Detalii jurisprudență - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Şedinţa publică din data de 14 martie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 28 februarie 2021 pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2011, reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens din Oradea, în contradictoriu cu pârâţii Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România şi Serviciul Român de Informaţii, a solicitat anularea Deciziei nr. 2408/20.12.2010, cu cheltuieli de judecată.

La data de 13 septembrie 2021, reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens a invocat, în scris, excepţia de nelegalitate a Hotărârii de Guvern nr. 253/1996, adoptată şi/sau emisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, solicitând constatarea nulităţii absolute şi inter alia, anularea într-un totul a H.G. nr. 253 din data de 10 aprilie 1996 privind transmiterea unor imobile din administrarea Regiei Autonome "Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat" împreună cu Anexa la care face referire H.G. nr. 253/1996 privind pe Lista bunurilor care se transmit, fără plata, din administrarea Regiei Autonome Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat în administrarea Serviciul Român de Informaţii", având în vedere că punctul 2 al anexei de la H.G. nr. 253/1996 face referire la Imobilul nr. 9, cu bunurile anexele şi terenul aferent în suprafaţă de 2.418 mp, din Băile Felix, judeţul Bihor, RA APPS - Sucursala de Reprezentare şi Protocol "Victoria" Cluj-Napoca, nepublicată în M. Of. al României.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin încheierea de şedinţă din data de 13 septembrie 2021, Curtea de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea reclamantei de asistenţă juridică internaţională în materie civilă, a respins cererea reclamantei de introducere în cauză, în calitate de pârâţi, a Statului Român prin Guvernul României - Secretariatul General al Guvernului şi a Ministerului Public, a respins ca inutile şi neconcludente, expertizele solicitate de către reclamantă, respectiv expertiza topografică şi expertiza grafologică, şi a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Guvernului României.

Prin sentinţa civilă nr. 128/CA/2021 - P.I. din 25 octombrie 2021, Curtea de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a admis excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate, invocată de pârâtul Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului şi a respins excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 253/1996, invocată de reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului, cu sediul în cu sediul în Bucureşti, Piaţa Victoriei, nr. 1, ca inadmisibilă;

- a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, invocată de pârâtul Serviciul Român de Informaţii;

- a respins acţiunea formulată de reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens, în contradictoriu cu pârâţii Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România şi Serviciul Român de Informaţii, ca neîntemeiată, fără cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că din economia prevederilor art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ rezultă că instanţa care soluţionează fondul litigiului poate fi învestită cu soluţionarea unei excepţii de nelegalitate dacă sunt îndeplinite cumulativ cele două condiţii, respectiv actul administrativ contestat în această procedură accesorie să aibă caracter individual şi de acesta să depindă soluţionarea litigiului pe fond.

Simpla enunţare a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, fără indicarea motivelor de fapt şi de drept care să determine aplicarea acestora în cauza dedusă judecăţii, nu poate fi apreciată că îndeplineşte cerinţele procedurale impuse de acest text de lege. Or, în speţa dedusă judecăţii, este evident că nu sunt îndeplinite cumulativ aceste două condiţii legale de admisibilitate.

Fiind invocată excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 253/1996, reclamanta era obligată să argumenteze juridic împrejurarea că de actul administrativ atacat depinde soluţionarea litigiului pe fond, astfel că existenţa legăturii cerută de lege dintre actul administrativ care face obiectul excepţiei de nelegalitate şi fondul litigiului nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoanele interesate.

Totodată, legea prevede ca o condiţie prealabilă, obligatorie, ca actul ce formează obiectul cauzei pe fond să fie emis în aplicarea actului administrativ a cărui legalitate este invocată pe cale de excepţie.

Prima instanţă a găsit pertinent argumentul pârâtului Guvernul României în sensul că H.G. nr. 253/1996, contestată pe calea excepţiei de nelegalitate, nu este relevantă sub aspectul existenţei şi întinderii drepturilor analizate în acţiunea principală, atât timp cât prevederile criticate în această procedură incidentală privesc doar transmiterea unor imobile din administrarea Regiei Autonome Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat în administrarea Serviciului Român de Informaţii, aşadar modificarea titularului dreptului de administrare a bunurilor imobile, dar în niciun caz nu reglementează primar trecerea imobilelor în proprietatea Statului Român.

Într-adevăr, prin H.G. nr. 253/1996 s-a modificat titularul dreptului de administrare, fără ca în privinţa bunului imobil indicat de reclamantă să se producă modificări cu privire la regimul juridic sau limitele de proprietate.

Astfel, prima instanţă a considerat ca fiind justificată aprecierea pârâtului în sensul că existenţa H.G. nr. 253/1996 este irelevantă din perspectiva cererii principale de anulare a Deciziei nr. 2408/20.12.2010, emisă de pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase, câtă vreme actul Guvernului nu reprezintă titlu de proprietate al Statului Român şi nu reglementează primar transmiterea vreunui drept de proprietate.

Chiar dacă reclamanta are posibilitatea de a opune drepturile sale Statului Român, totuşi, această analiză sub aspectul întinderii efectelor şi al respectării limitelor de proprietate excede cadrului procesual impus de prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004, expres invocate ca temei al cererii formulate împotriva pârâtului Guvernul României.

În consecinţă, având în vedere că o cerere este inadmisibilă când dreptul pretins nu este recunoscut de lege sau când condiţiile de admisibilitate ale căii procedurale exercitate nu sunt îndeplinite în raport cu reglementarea legală, situaţie care se regăseşte în cazul de faţă, instanţa de fond a admis excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate invocată de pârâtul Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului şi, pe cale de consecinţă, a respins excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 253/1996, invocată de reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului, ca inadmisibilă.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, instanţa de fond a reţinut că din interpretarea art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 şi a pct. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 1164/17.10.2002, modificată şi completată prin Hotărârea Guvernului nr. 1094/15.09.2005 - Normele metodologice corespunzătoare art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 rezultă că fac obiectul retrocedării în temeiul ordonanţei menţionate numai bunurile imobile preluate de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Prin urmare, preluările făcute anterior datei de 6 martie 1945 nu intră sub incidenţa prevederilor O.U.G. nr. 94/2000.

Totodată, din aceste dispoziţii legale rezultă că persoana care se pretinde a fi îndreptăţită la restituire trebuie, pe de o parte, să facă dovada dreptului de proprietate, iar, pe de altă parte, să facă dovada că preluarea abuzivă de către Statul Român s-a realizat în perioada de referinţă, respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În situaţia din speţă, din analizarea înscrisurilor de la dosar, respectiv copia certificată a Cărţii Funciare iniţiale nr. 1 a localităţii Sânmartin, nr. top. x, 263, jud. Bihor; traducerea legalizată a Cărţii Funciare nr. x a localităţii Sânmartin, nr. top. x, 263, jud. Bihor; copia legalizată a Cărţii Funciare nr. x a localităţii Sânmartin, nr. top. x, 263/3, jud. Bihor; Adresa nr. x/24.10.2007 emisă de către Primăria comunei Sânmartin, judeţul Bihor, referitoare la situaţia juridică şi locativă actuală şi Adresa nr. x/13.08.2010 emisă de către Serviciul Român de Informaţii - Sectorul Relaţii cu Cetăţenii, rezultă că imobilul înscris în C.F. nr. x a localităţii Sânmartin, nr. top. x, 263, jud. Bihor a fost preluat de către Statul Român cu titlul de drept de rectificare în anul 1937.

Referitor la afirmaţia reclamantei potrivit căreia imobilul ar fi fost preluat din patrimoniul acesteia în perioada de referinţă a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, respectiv în anul 1948, prima instanţă a apreciat că este nejustificată.

Din cuprinsul C.F. nr. x a localităţii Sânmartin reies următoarele aspecte cu relevanţă deosebită în soluţionarea cauzei deduse judecăţii:

- la pct. 17 din Partea B - Foaia de proprietate - a C.F. nr. x a localităţii Sânmartin, în baza încheierii cu nr. 3461 din data de 20 martie 1937 şi a art. 168 din Reg. C.F., inscripţiunea de sub B.1. (Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu Hramul "Sfântul Ştefan Primul Martir din Promontorul Oradea - n.r.") se rectifică în sensul că proprietarul imobilelor din această coală este Statul Român cu titlu de drept rectificare;

- la pct. 18 din Partea B - Foaia de proprietate - a C.F. nr. x a localităţii Sânmartin este notat faptul că în baza art. 3 din Ordinul 1440/1941 M.E. la imobilele de sub nr. de ordine A.I. (...) 116-163 (...) se radiază intabularea dreptului de proprietate de sub B. 17 şi totodată asupra acestor imobile se restabileşte dreptul de proprietate de sub B. 1 a Prepoziturii Ordinului Canonic Premonstratens cu Hramul "Sfântul Ştefan Primul Martir" din Promontorul Oradea;

- la pct. 24 din înscrisul menţionat anterior este notat faptul că în baza (...) decretului lege nr. 260 publicat în Monitorul Oficial nr. 78 din 4 aprilie 1945, se radiază dreptul de proprietate intabulat sub B. 18 (în favoarea Prepoziturii Ordinului Canonic Premonstratens cu Hramul "Sfântul Ştefan Primul Martir" din Promontorul Oradea - n.r.) asupra imobilelor de sub nr. de ordine A.I. (...) 116-163 (...) şi se restabileşte situaţia de carte funciară anterioară de sub B. 17 în favoarea Statului Român.

Prima instanţă a mai reţinut şi că, potrivit art. 1 din Legea nr. 260 din 4 aprilie 1945, care se referă la legislaţia aplicabilă în Transilvania de Nord, precum şi la drepturile dobândite în acest teritoriu, în timpul ocupaţiunii ungare acest act normativ şi art. 19 din Legea nr. 260/1945, transmisiunile de drepturi efectuate în virtutea ordonanţelor sus menţionate, în folosul Statului Maghiar sau a persoanelor juridice maghiare, precum şi retransmisiunile acestor drepturi la subdobânditori, sunt nule de drept.

Drepturile de proprietate şi alte drepturi dobândite tabulare, înscrise în favoarea persoanelor prevăzute de alineatul precedent, se vor radia din oficiu, restabilindu-se starea tabulară anterioară.

De asemenea, sunt şi rămân valabile înscrierile făcute după data de 15 martie 1939, declarate nule prin ordonanţele maghiare sus menţionate, urmând ca judecătorul să restabilească, din oficiu, starea tabulară".

Instanţa de fond a constatat că natura juridică a Legii nr. 260/1945 nu este cea a unui act de preluare ci este vorba despre un act normativ care restabileşte situaţia anterioară unui regim de ocupaţie abuziv asupra unui teritoriu cedat vremelnic de România la presiunile regimurilor nazist german şi fascist italian prin Dictatul de la Viena, regimuri condamnate ulterior pe plan internaţional.

Prin urmare, nu se poate vorbi despre o preluare făcută de regimul comunist în cazul aplicării dispoziţiilor Legii nr. 260/1945 iar din interpretarea teleologică a prevederilor O.U.G. nr. 94/2000 rezultă că numai astfel de preluări fac obiectul legislaţiei reparatorii. Faptul că reclamanta s-a bucurat o perioadă de toate prerogativele dreptului de proprietate dispunând de bunurile a căror retrocedare o cere ca şi un proprietar nu este de natură să atragă incidenţa O.U.G. nr. 94/2000 de vreme ce reclamanta a pierdut dreptul de proprietate asupra bunurilor anterior datei de 06.03.1945 chiar dacă ulterior şi-a exercitat din nou acest drept de proprietate ca efect al legislaţiei adoptate de regimul maghiar de ocupaţie.

Astfel, a apreciat ca neîntemeiate susţinerile reclamantei conform cărora preluarea abuzivă a imobilului ar fi avut loc la nivelul anului 1948, deoarece Legea nr. 260/1945 nu a constituit o lege de naţionalizare care să producă prin ea însăşi efecte constitutive de drepturi imobiliare în favoarea Statului Român, ci o lege specială prin care se restabilea situaţia anterioară anului 1941 şi Dictatului de la Viena, în baza căreia au fost anulate mai multe ordonanţe maghiare şi efectele lor juridice, inclusiv Ordinul 1440/1941 M.E.

Mai mult, prima instanţă a reţinut că, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 260/1945 prevedea expres că:"sunt şi rămân fără fiinţă legală actele săvârşite şi drepturile dobândite prin ordonanţele maghiare nr. 1440/1941 ME etc., precum şi că pct. 3 din primele norme metodologice ale O.U.G. nr. 94/2000 aprobate prin H.G. nr. 1164/2002 prevedeau:

"nu sunt considerate abuzive acele preluări efectuate în temeiul unui titlu emis în perioada de referinţă care urmăreau repunerea în situaţia juridică anterioară Diktatului de la Viena."

Prin urmare, legal şi temeinic, la emiterea Deciziei nr. 2408/20.12.2010, Comisia specială de retrocedare a avut în vedere conţinutul C.F. nr. x a localităţii Sânmartin din care a reieşit că în temeiul Legii nr. 260/1945 s-a restabilit situaţia de carte funciară anterioară, în sensul că în anul 1937 bunurile solicitate aparţineau Statului Român cu titlu de drept rectificare, considerându-se, astfel, că imobilul solicitat a fost preluat abuziv în anul 1937.

Având în vedere împrejurarea că preluarea acestui imobil de către Statul Român a avut loc în anul 1937, în afara perioadei de referinţă prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, instanţa de fond a apreciat că nu pot face obiectul cercetării afirmaţiile reclamantei referitoare la legalitatea operaţiunii de înscriere în cartea funciară anterioare anului 1945, întrucât acestea ar excede cadrului procesual de faţă.

De asemenea, a considerat că nu se poate reţine nici existenţa unui bun actual în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în favoarea reclamantei şi nici măcar a unei speranţe legitime, atât timp cât din anul 1948 reclamanta nu mai exercită efectiv prerogativele conferite de dreptul de proprietate asupra bunurilor care au format obiectul cererii de retrocedare şi nici nu este titulara vreunei hotărâri judecătoreşti definitive care să îi recunoască acest drept de proprietate sau a vreunui act administrativ prin care acest drept să îi fie recunoscut.

3. Recursul exercitat în cauză

3.1. Împotriva încheierii din 13 septembrie 2021 şi a sentinţei civile nr. 128/CA/2021 - P.I. din 25 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ştefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea, în temeiul dispoziţiilor art. 309 pct. 3, 4, 5, 7, 8 şi 9 din C. proc. civ. de la 1865, solicitând admiterea recursului şi, în principal, modificarea sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii în anulare, iar în subsidiar, casarea sentinţei şi a încheierii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

În fapt, bazându-se pe jurisprudenţa CJUE, CEDO privarea recurentei-reclamante de un drept fundamental, garantat de constituţie este o ilegalitate gravă. Instanţa de fond a încălcat dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6, parag. I din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Constituţia României, precum şi art. 129 C. proc. civ., ca urmare a soluţionării excepţiei de nelegalitate introdusă în data de 13.09.2021 fără să fie comunicată către partea reclamantă întâmpinarea formulată de către pârâtă cât şi precizările depuse în dosarul cauzei.

Instanţa de fond avea îndatorirea de a acorda posibilitatea de a studia întâmpinarea şi de a elabora o replică detaliată la apărările pârâtei SRI, de a susţine oral şi nemijlocit în timpul dezbaterilor toate apărările în combaterea excepţiei inadmisibilităţii a excepţie de nelegalitate a H.G. nr. 256/1996 invocate în scris în data de 13.09.2021.

Din sentinţa recurată rezultă că la data de 11 octombrie 2021 la dosarul cauzei s-au depus documente clasificate, cât şi la data de 11 octombrie 2021, ulterior şedinţei de judecată, paratul Guvernul României depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei de nelegalitate ca fiind inadmisibilă, respingerea excepţiei ca fiind lipsită de interes, respectiv respingerea excepţiei de nelegalitate ca neîntemeiată ".

Având în vedere cele de mai sus, se naşte întrebarea când a dobândit calitate de terţ pârât în prezenta cauza Guvernul României (prin Secretariatul General al Guvernului) întrucât, potrivit încheierii de şedinţă din 13 septembrie 2021 a fost respinsă "cererea reclamantei de introducere în cauză, în calitate de pârâţi, a Statului Român prin Guvernul României -Secretariatul General al Guvernului şi a Ministerului Public, având în vedere faptul că nu se justifică această cerere, deoarece raportul juridic dedus judecăţii priveşte Comisia Specială de Retrocedare, în calitate de emitent al Deciziei contestate, şi reclamanta care a formulat Cererea de retrocedare nr. x/27.02.2003."

În cazul de faţă, hotărârea se bazează pe argumentul Statului Român prin Guvernul României - Secretariatul General al Guvernului:, Fiind invocată excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 253/1996, reclamanta era obligată să argumenteze juridic împrejurarea că de actul administrativ atacat depinde soluţionarea litigiului pe fond, astfel că existenţa legăturii cerută de lege dintre actul administrativ care face obiectul excepţiei de nelegalitate şi fondul litigiului nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoanele interesate. Totodată, legea prevede ca o condiţie prealabilă, obligatorie, ca actul ce formează obiectul cauzei pe fond să fie emis în aplicarea actului administrativ a cărui legalitate este invocată pe cale de excepţie. În opinia instanţei, este pertinent argumentul pârâtului Guvernul României în sensul că H G. nr. 253/1996, contestată pe calea excepţiei de nelegalitate, nu este relevantă sub aspectul existenţei şi întinderii drepturilor analizate în acţiunea principală, atât timp cât prevederile criticate în această procedură incidentală privesc doar transmiterea unor imobile din administrarea Regiei Autonome Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat în administrarea Serviciului Român de Informaţii, aşadar modificarea titularului dreptului de administrare a bunurilor imobile, dar în niciun caz nu reglementează primar trecerea imobilelor în proprietatea Statului Român. într-adevăr, prin H.G. nr. 253/1996 s-a modificat titularul dreptului de administrare, fără ca în privinţa bunului imobil indicat de reclamantă să se producă modificări cu privire la regimul juridic sau limitele de proprietate. Este, astfel, justificată aprecierea pârâtului în sensul că existenţa H.G. nr. 253/1996 este relevantă din perspectiva cererii principale de anulare a Deciziei nr. 2408/20.12.2010, emisă de pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase, câtă vreme actul Guvernului nu reprezintă titlu de proprietate al Statului Român şi nu reglementează primar transmiterea vreunui drept de proprietate."

Sentinţa nr. 128/CA/2021 pronunţată de către prima instanţă, Curtea de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 25.10.2021, este o hotărâre nulă deoarece instanţa care a pronunţat hotărârea nu avea competenţa asupra Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului, şi/sau a acţionat într-un mod incompatibil cu dreptul la justiţie.

Acesta este motivul pentru care invocă articolul 105 alin (2) din C. proc. civ. de la 1865 ca urmare a constatării incidenţei acestui caz de casare şi a soluţiei de casare cu trimitere la rejudecare.

Contradictorialitatea nu este facultativă ci este obligatorie iar nerespectarea a procedurii de comunicare a întâmpinării trebuie să fie judecată din perspectiva prejudiciului şi a eşecului justiţiei, astfel cum se prevede în articolul 52 din Constituţia României.

În cazul de faţă, este incident sub acest aspect motivul de recurs prevăzut de disp. art. 309 pct. 3, pct. 4, pct. 5, pct. 7, pct 8, pct. 9 C. proc. civ. din 1865 raportat la principiile afirmate de instanţa de control european, ale cărei decizii au aplicabilitate directă, imediată şi prioritară în dreptul intern, prima instanţă având îndatorirea de a acorda posibilitatea de a studia întâmpinarea şi de a elabora o replică detaliată la apărările pârâtei A., B..

Pe fondul cauzei, din sentinţa recurată nu rezultă modurile de dobândire a acestor bunuri eclesiastice, în conformitate cu art. 7 din Legea nr. 213/1998, care prevede că:

"Dreptul de proprietate publică se dobândeşte:

a) pe cale naturală;

b) prin achiziţii publice efectuate în condiţiile legii;

c) prin expropriere pentru cauză de utilitate publică;

d) prin acte de donaţie sau legate acceptate de Guvern, de consiliul judeţean sau de consiliul local, după caz, dacă bunul în cauză intră în domeniul public;

e) prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică;

f) prin alte moduri prevăzute de lege."

Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ştefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea şi Serviciul Român de Informaţii sunt entităţi distincte.

În încheierea B.17 nr. 3461 c.f., din data de 20 martie 1937 s-a menţionat Regulamentul de Procedură al Cărţilor Funciare (Reg. Cf.) aprobat prin Ordonanţa minist. Justiţiei dată la 15 decembrie 1855.

Se precizează la art. 168 din Regulamentul Cf din 1855: "Dacă la efectuarea vreunei inscripţii conducătorul Cf. observă vreo piedică de Cf. sau vreo greşeală de scris în disposiţiunea judecătorească, sau alt defect, despre aceasta e dator să raporteze oral şefului instanţei de Cf, care va examina greşeala anunţată şi o va îndrepta sau el insuş, sau dacă, nu ar fi îndreptăţit la aceasta, va îndruma pe conducătorul Cf, să înştiinţeze în scris instanţei de Cf. nedumeririle observate. Dacă la vreo inscripţiune se observă vreo omitere expresie necorectă sau altă greşeală importantă îndată cu ocazia colaţionării înscripţiunii cu deciziunea judecătorească, imediat ce i se va adaugă observaţiunea de corectare. Dacă acele greşeli se observă numai după ce deciziunea a fost înmânată părţilor, aceasta se va raporta în scris instanţei de Cf, şi se va nota îndată lângă locul cu greşeala, în urma căreia după eventuala ascultare a părţilor se va ordona îndreptarea cuvenită şi se va înregistra sub numărul serial curent..,,

Din cele de mai sus rezultă:

a) art. 168 se referă ţa greşeli de scris, omiteri de expresii, altă greşeală importantă;

b) greşeala se raportează şefului instanţei;

c) raportarea se notează lângă locul cu greşeala;

d) se ordonează îndreptarea cuvenită;

e) îndreptarea se înregistrează sub numărul serial curent în formă de notă;

f) se înştiinţează părţile;

g) locurile greşite nu este permis să fie rase, nici să se facă ilegibile altele se arată sub-punctându-se.

In consecinţă, înscrierea de sub B.17 din cartea funciară nr. x a localităţii Sânmartin, judeţul Bihor nu respectă nici una din cerinţele precizate la art. 168 din Regulamentul Cf.

Menţiunea de la B.17 din Cf. nr. x a localităţii Sânmartin nu se referă la o greşeală de scris sau la omiterea vreunei expresii.

Nu are nici o relevantă că la data de 20 martie 1937 sub B17 în Cartea Funciară nr. x Sânmartin, judeţul Bihor, Statul Român a fost înscris în temeiul art. 168 din Regulamentul cf din 1855. Această înscriere sub B17 din Cartea Funciara nr. x a localităţii Sânmartin, judeţul Bihor este nulă/nelegală.

De aceea trebuie se impune administrarea unei expertize topografice în scopul identificării imobilului (terenul şi construcţiile aferente) administrat de către pârâta sri din anul 2000 la care se referă decizia nr. 2408/20.12.2010, imobil situat la aceeaşi adresă pe care în anul 1947 a fost intabulat in favoarea subscrisei ordin dreptul de proprietate în evidenţele registrului cadastral funciar al comunei Sânmartin.

Este evident faptul că instanţa de fond nu poate să analizeze simplist titlul de proprietate invocat de Statului Român din anul 1937, în temeiul art. 168 din Regulamentul Cf din 1857 atunci când pârâta SRI care deţine imobilul în prezenta cauza, nu are un "bun actual", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, întrucât compararea de titlu trebuie privită în condiţiile transmiterilor succesive de proprietate, urcând din proprietar în proprietar şi din posesie în posesie până la pârâta SRI al cărui titlu face obiectul judecăţii.

În primul rând, dreptul de proprietate al recurentei fost recunoscut şi prin Decizia nr. 1389 din dosarul Nr. x/2009, pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Ia 17 februarie 2011, prin care a rămas definitivă şi irevocabilă sentinţa civilă nr. 301/C/2009, a Tribunalul Bihor, secţia Civilă pronunţată în dosarul Nr. x/2009, prin care pârâta C. S.A. a fost obligată să emită o nouă decizie privind acordarea de despăgubiri în favoarea noastră pentru suprafaţa de 349 mp din parcela cu nr. top x înscrisă în C.F. nr. x iniţial Sânmartin.

În al doilea rând, la data de 20 martie 1937 prin încheierea de sub B17 nr. 3461/1937 CF dată de Judecătoria Urbană Oradea:

"în baza încheierii de mai sus şi a art. 168 din reg. c.f. inscriptiunea de sub Bl. se rectifica în sensul coproprietarul imobilelor din aceasta coala este Statul Român cu titlul de drept rectificare ".

Potrivit Cărţii Funciare nr. x a localităţii Sanmartin, judeţul Bihor, proprietar (primus) tabular intabulat este repozitura Ordinului Premonstratens din Promontorul Oradiei după Hramul Sfântul Ştefan Primul Martir.

Decizia nr. 2408/20.12.2010 emisă de către pârâta Comisia Specială nu ţine seama nici de Decizia nr. 4415 pronunţată la data de 10 octombrie 2013 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/2012.

In acest proces, titlul statului cu privire la imobilul în litigiu nu poate fi considerat valabil prin prisma criteriilor prevăzute de art. 6 din Legea nr. 213/1996, plecând de la articolul 35 al Decretul-Lege nr. 115/1938: "rectificarea încheierii se va putea savarsi, în lipsa acordului părtilor, numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile:".

Decizia nr. 2408/20.12.2010 emisă de pârâta Comisia Specială nu a avut în vedere dispozitivul sentinţei civilă nr. 301/C/2009, pronunţată de către Tribunalul Bihor, secţia Civilă în Dosarul nr. x/2009 al Tribunalul Bihor întrucât dispozitivul sentinţei arată că parcela cu suprafaţă de 349 mp cu nr. ton 245/9 înscrisă în C.F. nr. x iniţial Sânmartin aparţine Subscrisului Ordin, ca proprietar si formează imobilul definit Ia art. 1 alin. (5). atunci si imobilul compus din construcţii şi terenul aferent, situat în jud. bihor, înscris iniţial în CF nr. x Sânmartin, în comuna Sânmartin, Băile Felix, jud. Bihor, înscris iniţial în CF nr. x Sânmartin, nr. top x, 263/3, ca "Szent Istvăn elsfi vlrtanurdl czimzett Nagyvâradhegyfoki premontrei rendi prepostsâg", tradus ca "Prepozitura Ordinului Premonstratens din Promontorul Oradei după Hramul Sfântul Ştefan Primul Martir, este imobilul său în sensul şi înţelesul definit de art. 1 alin. (5) din Legea nr. 7/1996

3.2. La data de 2.02.2022, recurenta-reclamantă a depus o cerere modificatoare a cererii de recurs, invocând excepţia de nelegalitate a Deciziei nr. 2408/20.12.2010, ce face obiectul analizei în prezentul dosar.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Intimatul-pârât Serviciul Român de Informaţii a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate, ca fiind legală şi temeinică.

4.2. Intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor imobile care au aparţinut cultelor religioase din România a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat şi menţinerea sentinţei atacate, ca fiind legală şi temeinică.

5. Aspecte de fapt şi de drept relevante:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi Fiscal la 28.02.2011, reclamanta - Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens a chemat în judecată pe pârâţii Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din Româniaşi Serviciul Român de Informaţii pentru ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, instanţa să dispună anularea Deciziei nr. 2408/20.12.2010 emisa de către Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.

Prin încheierea de şedinţă din data de 18.10.2011, instanţa, în temeiul art. 244 punctul 1 C. proc. civ., a dispus suspendarea cauzei până la soluţionarea dosarului nr. x/2013, aflat pe rolul Judecătoriei Oradea.

Prin încheierea de şedinţă din data de 18.03.2019, în temeiul art. 244 alin. (1) punctul 1 C. proc. civ., instanţa a dispus suspendarea cauzei până la soluţionarea dosarului x/2011, aflat pe rolul Judecătoriei Giurgiu, în urma strămutării.

Cauza a fost pusă pe rol la data de 18 ianuarie 2021 la solicitarea reclamantei.

La data de 13.09.2021, reclamanta a invocat excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 253/1996.

Prin încheierea de şedinţă din data de 13.09.2021, instanţa a respins cererea reclamantei de asistenţă juridică internaţională în materie civilă, a respins cererea reclamantei de introducere în cauză, în calitate de pârâţi a Statului Român prin Guvernul României - Secretariatul General al Guvernului şi a Ministerului Public, a respins ca inutile şi neconcludente expertiza topografică şi expertiza grafologică.

Prin sentinţa civilă nr. 128/25.10.2021, Curtea de Apel Oradea:

- a admis excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate, invocată de pârâtul Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului;

- a respins excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 253/1996, invocată de reclamantă în contradictoriu cu Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului;

- a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, invocată de pârâtul Serviciul Român de Informaţii;

- a respins acţiunea formulată de reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens în contradictoriu cu C.S.R. şi S.R.I., ca neîntemiată.

Cadrul normativ care reglementează restituirea bunurilor imobile care au aparţinut cultelor religioase din România (în vigoare la data emiterii Deciziei nr. 2408/29.12.2010, contestate) este reprezentat de O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

În aplicarea prevederilor acestui act normativ, prin H.G. nr. 1164/17.10.2002, cu modificările şi completările ulterioare, au fost aprobate Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000 şi a fost constituită Comisia specială de retrocedare, ca structură abilitată să aducă la îndeplinire dispoziţiile actelor normative sus-menţionate.

Acest cadru normativ creează posibilitatea retrocedării bunurilor imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, astfel cum acestea sunt circumstanţiate în art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi care au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşurile de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public (...).

În temeiul actelor normative menţionate, Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu Hramul "Sfântul Ştefan Primul Martir" din Promontorul Oradea a depus la Secretariatul tehnic al Comisiei speciale de retrocedare cererea de retrocedare înregistrată cu nr. x prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului, construcţie şi teren aferent, situat în comuna Sînmartin, judeţul Bihor, imobil înscris iniţial în C.F. nr. x a localităţii Sânmartin, nr. top. x, 263/3, jud. Bihor, ulterior transcris în C.F. x a localităţii Sânmartin, nr. top. x, 263/3, jud. Bihor.

Analizând întreaga documentaţie existentă la momentul respectiv la dosar, depusă de către solicitanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu Hramul "Sfântul Ştefan Primul Martir" din Promontorul Oradea, Comisia specială de retrocedare a dispus, prin Decizia nr. 2408/20.12.2010, respingerea cererii de retrocedare, întrucât imobilul în cauză a fost preluat anterior perioadei de referinţă prevăzute de către O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare de către Statul Român, respectiv, anterior perioadei 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În concret, imobilul înscris în C.F. nr. x a localităţii Sânmartin, nr. top. x, 263, jud. Bihor a fost preluat de către Statul Român cu titlul de drept de rectificare în anul 1937.

În fundamentarea Deciziei nr. 2408/20.12.2010, Comisia specială a avut în vedere o serie de acte doveditoare respectiv:

- copia certificată a Cărţii Funciare iniţiale nr. 1 a localităţii Sânmartin, nr. top. x, 263, jud. Bihor;

- traducerea legalizată a Cărţii Funciare nr. x a localităţii Sânmartin, nr. top. x,263, jud. Bihor;

- copia legalizată a Cărţii Funciare nr. x a localităţii Sânmartin, nr. top. x, 263/3, jud. Bihor;

- adresa nr. x/24.10.2007 emisă de către Primăria comunei Sânmartin, judeţul Bihor, referitoare la situaţia juridică şi locativă actuală;

- adresa nr. x/13.08.2010 emisă de către Serviciul Român de Informaţii - Sectorul Relaţii cu Cetăţenii.

Pentru a decide în sensul respingerii cererii de retrocedare, Comisia Specială de retrocedare a interpretat dispoziţiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, conform cărora "imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea stalului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă".

A avut în vedere, de asemenea, dispoziţiile pct. 1 din Normele metodologice corespunzătoare art. 1 din ordonanţa sus-menţionată potrivit cărora "sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparţinând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, denumit în continuare perioada de referinţă, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste şi echitabile în raport cu perioada preluării".

6. La 6.04.2023, recurenta a depus la dosar o cerere cu privire la sesizarea CJUE pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare cu privire la următoarea întrebare:, Articolul 2 şi articolul 4 alin. (3) şi art. 6 şi articolul 17 alin. (1) din TFUE coroborate cu Tratatul între statele membre ale Uniunii Europene şi Republica Bulgaria şi România privind aderarea Republicii Bulgaria şi a României la Uniunea Europenă (JO 2005 L157, p.11, denumit în continuare, Tratatul de aderare,,) care a intrat în vigoare şa 1 ianuarie 2007, coroborată cu Decizia 2006/928/CE -Mecanism de cooperare şi verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naţionale care permite să fie exclusă de la, cercetarea legalităţii actului administrativ, un act de administrare pe baza unei dispoziţii specifice din art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 care prevede că:, nu pot fi atacate în contenciosul administrativ: b) actele de comandament cu caracter militar, şi art. 107 alin. (4) din Constituţia României din 1991 care prevede că:, (4) .. Hotărârile care au carater militar se comunică numai instituţiilor interesate., doar pentru a scoate de la controlul legalităţii actele administrative, pentru ca unitatea militară care gestionează acest imobil să poată să îşi păstreze imobilul respectiv care de drept aparţine Subscrisei Biserica?,,

Examinând cererea de sesizare a Curţii Europene de Justiţie în vederea efectuării unei trimiteri preliminare, astfel cum a fost formulată şi motivată de recurenta reclamantă, în raport de actele şi lucrările dosarului, precum şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte o va respinge, în considerarea următoarelor argumente:

În conformitate cu dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene - TFUE (fost 234 Tratatul Comunităţilor Europene), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la:

a) interpretarea tratatelor;

b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.

Alin. (2) din text prevede posibilitatea unei instanţe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privinţă este necesară în soluţionarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea.

Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispoziţiile art. 267 din TFUE (fost 234 TCE) dă posibilitatea instanţelor statelor membre de a adresa întrebări Curţii de Justiţie, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunţa hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluţionarea litigiului, precum şi asupra conţinutului acestora, fiind judecătorul naţional.

În conformitate cu o jurisprudenţă consacrată (a se vedea, în primul rând, Hotărârea din 29 noiembrie 1978, Pigs Marketing Board, considerentul 25, 83/78, Rec. p. 2347 şi Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 8, C-186/90, Rec. p. 1-5773), în cadrul cooperării dintre CJUE şi instanţa naţională, instituită prin art. 177 din TFUE, este de competenţa instanţei naţionale, care este investită cu soluţionarea cauzei, are cunoştinţă directă despre situaţia de fapt şi probele administrate şi trebuie să-şi asume responsabilitatea hotărârii judecătoreşti subsecvente, să aprecieze, având în vedere particularităţile litigiului, asupra necesităţii pronunţării unei hotărâri preliminare.

Totodată CJUE a estimat că nu se poate pronunţa asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanţă naţională, atunci când este evident că interpretarea sau aprecierea valabilităţii unei norme comunitare, solicitată de instanţa naţională, nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acţiunii principale (a se vedea, în special, Hotărârea din 26 octombrie 1995, Furlanis Construzioni Generali, C-143/94, Rec. p. I-3653, considerentul 12) sau atunci când problema este de natură ipotetică, iar Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde într-o manieră utilă întrebărilor care i-au fost adresate (a se vedea, în special, Hotărârea Meilicke din 16-07-1992, C83/1991).

În acest context, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat în sensul că şi instanţele care soluţionează irevocabil un litigiu au posibilitatea de a aprecia asupra pertinenţei şi utilităţii interpretării care ar putea fi dată de Curtea de la Luxembourg în cauza dedusă judecăţii.

În cauza 283/81, CILFIT şi Lanificio di Gavardo SpA, soluţionată prin hotărârea din 6-10-1982, CEJ (în prezent CJUE) a precizat care sunt circumstanţele şi factorii ce trebuie avuţi în vedere de instanţele naţionale (inclusiv de cele ale căror soluţii nu sunt supuse unei căi de atac) pentru a hotărî dacă sesizează sau nu instanţa Uniunii Europene cu solicitarea pronunţării unei hotărâri preliminare. Astfel, concluzia Curţii în această cauză a fost că instanţele ale căror decizii nu mai pot fi atacate în dreptul intern nu sunt obligate să folosească procedura hotărârii preliminare, atunci când consideră că problema legată de interpretarea unor prevederi din Tratat, ridicată de una din părţile din proces, care solicită sesizarea CJUE cu o întrebare preliminară, nu este pertinentă, iar răspunsul la întrebare, oricare ar fi acesta, nu este concludent în soluţionarea litigiului.

Tot în jurisprudenţa CJUE s-a stabilit că instanţele naţionale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, atât asupra necesităţii unei întrebări preliminare în vederea soluţionării fondului litigiului, cât şi asupra pertinenţei întrebărilor adresate Curţii. Astfel, chiar în Cauza Da Costa, Curtea de Justiţie a subliniat că "o instanţă naţională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să îşi îndeplinească obligaţia de sesizare a Curţii de Justiţie, cu excepţia cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziţia comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidenţă încât nu mai lasă loc nici unei îndoieli rezonabile".

Aplicând aceste principii la cauza de faţă, Înalta Curte reţine că posibilitatea accesului părţii reclamante la instanţă răspunde chiar chestiunii vizate de întrebare, neexistând un impediment legal sau constituţional care să împiedice partea să conteste în justiţie legalitatea H.G. nr. 585/2002.

Faptul că există în dosar documente clasificate iar regimul lor juridic, inclusiv sub aspectul studierii lor, este unul special nu înseamnă că partea nu poate să se adreseze instanţei de contencios administrativ ci doar că trebuie să se supună unor rigori/să urmeze o procedură care i-au fost aduse la cunoştinţă în repetate rânduri în cursul judecăţii.

Înalta Curte constată aşadar că nu este necesară adresarea întrebării, nefiind prezentate de reclamantă argumente care să releve nevoia obiectivă de interpretare a normelor de drept unional pentru decizia pe care trebuie să o pronunţe instanţa de recurs şi nicio dilemă serioasă referitoare la interpretarea dreptului european, în raport cu normele de organizare judiciară naţionale.

Prin urmare, în cadrul prezentului recurs, cererea de sesizare a CJUE cu întrebarea preliminară va fi respinsă, date fiind lipsa de legătură şi caracterul inutil al răspunsului pentru soluţionarea sa.

7. În ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate a Deciziei nr. 2408 din 20 decembrie 2010, invocată la data de 02 februarie 2022 potrivit menţiunilor din încheierea de şedinţă din 3 februarie 2022 -f. x recurs, reiterată prin înscrisurile depuse la dosar la 13.03.2024 -f.5 şi urm. vol. III recurs, în virtutea principiului "electa una via non datur recursus ad alteram" examinarea legalităţii unui act administrativ pe calea excepţiei de nelegalitate, în cadrul procesului având ca obiect anularea aceluiaşi act, este inadmisibilă, cele două căi de examinare a legalităţii actelor administrative excluzându-se reciproc.

În speţă, recurenta reclamantă critică actul administrativ reprezentat de decizia Comisiei Speciale de Retrocedare atât pe care principală, solicitând anularea acestuia, cât şi pe cale incidentală, prin invocarea excepţiei de nelegalitate, ceea ce, în opinia instanţei de control judiciar, nu este admisibil, în caz contrar fiind afectate atât principiul securităţii raporturilor juridice, cât şi puterea de lucru judecat provizorie de care se bucură hotărârea primei instanţe.

8. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată, cu prioritate, faptul că, raportat la momentul formulării acţiunii -28.02.2011, normele procesual-civile aplicabile cauzei sunt cele cuprinse în vechiul C. proc. civ., noul C. proc. civ. întrând în vigoare la un moment ulterior, respectiv la data de 15.02.2013.

În privinţa înscrisurilor cu caracter, secret de serviciu, înaintate la Compartimentul Documente Clasificate al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa a adus la cunoştinţa părţii recurente, la termenul de judecată din 3.02.2022 -f.211 vol. I dosar recurs, împrejurarea că are posibilitatea angajării unui reprezentant convenţional, posesor al unui certificat ORNISS, pentru a lua cunoştinţă de aceste documente.

Cererii de desecretizare a documentelor clasificate formulată de către recurentă, instanţa de recurs i-a răspuns în şedinţa publică din 12.05.2022 -f.418 vol. 1 recurs, indicându-i procedura administrativă ce trebuie urmată în acest caz.

Cu privire la recursul declarat de către reclamantă împotriva soluţiei din sentinţa civilă nr. 128/CA/2021 - P.I. din 25 octombrie 2021 referitoare la excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 253/1996, anterior oricărei analize a criticilor formulate de recurenta- reclamantă, Înalta Curte, va aprecia, în condiţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., dacă a fost respectat termenul de declarare a căii de atac, tardivitatea recursului fiind invocată din oficiu.

În acest sens, instanţa de control judiciar reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 4 din L.554/2004, astfel cum erau acestea redactate la data de 28.02.2011:,,(1) Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate...încheierea prin care se respinge cererea de sesizare poate fi atacată odată cu fondul. .

(3) Soluţia instanţei de contencios administrativ este supusă recursului, care se declară în termen de 5 zile de la comunicare . . . . . . . . . .,,

Legiuitorul a impus în sarcina persoanelor interesate exercitarea drepturilor procesuale în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege, legalitatea căilor de atac fiind un principiu a cărui respectare este impusă şi de exigenţele art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, concretizând una dintre garanţiile unui proces echitabil.

Căile de atac şi termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece, se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze.

Aşadar, nici părţile şi nici instanţa de judecată nu pot deroga de la termenele prevăzute de lege pentru exerciţiul unei căi de atac şi de la modalitatea în care acestea se calculează.

Înalta Curte reţine că termenul de 5 zile, prevăzut de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, înăuntrul căruia trebuia declarată calea de atac a recursului, începea să curgă de la momentul comunicării sentinţei recurate (art. 102 C. proc. civ.) - 24.11.2011 -f. x fond şi se împlinea la data de 30.11.2021, aceasta fiind ultima zi de declarare a căii de atac, potrivit dispoziţiilor art. 101 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 104 C. proc. civ., actele de procedură trimise prin poştă instanţelor judecătoreşti se socotesc îndeplinite în termen dacă au fost predate recomandat la oficiul poştal înainte de împlinirea lui.

În cauză, cererea de recurs a fost depusă prin poştă la data de 10.12.2021 -f. x recurs, aşadar, cu depăşirea termenului legal, absolut şi imperativ prevăzut de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

În speţă, calea de atac în ceea ce priveşte soluţia asupra excepţiei de nelegalitate a fost promovată la momentul la care hotărârea devenise definitivă prin nerecurare în termenul legal astfel că se constată că recurenta a exercitat calea de atac după împlinirea termenului legal şi nu a dovedit că întârzierea s-ar datora unor motive mai presus de voinţa sa (art. 103 C. proc. civ.).

Este real faptul că judecătorul fondului nu a făcut nicio distincţie în ceea ce priveşte termenul de exercitare a căii de atac, raportat la fiecare dintre soluţiile cuprinse în dispozitiv însă sub imperiul dispoziţiilor cuprinse în vechiul C. proc. civ., în conformitate cu prevederile art. 129 alin. (1) C. proced. civilă părţile au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege.

Spre deosebire de concepţia legiuitorului exprimată în cuprinsul art. 457 alin. (2) teza a II -a din noul Cod de proced. civilă, termenul de declarare a recursului apare, în vechea reglementare, ca fiind un termen legal imperativ, iar nu unul judecătoresc, astfel că, în speţă, indicarea greşită în dispozitivul hotărârii a termenului general de declarare a recursului, ca fiind de 15 de zile de la comunicare, în loc de 5 zile de la comunicare (în ceea ce priveşte soluţia dată excepţiei de nelegalitate), nu dă dreptul unei părţi să promoveze calea de atac în termenul menţionat în mod greşit în hotărâre.

Înalta Curte a pus în vedere părţii recurente încă de la primul termen de judecată (3.02.2022) să-şi exprime un punct de vedere asupra acestei chestiuni procedurale -f. x recurs, contradictorialitatea şi dreptul la apărare fiind pe deplin valorizate.

Acestea sunt considerentele pentru care Înalta Curte apreciază că nu s-ar impune a se pronunţa asupra criticilor formulate de către recurentă în ceea ce priveşte împrocesuarea Guvernului României respectiv necomunicarea întâmpinării depuse de către acesta.

Cu toate acestea, pentru a oferi recurentei câteva minime repere judiciare, Înalta Curte observă cu prioritate că, ulterior invocării, de către reclamantă, a excepţiei de nelegalitate a H.G. nr. 253/1996, la termenul de judecată din 13.09.2021, instanţa de fond a dispus "citarea Guvernului României, cu menţiunea de a depune la dosarul cauzei actul administrativ a cărui nelegalitate a fost invocată.

Sunt nereale susţinerile părţii recurente în sensul că judecătorul fondului a încălcat principiul contradictorialităţii, dispunând în mod arbitrar introducerea în cauză a pârâtului Guvernul României deoarece obligaţia de a proceda la citarea emitentului actului (H.G.) este impusă prin lege, art. 4 alin 2 din L.554/2004 în forma analizată în cauză statuând în sensul că:, instanţa de contencios administrativ se pronunţă.. în şedinţă publică, cu citarea părţilor şi a emitentului.,,

Instanţa de control judiciar nu poate primi nici susţinerile formulate de reclamantă în faza procesuală a recursului, referitoare la necomunicarea întâmpinării depuse de către Guvern, părţile având obligaţia de a contribui la desfăşurarea fără întârziere a procesului şi de a urmări finalizarea acestuia (art. 129 C. proc. civ.).

Înalta Curte va reţine că, în cauză, spre deosebire de textul art. 206 alin. (1) din noul Cod de proced. civilă, dispunerea tuturor măsurilor în vederea derulării procesului nu impunea, din perspectiva dispoziţiilor vechiul C. proc. civ..(art. 115-118) obligaţia comunicării actelor depuse la dosar în cursul judecăţii către reclamantă.

Procedând la soluţionarea cauzei în modalitatea prezentată, se reţine că prima instanţă a respectat principiile dreptului la apărare şi al contradictorialităţii pe parcursul procesului, context în care nu este incident motivul de nelegalitate invocat de către reclamantă.

Cu privire la recursul declarat de reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ştefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea împotriva încheierii din 13 septembrie 2021 şi a sentinţei civile nr. 128/CA/2021 - P.I. din 25 octombrie 2021 (pe fondul cauzei), deşi recurenta reclamantă invocă, la modul general, ca temeiuri ale recursului dispoziţiile art. 309 pct. 3, pct. 4, pct. 5, pct. 7, pct 8, pct. 9 C. proc. civ. din 1865, în fapt motivele de recurs fac obiectul reglementării art. 304 din acest act normativ.

Astfel, casarea unei hotărâri se poate cere:

3. când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţe;

4. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti;

5. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2);

7. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii;

8. când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia;

9. când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Trebuie arătat că, prin încheierea de şedinţă din 12.05.2022, Înalta Curte a respins excepţia de nulitate a recursului, astfel cum a fost invocată de intimaţii pârâţi, identificând în memoriul de recurs critici susceptibile de a se circumscrie art. 304 C. proc. civ., cu referire expresă la susţinerea potrivit căreia hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii.

Referitor la motivele suplimentare de nelegalitate a actului administrativ contestat, înregistrate la dosar la 2.02.2022 -f. x, Înalta Curte a menţionat, în încheierea de şedinţă din 12.05.2022, faptul că ele nu vor fi avute în vedere la analiza demersului judiciar al recurentei-reclamante, raportat la momentul procesual la care acestea au fost invocate.

Potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000:

"Imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă".

De asemenea, conform Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000:

"Sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire ia imobile aparţinând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, denumit în continuare perioada de referinţă, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste şi echitabile în raport cu perioada preluării ..." (pct. 1 din H.G. nr. 1164/2002, cu modificările şi completările ulterioare).

Din interpretarea acestor texte de lege rezultă că fac obiectul retrocedării numai bunurile imobile preluate de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Prin urmare, corect a stabilit instanţa de fond că persoana care se pretinde a fi îndreptăţită la restituire trebuie, pe de o parte, să facă dovada dreptului de proprietate, iar pe de altă parte, să facă dovada că preluarea abuzivă de către statul român s-a realizat în perioada de referinţă, respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, concluzionând în sensul că preluările efectuate anterior datei de 6 martie 1945 nu intră sub incidenţa prevederilor O.U.G. nr. 94/2000.

În prezenta speţă, din analizarea înscrisurilor de la dosar, respectiv copia certificată a Cărţii Funciare iniţiale nr. 1 a localităţii Sânmartin, nr. top. x, 263, jud. Bihor, traducerea legalizată a Cărţii Funciare nr. x a localităţii Sânmartin, nr. top. x, 263, jud. Bihor, copia legalizată a Cărţii Funciare nr. x a localităţii Sânmartin, nr. top. x, 263/3, jud. Bihor, Adresa nr. x/24.10.2007 emisă de către Primăria comunei Sânmartin, judeţul Bihor, referitoare la situaţia juridică şi locativă actuală şi adresa nr. x/13.08.2010 emisă de către Serviciul Român de Informaţii - Sectorul Relaţii cu Cetăţenii, rezultă că imobilul înscris în C.F. nr. x a localităţii Sânmartin, nr. top. x, 263, jud. Bihor a fost preluat de către Statul Român cu titlul de drept de rectificare în anul 1937.

Astfel, Decizia ce face obiectul prezentului litigiu reflectă raţionamentul logico-juridic al Comisiei speciale de retrocedare, avut ca urmare a analizării conţinutului înscrisurilor regăsite în cuprinsul cererii de retrocedare nr. x/27.02.2003, raţionament validat de către instanţa de fond.

În concret, din cuprinsul CF nr. x a localităţii Sânmartin rezultă următoarele:

- la pct. 17 din Partea B - Foaia de proprietate - a C.F. nr. x a localităţii Sânmartin, în baza încheierii cu nr. 3461 din data de 20 martie 1937 şi a art. 168 din Reg. C.F., inscripţiunea de sub B.1. (Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu Hramul "Sfântul Ştefan Primul Martir" din Promontorul Oradea) se rectifică în sensul că proprietarul imobilelor din această coală este Statul Român cu titlu de drept rectificare;

- la pct. 18 din Partea B - Foaia de proprietate - a C.F. nr. x a localităţii Sânmartin este notat faptul că în baza art. 3 din Ordinul nr. 1440/1941 M.E. la imobilele de sub nr. de ordine A.l. (...) 116-163 (...) se radiază intabularea dreptului de proprietate de sub B. 17 şi totodată asupra acestor imobile se restabileşte dreptul de proprietate de sub B. 1 a Prepoziturii Ordinului Canonic Premonstratens cu Hramul "Sfântul Ştefan Primul Martir" din Promontorul Oradea;

- la pct. 24 din înscrisul menţionat anterior este notat faptul că în baza (...) decretului-lege nr. 260 publicat în Monitorul Oficial nr. 78 din 4 aprilie 1945, se radiază dreptul de proprietate intabulat sub B. 18 (în favoarea Prepoziturii Ordinului Canonic Premonstratens cu Hramul "Sfântul Ştefan Primul Martir" din Promontorul Oradea - n.r.) asupra imobilelor de sub nr. de ordine A.I. (...) 116-163 (...) şi se restabileşte situaţia de carte funciară anterioară de sub B. 17 în favoarea Statului Român.

Afirmaţia recurentei potrivit căreia imobilul ar fi fost preluat din patrimoniul acesteia în perioada de referinţă a O.U.G. nr. 94/2000, respectiv în anul 1948 nu este justificată prin prisma prevederilor CF nr. x Sânmartin, întrucât notarea dreptului de proprietate al Prepoziturii potrivit Ordinului nr. 1440/1941 M.E. a fost radiată legal din cartea funciară în baza Legii nr. 260 din 4 aprilie 1945.

Legea nr. 260 din 4 aprilie 1945 se referă la legislaţia aplicabilă în Transilvania de Nord, precum şi la drepturile dobândite în acest teritoriu, în timpul ocupaţiunii ungare:

Potrivit art. 1 din acest act normativ:

"Legislaţia României de orice natură, cu excepţiile rămase în vigoare în Transilvania, se extinde pe tot teritoriul Transilvaniei eliberate de sub ocupaţia ungară impusă prin dictatul de la Viena, din 30 august 1940."

La art. 3 din lege se precizează în mod expres faptul că, sunt şi rămân fără fiinţă legală actele săvârşite şi drepturile dobândite în temeiul ordonanţelor maghiare Nr. 1440 din 1941 M. E, Nr. 1630 din 1941 M. E. şi în general, în temeiul oricăror dispoziţiuni legale sau regulamentare maghiare discriminatorii".

Art. 19 prevede următoarele:

"Sunt şi rămân valabile actele juridice declarate nule de art. 2 ai ordonanţei Nr. 1440 din 1941 M. E; de art. 2 al ordonanţei Nr. 1630 din 1941 M. E; de art. 22 al Ordonanţei Nr. 5200 din 1943 M. E" precum şi de orice alte ordonanţe maghiare discriminatorii.

Transmisiunile de drepturi efectuate în virtutea ordonanţelor sus menţionate, în folosul Statului Maghiar sau a persoanelor juridice maghiare, precum şi retransmisiunile acestor drepturi la subdobânditori, sunt nule de drept.

Prin urmare, natura juridică a Legii nr. 260/1945 nu este cea a unui act de preluare, ci este vorba despre un act normativ care restabileşte situaţia anterioară unui regim de ocupaţie.

În aceeaşi ordine de idei, nu se poate vorbi despre o preluare făcută de regimul comunist în cazul aplicării dispoziţiilor Legii nr. 260/1945, legal şi temeinic stabilind instanţa de fond că, la emiterea Deciziei nr. 2408/20.12.2010, Comisia specială de retrocedare a avut în vedere judicios conţinutul CF nr. x a localităţii Sânmartin din care reiese că în temeiul Legii nr. 260/1945 s-a restabilit situaţia de carte funciară anterioară, în sensul că în anul 1937 bunurile solicitate aparţineau Statului Român cu titiu de drept rectificare, fapt pentru care preluarea acestui imobil de către Statul Român a avut loc în afara perioadei de referinţă prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, sens în care cererea de revendicare a Prepoziturii excede prevederilor legislaţiei naţionale reparatorii.

Faţă de faptul că preluarea acestui imobil de către Statul Român a avut loc în anul 1937, în afara perioadei de referinţă prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, corect s-a apreciat că nu au putut face obiectul cercetării afirmaţiile recurentei referitoare la legalitatea operaţiunii de înscriere în cartea funciară anterioare anului 1945, întrucât acestea excedau cadrului procesual de faţă.

Pe de altă parte, nu s-a putut reţine nici existenţa unui bun actual în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în favoarea recurentei, atât timp cât din anul 1948 reclamanta nu mai exercită efectiv prerogativele conferite de dreptul de proprietate asupra bunurilor care au format obiectul cererii de retrocedare şi nici nu este titulara vreunei hotărâri judecătoreşti definitive care să îi recunoască acest drept de proprietate sau a vreunui act administrativ prin care acest drept să îi fie recunoscut.

Recurenta-reclamantă susţine că instanţa care a pronunţat hotărârea nu avea competenţa asupra Guvernului României, prin Secretariatul General al Guvernului şi/sau a acţionat într-un mod incompatibil cu dreptul la justiţie.

Aşa cum arată şi intimaţii, judecătorul fondului expune tocmai raţionamentul logico-juridic rezultat ca urmare a investirii de reclamantă cu judecarea chestiunii privitoare la legalitatea şi temeinicia Deciziei nr. 2408/20.12.2020.

Or, afirmaţia recurentei-reclamante trebuie să fie verificată din perspectiva competenţei generale, materiale, funcţionale şi teritoriale a instanţei sesizate prin acţiune.

Cu privire la solicitarea de efectuare a unei expertize topografice, având în vedere faptul că preluarea imobilului în proprietatea Statului român nu a fost o preluarea abuzivă, astfel cum legiuitorul a stabilit, ci a fost făcută cu titlu de rectificare şi în afara perioadei de referinţă, nu se justifică dispunerea întocmirii unei expertize topografice, un asemenea raport de expertiză nefiind nici util, nici concludent şi nici pertinent cauzei.

9. Temeiurile de drept ale soluţiei pronunţate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 4 din L.554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ştefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea împotriva soluţiei din sentinţa civilă nr. 128/CA/2021 - P.I. din 25 octombrie 2021 referitoare la excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 253/1996, ca tardiv formulat.

În temeiul dispoziţiilor art. 20 din L.554/2004, art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ştefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea împotriva încheierii din 13 septembrie 2021 şi a sentinţei civile nr. 128/CA/2021 - P.I. din 25 octombrie 2021 ale Curţii de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare, formulată de recurenta-reclamantă Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ştefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea.

Admite excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate, invocată din oficiu.

Respinge excepţia de nelegalitate a Deciziei nr. 2408/20.12.2010, emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, invocată de recurenta-reclamantă Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ştefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, ca inadmisibilă.

Admite excepţia tardivităţii recursului cu privire la soluţia din sentinţa civilă nr. 128/CA/2021 - P.I. din 25 octombrie 2021 referitoare la excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 253/1996, invocată din oficiu.

Respinge recursul declarat de reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ştefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea împotriva soluţiei din sentinţa civilă nr. 128/CA/2021 - P.I. din 25 octombrie 2021 referitoare la excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 253/1996, ca tardiv formulat.

Respinge recursul declarat de reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ştefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea împotriva încheierii din 13 septembrie 2021 şi a sentinţei civile nr. 128/CA/2021 - P.I. din 25 octombrie 2021 ale Curţii de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 martie 2024.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

scj