (dincolo de aspectele fiscale care pot fi incidente) nu corespunde schemei legislative în care aceasta trebuia să se încadreze pentru a beneficia de sumele pretinse de la bugetul de stat. Conform art. 17 din H.G. nr. 2403/2004:
"Eliberarea legitimaţiilor de călătorie de către operatorii de transport feroviar, auto sau naval se face în baza cuponului-talon prezentat şi a achitării costului biletului redus cu 50%."
Prin urmare, în ipoteza propusă, faţă de absenţa unei valori nominale concrete a facilităţi, coroborat cu consacrarea sa legală doar ca procent dintr-o anumită valoare prestabilită, dacă preţul călătoriei este 0 RON, facilitatea are fix aceeaşi valoare.
În al doilea rând, privită în contextul cuantumului deloc neglijabil al sumelor în discuţie şi sesizând raportului dintre ele (suma efectiv încasată fiind de 2 756 902,71 RON şi suma la care reclamanta afirmă că a renunţat pur şi simplu este în cuantum mult mai mare, de 3 875 720,50 RON- restul de 50 % din valoarea transportului), alegerea reclamantei pare greu de înţeles.
În ceea ce priveşte apărarea reclamantei referitoare la nulitatea actelor contestate faţă de necompetenţa materială a organelor de inspecţie economico-financiară în efectuarea controlului, prima instanţă a reţinut caracterul său nefondat.
În esenţă, reclamanta apreciază că nu putea fi subiectul controlului întrucât este o persoană juridică de drept privat, cu capital integral privat şi care nu este beneficiara directă a unei subvenţii/alocaţii din partea bugetului de stat, cei subvenţionaţi fiind de fapt pensionarii, raportul juridic în care este ea parte fiind unul eminamente civil, circumscris singurei sale obligaţii, respectiv de transport, provenienţa plăţii serviciului nefiind relevantă.
Textele legale incidente nu susţin o astfel de abordare, inspecţia economico-financiară fiind îndreptăţită să efectueze controale ex post întrucât operatorul de transport este beneficiarul indirect al sumelor alocate de la bugetul de stat iar, schema de virare a facilităţii reglementate de Legea 148/2000 prevede un anumit mecanism specific în care operatorul de transport şi nu pensionarul este cel care trebuie să justifice sumele solicitate.
Prezintă relevanţă pentru a atrage aplicabilitatea O.U.G. nr. 94/2011: sursa finanţării, destinaţia exactă a sumei, mecanismul concret de plată şi responsabilităţile legiferate pentru accesarea fondului.
Astfel, potrivit art. 3 din O.U.G. nr. 94/2011, inspecţia economico-financiară reprezintă "activitatea de control prin care se verifică (…) fundamentarea şi justificarea sumelor acordate de la bugetul general consolidat pentru subvenţionarea unor produse sau susţinerea unor activităţi, stabilind erori şi deficienţe în activitatea economico-financiară pentru a le remedia şi a le evita în viitor, precum şi stabilirea obligaţiilor către bugetul general consolidat, cu excepţia celor fiscale" iar, noţiunea de "operator economic" care poate fi subiect al verificărilor este definită de acelaşi articol cu caracter generic şi incluzând la lit. f) "alţi operatori economici, indiferent de forma de proprietate, pentru fundamentarea şi justificarea sumelor acordate de la bugetul general consolidat."
Noţiunea de "sume acordate de la bugetul general consolidat" reprezintă, aşa cum explicit statuează legiuitorul la art. 3 pct. 6 din O.U.G. nr. 94/2011, o denumire generică ce include, doar cu titlu exemplificativ şi nu limitativ "subvenţii, transferuri, alocaţii şi alte sume asimilate acestora, pentru subvenţionarea unor produse sau susţinerea unor activităţi".
Aplicând în speţă regula de interpretare conform căreia ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, instanţa fondului a reţinut că textele legale anterior menţionate nu se impun a fi interpretate restrictiv, ele nereferindu-se exclusiv doar la situaţia beneficiarilor direcţi ai unor sume alocate de la bugetul general consolidat ci, tocmai pentru a atinge obiectivele pentru care a fost creată (a se vedea art. 2 din O.U.G. nr. 94/2011), inspecţia economică include şi persoanele care sunt beneficiari indirecţi ai acestora, respectiv cei care se bucură finalmente de alocări în schimbul unui serviciu prestat. Observă instanţa că doar excluderea unor persoane juridice a fost una expres legiferată şi se referă limitativ la societăţile financiar-bancare, societăţile de asigurări şi Societatea Comercială "Fondul Proprietatea".
Sursa patrimonială a facilităţilor reclamate este, în mod cert, bugetul de stat, prin intermediul Ministerului Transporturilor, aşa cum reiese din Legea 147/2000 şi Normele sale de aplicare.
Natura juridică a sumelor decontate reclamantei este aceea a unor facilităţi acordate de stat pentru călătoriile efectuate de către pensionari, parte a politicii sale sociale susţinute de la bugetul de stat.
În contextul argumentului invocat de reclamantă, în speţă este deosebit de important a observa mecanismul concret de alocare de la bugetul de stat a facilităţii la transport pentru pensionari, mecanism în cadrul căruia, contrar apărărilor sale, reclamantei i s-au stabilit obligaţii şi responsabilităţi concrete, toate acestea substanţiind de fapt calitatea sa de beneficiar indirect al acestor sume.
Astfel, conform art. 2 alin. (2) din H.G. nr. 2403/2004, operatorul care a efectuat transportul (nu pensionarul) este cel care recuperează de la stat diferenţa dintre tariful stabilit pentru călătorie şi suma efectiv încasată de la pensionari. În acest scop, operatorului de transport i s-au stabilit prin H.G. nr. 2403/2004 următoarele obligaţii: tipărirea legitimaţiei de călătorie cu reducere de 50 %- art. 7; eliberarea legitimaţiei de călătorie contra prezentării cuponului talon şi al achitării diferenţei de preţ- art. 17; certificarea corectitudinii înscrierilor făcute de pensionari pe cuponul talon- art. 19; eliberarea legitimaţiilor de transport, reţinând cuponul talon şi legitimarea pensionarilor când aceştia se urcă pe parcurs- art. 23; legitimarea pensionarilor cu prezentarea actului de identitate şi a talonului special- art. 26; arhivarea cupoanelor talon pe perioada unui an calendaristic care urmează anului în care a avut loc călătoria- art. 28; întocmirea decontului lunar centralizator după modelul tabelar din anexa 4- art. 29; transmiterea deconturilor lunare la Ministerul Transporturilor cu asumarea răspunderii aferente realităţii, oportunităţii, exactităţii datelor înscrise în acestea-art. 30 şi 31.
Reiese de o manieră evidentă din aceste prevederi legale fix contrariul afirmaţiei reclamantei conform căreia: singura sa obligaţie ar fi aceea de a asigura transportul, plata sa putând fi făcută de oricine şi nefiind aptă per se să o atragă în alt raport juridic decât cel civil.
Legiuitorul a stabilit de o manieră expresă în art. 30 din H.G. nr. 2403/2004 faptul că operatorului de transport îi revine răspunderea aferentă realităţii şi exactităţii datelor prezentate în vederea accesării bugetului de stat, logica fiind aceea că acesta este un beneficiar indirect al asumării financiare a unei politici sociale care are ca beneficiar direct pensionarul.
Raţiunea controlului exercitat în baza O.U.G. nr. 94/2011 este aceea de verifica dacă fondurile bugetare au fost sau nu utilizate conform destinaţiei legale. Or, atât timp cât reclamanta a solicitat de la bugetul de stat alocarea unor sume drept plată a unor servicii de transport persoane, pe baza unui decont justificativ, este firesc să poată fi supusă unui control ex post care să verifice chiar justeţea întocmirii acestuia şi a realităţii serviciului prestat.
Argumentul jurisprudenţial adus în discuţie de către reclamantă, la o verificare atentă şi in extenso a practicii depuse chiar de către parte, nu susţine apărarea acesteia.
Astfel, potrivit jurisprudenţei recente a ÎCCJ (a se vedea mutatis mutandis decizia nr. 3207/2020) competenţa materială a inspecţiei economico-financiară se răsfrânge inclusiv asupra beneficiarilor indirecţi ai fondurilor alocate de la bugetul de stat pentru executarea diferitelor lucrări/servicii, subliniindu-se importanţa decelării mecanismului concret al virării sumelor în discuţie şi obligaţiile legale asumate de aceşti operatori, în context.
Reiese fără niciun dubiu din cuprinsul deciziei ÎCCJ 6506/2013 a ÎCCJ faptul că în materia decontării sumelor aferente aplicării Legii 147/2000 revine inspecţiei economice din cadrul Ministerului de Finanţe şi nu Curţii de Conturi competenţa materială de control al operatorilor economici care solicită decontarea:
"Competenţa materială privind verificarea legalităţii documentelor justificative utilizate pentru decontarea sumelor acordate de la bugetul de stat aparţine M.F.P., prin structurile specializate din cadrul direcţiilor generale ale finanţelor publice teritoriale, conform dispoziţiilor art. 6 lit. d) şi art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2011 privind organizarea şi funcţionarea inspecţiei economico-financiare la operatorii economici." Criticile reclamantei cu privire la această decizie de speţă vădesc nemulţumirea sa faţă de abordarea jurisprudenţială şi interpretează trunchiat un raţionament a cărui finalitate este cea anterior expusă.
Inclusiv deciziile 6254/2020 şi 1766/2020 ale ÎCCJ (citate de reclamantă doar în extras şi doar în scopul justificării absenţei cerinţei cauţiunii pentru suspendarea efectelor dispoziţiei obligatorii) recunosc de o manieră implicită competenţa materială a inspecţiei economico-financiară în materia controlului operatorilor de transport persoane care solicită de la bugetul de stat sume aferente aplicării Legii 44/1994, respectiv călătoriilor veteranilor de război. În decizia 1766/2020 se menţionează explicit că:
"Înalta Curte nu subscrie argumentelor instanţei de fond potrivit cărora operatorul de transport public de persoane nu are obligaţia de a verifica modul în care beneficiarii Legii nr. 44/1994 valorifică biletele de călătorie gratuită emise de Ministerul Transporturilor. Dimpotrivă, constată că operatorii de transport sunt implicaţi în raportul juridic născut între beneficiarii legii şi autorităţile publice şi pot solicita decontarea costurilor călătoriilor gratuite numai cu respectarea Legii nr. 44/1994 şi a prevederilor Ordinului nr. 266/312/2005."
Jurisprudenţa Curţii de apel Iaşi indicată de către reclamantă, respectiv deciziile 39/2017, 1322/2013 şi 3781/2013 nu au nicio relevanţă întrucât ele se referă la competenţa materială a Curţii de Conturi şi fac interpretarea unor prevederi legale din Legea 94/1992.
Sentinţele 381/2011, 287/2011, 333/2011, 294/2011 şi 393/2011 ale Curţii de apel Iaşi şi, corelativ, deciziile ÎCCJ 646/2013, 4901/2012, 4179/2012, 5158/2012, 5098/2012, 4527/2012, 4607/2012, 4180/2012, 5046/2012, 4732/2012 invocate de reclamantă se circumscriu altui gen de facilitate decât cea în discuţie.
Totuşi, inclusiv în acest context, instanţele de judecată în fond au recunoscut de o manieră expresă competenţa organului de inspecţie economico- financiară de a efectua un control ex post în privinţa operatorilor economici care au solicitat decontarea transportului veteranilor de război în condiţiile în care existase deja un control ex ante din partea direcţiilor financiare locale.
Aceste cauze se circumscriu prevederilor Legii 44/1994 şi a normelor sale de aplicare, respectiv Ordinului MT 266/2005, şi au fost generate într-un anumit context: ulterior auditului realizat de Curtea de Conturi la direcţiile finanţelor publice locale cu privire la modul în care acestea verificau ex ante nu doar deconturile dar şi cupoanele transmise de operatorii de transport ale veteranilor, s-au iniţiat acţiuni de inspecţie economică la aceşti operatori, acţiuni care s-au finalizat cu dispoziţii de recuperare a alocărilor bugetare deja efectuate pentru transporturile în discuţie. În acţiunea în anulare a acestor dispoziţii instanţa de judecată a observat şi ulterior sancţionat încercarea autorităţilor financiare de transgresare a responsabilităţii lor iniţiale şi concretizate prin ample note de fundamentare, în controlul ex ante al întregii documentaţii prezentate la decontare (care includea şi cupoanele) către operatorii de transport, în ciuda faptului că aceştia au beneficiat de sume tocmai ca urmare a exercitării atribuţiilor de control de către primele.
Or, trebuie observat că mecanismul legal de decontare de la bugetul de stat pus în aplicare de Legea 44/1994 şi normele sale de aplicare este fundamental diferit de cel statuat prin Legea 147/2000 şi normele sale de aplicare. În acest ultim caz, anterior alocărilor, nicio autoritate a statului nu se află în posesia cupoanelor, a mătcii biletelor de călătorie ci doar în posesia unui decont justificativ întocmit de către societatea comercială, coroborat cu prevederea legală expresă din art. 30 din H.G. nr. 2403/2004 conform căreia aceştia răspund de realitatea şi exactitatea acestui decont. Mai mult, în speţa de faţă este vorba despre o facilitate de 50 % din preţul călătoriei şi nu de o gratuitate.
Decizia 840/2012 a Curţii de apel Iaşi nu prezintă nici ea vreo relevanţă întrucât se circumscrie sferei de aplicare a altei legi decât cea în discuţie.
În ceea ce priveşte apărarea reclamantei conform căreia inspecţia economică nu ar mai putea efectua un control întrucât singura autoritate cu competenţă în materia aplicării Legii 147/2000 ar fi Ministerul Transporturilor, curtea de apel l-a apreciat deopotrivă nefondat.
Verificările efectuate de acest Minister au la bază exclusiv decontul justificativ întocmit de către operatorul de transport şi care conţine datele incluse în modelul acestuia conform anexei 4 la H.G. nr. 2403/2004 (nr dosar de pensie, km, valoarea totală a biletului, valoarea cu reducere) scopul acestor verificări este expus de art. 5 alin. (2) din acelaşi act normativ (numărul călătoriilor, distanţa medie a acestora, valoarea facilităţilor).
Or, este evident că la momentul verificării decontului, nefiind în posesia cupoanelor în sine, a mătcii legitimaţiilor de transport, a situaţiilor financiare, a borderourilor de încasări sau a preţurilor practicate, această autoritate nu poate stabili realitatea serviciului prestat, corespondenţa dintre decontul prezentat şi cupoanele în sine, eliberarea sau nu a legitimaţiilor de călătorie, realitatea numerelor de cupon transcrise, valabilitatea sau nu a acestora prin raport de decesul persoanelor, preţurile practicate public de transportator, etc. Nu există reglementată nicio posibilitate de acces a funcţionarilor din Ministerul Transporturilor la baza de date a Caselor Judeţene de Pensii.
De principiu, existenţa unui control ex ante nu exclude existenţa unui control ex post. Distincţiile dintre cele două verificări sunt redate în art. 7 din O.U.G. nr. 94/2011 şi se înscriu în logica necesităţii asigurării legalităţii atât a modului de virare/alocare a sumelor de la buget cât şi a observării modalităţii de întrebuinţare în sine a acestora. Coexistenţa celor două tipuri de control nu este exclusă de principiul unicităţii controlului pe care reclamanta îl aduce implicit în discuţie.
Nici Ministerul Transporturilor şi nici ARR nu puteau şi nici nu trebuiau să verifice toate datele/documentele aflate în posesia reclamantei şi care ar fi putut dovedi existenţa călătoriei în sine. Verificările acestor două entităţi se refereau exclusiv la condiţii de formă referitoare la numărul curselor, numărul pensionarilor transportaţi, distanţe, valoare decontată.
Corespondenţa dintre decontul justificativ întocmit de către reclamantă şi cuponul talon, respectiv legitimaţia de călătorie, borderoul de încasări, nu putea fi stabilită decât printr-un control ex post cu implicarea şi a datelor aflate în evidenţa Caselor Judeţene de Pensii.
În ceea ce priveşte apărarea reclamantei referitoare la nelegalitatea imputării neprezentării în 2020 a cupoanelor aferente perioadei anterioare anului 2019 de vreme ce perioada legală de arhivare a acestora este de doar un an, instanţa de fond a reţinut că aceasta este parţial fondată însă, complet nerelevantă faţă de neregularităţile identificate de către inspectori şi care vizează însăşi realitatea serviciilor de transport.
Astfel, activitatea de inspecţie financiară a solicitat reclamantei prezentarea nu doar a deconturilor justificative transmise la Ministerul Transporturilor ci şi actele care au stat la baza acestor deconturi, respectiv cupoanele talon pe care reclamanta avea obligaţia de a le prelua de la pensionarii transportaţi, de a verifica regularitatea completării lor şi de a le arhiva timp de 1 an calendaristic începând din anul următor celui în care a avut loc călătoria.
Cupoanele talon şi legitimaţiile de călătorie, respectiv matca acestui formular (pe care reclamanta nu le-a putut prezenta întrucât nu le-a emis) reprezintă documente justificative în sensul Legii contabilităţii, contrar afirmaţiilor reclamantei.
Reiese din lectura prevederilor art. 6 din Legea 82/1991 că orice înscris poate dobândi calitatea de "document justificativ" atât timp cât este folosit pentru a justifica o înregistrare contabilă, operaţiune care se realizează în scopul justificării activităţii economice:
"Orice operaţiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ. Documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate angajează răspunderea persoanelor care le-au întocmit, vizat şi aprobat, precum şi a celor care le-au înregistrat în contabilitate, după caz."
Or, cupoanele talon în discuţie sunt tocmai astfel de înscrisuri primare care justifică ab initio întreaga trasabilitate contabilă pentru jumătate din tariful perceput de operator, fiind cele care trebuie să stea la baza eliberării legitimaţiilor de transport (art. 17 din H.G. nr. 2403/2004) şi, ulterior, cele care sunt transcrise de operatorul de transport în decontul justificativ, pe baza căruia se deschide creditul bugetar şi se face plata de la bugetul de stat. Absenţa/fictivitatea/nevalabilitatea sa îngreunează/lipseşte de suport întregul proces de verificare a deconturilor justificative şi viciază prin urmare întregul proces de executare a legii în privinţa jumătăţii din tariful de transport.
Conform art. 28 din H.G. nr. 2403/2004:
"Cupoanele-talon, respectiv cupoanele-anexă, vor rămâne la unitatea emitentă a legitimaţiei de călătorie şi pe baza lor se va recupera diferenţa de 50% din tarif, de la data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2004. Cupoanele-talon, respectiv cupoanele-anexă, se vor arhiva de către operatorul de transport pe perioada unui an calendaristic care urmează anului în care a avut loc călătoria."
Din lectura textului anterior citat, reiese mai degrabă că legiuitorul ar fi intenţionat să consacre un termen special (prin urmare aplicabil cu prioritate) de păstrare decât cel comun, incident în privinţa celorlalte documente contabile justificative (10 ani), respectiv de doar 1 an. Soluţia legislativă poate părea surprinzătoare întrucât perioada indicată nu se coroborează nici măcar cu termenul de prescripţie al stabilirii creanţelor bugetare însă, prevederea legală nu poate fi ignorată şi nici înlăturată prin distincţii artificiale între noţiunea de "păstrare" şi cea de "arhivare". În opinia instanţei această distincţie operată de inspecţie (în opinia acesteia termenul reglementat de art. 28 din H.G. nr. 2403/2004 ar fi doar unul aferent operaţiunii de arhivare şi, ulterior împlinirii acestuia, ar începe termenul de păstrare de 10 ani, conform art. 25 din Legea contabilităţii) nu se susţine de vreme ce teza iniţială a articolului foloseşte verbul "vor rămâne la unitatea emitentă a legitimaţiei" pentru ca apoi, într-o logică elementară, să statueze şi până când.
Totodată, operaţiunea de arhivare este una de evidenţiere scriptică a unor documente aflate în posesie şi nu poate fi disociată în concret de actul în sine al păstrării (prin natura sa continuu) fie în arhiva proprie fie printr-un serviciu externalizat.
Neprezentarea cupoanelor talon aferente perioadei ianuarie 2015- decembrie 2018 chiar şi din pricina expirării perioadei de păstrare nu poate însă avea automat efectul favorabil urmărit de reclamantă, respectiv acela de validare absolută, necondiţionată a deconturilor justificative cu consecinţa nelegalităţii imputării restituirii sumelor de la buget.
În primul rând, aşa cum s-a argumentat pe larg anterior, reclamanta a eşuat în dovedirea realităţii în sine a transportului efectuat (ca izvor firesc al perceperii preţului din care doar 50 % este suportat de bugetul de stat) conform prevederilor C. civ. şi a Ordinului MT 980/2011 şi ale anexei 5 din Ordinul MFP 2185/2001, neeliberând legitimaţiile de călătorie (definite expres drept "documentul justificativ de înregistrare în contabilitatea prestatorului şi a beneficiarului, după caz.") şi neîncasând diferenţa de preţ.
Conform anexei 5 din Ordinul MFP 2185/2001 biletul de călătorie serveşte ca: document justificativ pe baza căruia unitatea prestatoare asigură serviciile de transport interurban de călători; document justificativ de înregistrare în contabilitatea prestatorului şi a beneficiarului, după caz; document care stă la baza întocmirii situaţiei privind încasările. Se întocmeşte de către prestatorul de servicii într-un exemplar cu matcă şi parte detaşabilă. Circulă la beneficiarul transportului interurban - partea dreaptă a biletului, care se detaşează, pentru a dovedi la orice control plata transportului şi pentru înregistrarea în contabilitatea acestuia şi la la prestatorul de servicii rămâne matca, pentru înregistrarea în contabilitate. Se arhivează la beneficiarul transportului interurban (biletul din partea dreaptă a formularului) şi la prestatorul de servicii (matca formularului).
În al doilea rând, instanţa nu poate omite faptul că reclamanta nu a făcut nici măcar dovada operaţiunii arhivării anterioare şi dezarhivării acestora, după expirarea perioadei de 1 an, neprezentând vreun registru propriu cu aceste menţiuni, vreun proces-verbal întocmit în acest sens, măsuri la care era obligată conform art. 9 şi 12 din Legea 16/1996. Această omisiune nu a fost în niciun fel comentată de către reclamantă şi, în context, nu face decât să contribuie la conturarea caracterului fictiv al operaţiunii de transport în sine.
În al treilea rând, se observă că pentru anul 2019 societatea pur şi simplu s-a sustras controlului, cupoanele talon nefiind prezentate inspectorilor (în ciuda amânării inspecţiei şi a celor trei solicitări exprese) şi nici măcar organelor de soluţionare a contestaţiei administrative. Afirmaţia reclamantei din cuprinsul cererii de chemare în judecată conform căreia prezentarea cupoanelor ar fi fost refuzată de inspectori nu a fost probată de parte şi contrazisă explicit de pârâte.
Anexarea lor la dosarul instanţei în contextul administrării singurei probe solicitate, respectiv aceea cu înscrisuri, nu poate avea niciun efect de vreme ce instanţa însăşi, prin forţe proprii, nu poate verifica autenticitatea lor, unicitatea folosirii lor doar pentru activitatea reclamantei (în contextul în care aceeaşi persoană fizică este administrator în mai multe societăţi comerciale cu acelaşi obiect de activitate şi care au fost supuse unui control similar), coroborarea lor cu deconturile justificative.
În ceea ce priveşte apărarea reclamantei referitoare la măsura 2 din Dispoziţie, respectiv la impunerea restituirii sumei de 18 769,5 RON aferentă folosirii unor cupoane talon aferente unor persoane decedate/transferate/sistate la plată, prima instanţă a apreciat-o ca nefondată.
În esenţă, reclamanta consideră că nu poate fi ţinută răspunzătoare de eventualele erori de inscripţionare ale taloanelor sau cupoanelor şi oricum, evidenţele au fost transmise şi la ARR şi au trecut de verificările acesteia. Totodată, reclamanta subliniază faptul că nu are obligaţia legitimării, identificării călătorului pensionar şi, cu atât mai puţin, nu îi poate fi imputabilă folosirea acestora de către membrii de familie, soţ/soţie.
Chestiunea aduce de fapt în discuţie obligaţia reclamantei, în calitate de operator de transport, de a verifica sau nu identitatea persoanelor care folosesc cupoanele talon pentru a beneficia de reducerea tarifului de călătorie cu 50 %, respectiv obligaţia sa de a nu recunoaşte facilitatea pentru membrii familiei pensionarului ci doar pentru acesta.
În opinia instanţei, aşa cum s-a expus şi anterior, această obligaţie există indubitabil, fiind expres reglementată de legiuitor în art. 10, 19, 23, 26 şi 27 din H.G. nr. 2403/2004. Totodată, trebuie subliniat că facilitatea pentru transportul auto este acordată doar titularilor, soţul sau soţia pensionarului având aceste drepturi exclusiv la transportul feroviar conform art. 2 alin. (4) din H.G. nr. 2403/2004.
Astfel, verificarea corespondenţei dintre talonul de pensie, talonul special de călătorie, modul de completare a cuponului talon de către pensionar, toate revin în sarcina operatorului de transport anterior emiterii legitimaţiei de călătorie conform art. 19 coroborat cu art. 10 şi 18 din H.G. nr. 2403/2004. Ulterior, pe parcursul transportului, este din nou reglementată obligaţia legitimării persoanelor care circulă în temeiul facilităţii, conform art. 23 şi 26 din H.G. nr. 2403/2004.
Aplicarea corectă şi consecventă a acestor prevederi legale ar fi făcut imposibilă transmiterea spre decontare a unor cupoane aparţinând unor persoane decedate/transferate/sistate la plată. Reclamantei nu i s-a imputat o eventuală eroare a inscripţionării cupoanelor, aşa cum încearcă să sugereze, ci chiar corectitudinea datelor înscrise de ea însăşi în decontul justificativ.
În ceea ce priveşte măsura 1 dispusă prin dispoziţia contestată, curtea de apel a reţinut că reclamanta nu a criticat statuările inspectorilor cu privire la suma de 10 192 RON aferentă raportărilor diferite între ARR şi Ministerul Transporturilor pentru luna iunie 2016, suma de 1412 RON aferentă decontărilor solicitate în baza unor tarife eronat indicate şi nici suma de 692 RON aferentă decontării unor dosare de pensii cu date eronate/inexistente.
Apărarea reclamantei în privinţa sumelor de 14 228,5 RON şi 4491,5 RON axată pe faptul că nu ar fi trebuit să i se impute ambele călătorii ci doar una, de vreme ce doar cea de a doua a fost nelegală, nu poate fi primită având în vedere, aşa cum s-a indicat şi anterior, absenţa dovedirii realităţii chiar a transportului efectuat: reieşită din absenţa emiterii legitimaţiei de transport şi a neîncasării contravalorii diferenţei, context în care nici nu se mai poate pune problema unei aplicări diferenţiate. Alegerea la care invită reclamanta, de a deconta unul din cele două cupoane, ar însemna de fapt recunoaşterea existenţei efectuării măcar a uneia din cele două călătorii ceea ce, faţă de argumentele anterior indicate, oricum nu este posibil.
Totodată, aşa cum corect a statuat şi organul de control, prevederile art. 11 din H.G. nr. 2403/2004 statuează că un cupon-talon oferă dreptul la o singură călătorie cu un singur operator de transport.
Nu este legală nici acţiunea de a transporta o singură persoană, o dată, cu două cupoane, pe un singur traseu, întrucât în acest mod facilitatea de la bugetul de stat nu ar mai fi cea legiferată de 50% ci de 100 %.
Totodată, faţă de prevederile exprese ale art. 2 din acelaşi act normativ, este exclusă recunoaşterea facilităţii la transport auto pentru membrii familiei pensionarului.
Pretinsa discriminare invocată de către reclamantă în subsidiarul acestei apărări este nefondată de vreme ce nu poate exista o situaţie similară între transportul auto şi cel feroviar iar, prevederea legală naţională este neechivocă sub aspectul facilităţii acordate şi a condiţiilor.
Faţă de aceste argumente de fapt şi de drept, curtea de apel a reţinut că actele administrative întocmite sunt legale şi temeinice, prezenta acţiune în anulare urmând a fi respinsă.
Considerentele anterior expuse reprezintă tot atâtea argumente pentru care în speţă nu se poate reţine nici existenţa vreunui "caz bine justificat" care să permită eventuala suspendare a efectelor lor până la soluţionarea definitivă a cauzei. În această ordine de idei, analiza "pagubei iminente" apare ca fiind inutilă.
Înalta Curte constată că instanţa de fond nu a analizat efectiv motivul de nelegalitate invocat de reclamantă prin cererea de chemare în judecată şi reiterat prin motivele de recurs, motiv potrivit căruia inspecţia economico-financiară din cadrul DGRFP Iaşi nu era competentă să emită dispoziţia obligatorie şi raportul de inspecţie economico-financiară atacate, în raport cu prevederile art. 3 pct. 5 lit. f) şi pct. 6 din O.U.G. nr. 94/2011
Astfel, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a reţinut competenţa DGRFP Iaşi întemeindu-se pe o argumentaţie care nu are la bază interpretarea prevederilor legale menţionate, ci, după cum în mod corect arată recurenta, o ficţiune juridică reprezentată de apartenenţa reclamantei la categoria "beneficiarilor indirecţi" ai sumelor alocate de la bugetul general consolidat, categorie care nu este reglementată de dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2011.
Nu prezintă relevanţă în contextul menţionat aserţiunea generală a instanţei de fond conform căreia aplicabilitatea O.U.G. nr. 94/2011 este determinată de sursa finanţării, destinaţia exactă a sumei, mecanismul concret de plată şi responsabilităţile legiferate pentru accesarea fondului. Aceasta în condiţiile în care ceea ce trebuia să primească răspuns era argumentul esenţial al reclamantei prin care se susţine că art. 3 pct. 6 din O.U.G. nr. 94/2011 impune condiţia ca sumele în cauză să fie acordate de la bugetul de stat pentru subvenţionarea unor produse sau susţinerea unor activităţi, iar nu pentru acoperirea cheltuielilor efectuate de operatorii de transport pentru finanţarea schemei de sprijin prevăzute de Legea nr. 147/2000. Altfel spus, judecătorul fondului trebuia să stabilească dacă sumele ce au făcut obiectul inspecţiei economico-financiare efectuate la reclamantă au fost acordate conform condiţiei impuse de art. 3 pct. 6 din O.U.G. nr. 94/2011 (condiţie obligatorie indiferent de denumirea sumei acordate - subvenţie, transfer, alocaţie etc.) şi, în caz afirmativ, să precizeze produsul subvenţionat ori activitatea susţinută prin sumele acordate.
Înalta Curte reţine că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din noul C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Rolul principiului motivării hotărârilor judecătoreşti, consacrat prin acest text legal, este acela de a asigura o bună administrare a justiţiei şi de a face posibil un control judiciar efectiv, motivarea sumară sau confuză echivalând cu nemotivarea.
De asemenea, jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, în sensul că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt analizate de instanţă, aceasta având obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor probatorii (hotărârea din 28.04.2005 în cauza Albina contra României).
Faţă de aceste împrejurări, Înalta Curte apreciază că, deşi curtea de apel a respins acţiunea ca neîntemeiată, în fapt aceasta nu a soluţionat fondul cauzei, întrucât nu a analizat decât formal un argument esenţial de nelegalitate a actelor atacate. Or, în raport cu principii fundamentale ale procesului civil (dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare), soluţionarea fondului presupune elucidarea tuturor aspectelor esenţiale ale raportului juridic dedus judecăţii, astfel cum acestea au fost relevate prin cererea de chemare în judecată. În mod evident, principiul dublului grad de jurisdicţie împiedică instanţa de control judiciar să analizeze direct în recurs argumentele ce nu au făcut obiectul analizei instanţei de fond.
2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond va proceda la o analiză efectivă a argumentului esenţial de nelegalitate mai sus arătat şi va avea în vedere şi celelalte critici din recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 26/2022 din 7 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, în ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra cererii de anulare.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Definitivă.
Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.
Pronunţată astăzi, 13 martie 2024.