Şedinţa publică din data de 27 martie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2015 la data de 26 mai 2015, reclamanta S.C. A. S.A, prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, a solicitat anularea deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. x din data de 04.09.2014, anularea deciziei privind nemodificarea bazei de impunere nr. x din data de 04.09.2014, anularea raportului de inspecţie fiscală înregistrat cu numărul x/03.09.2014 şi anularea deciziei privind soluţionarea contestaţiei nr. 378/26.11.2014.
Împotriva sentinţei nr. 229 din 22 decembrie 2017 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal au formulat recurs reclamanta S.C. A. S.A. şi pârâta ANAF- Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, aceasta din urmă declarând recurs şi împotriva încheierii din 19 octombrie 2015 a aceleiaşi instanţe.
Prin decizia nr. 3859 pronunţată la data de 23 iulie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins recursul formulat de pârâta ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor împotriva încheierii din 19.10.2015 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal ca nefondat, a admis recursurile formulate de reclamanta A. S.A. prin administrator judiciar CII B. şi de pârâta ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, împotriva sentinţei nr. 229 din 22 decembrie 2017 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2015* la data de 25 februarie 20321.
Prin sentinţa nr. 98 din 8 iunie 2021 instanţa a admis în parte acţiunea formulată de către S.C. A. S.A. (societate în insolvenţă), prin administrator judiciar CII B., în contradictoriu cu pârâta ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, a dispus anularea în parte a deciziei nr. 378/26.11.2014, în privinţa soluţiei pronunţate la punctul 2, de respingere ca nemotivată a contestaţiei îndreptate împotriva deciziei de impunere nr. x din data de 04.09.2014 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală, a dispus anularea în parte a deciziei de impunere nr. x din data de 04.09.2014 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală, în privinţa tuturor obligaţiilor fiscale principale şi accesorii acestora, ce depăşesc cuantumul de 87.941.068 RON, stabilit de către expertul C., potrivit constatărilor şi concluziilor acestuia prezentate în Răspunsul la Obiecţiuni formulat cu privire la Raportul de Expertiză întocmit - (Varianta II - pagina 22 a Răspunsului/dosar Curte). S-a respins în rest acţiunea ca nefondată şi a menţinut restul dispoziţiilor atacate din actele fiscale atacate.
Împotriva sentinţei nr. 98 din 8 iunie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea în parte a sentinţei recurate, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii, ca neîntemeiată.
Prin decizia nr. 4817 din data de 20 octombrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor împotriva sentinţei nr. 98 din 8 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2015** la data de 13 decembrie 2022.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 35 din 16 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâţii ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Buzău, ca nefondată.
3. Cererea de recurs
Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamanta, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Motivele recursului sunt pe larg expuse în cererea de exercitare a căii de atac, depusă la dosarul cauzei .
4. Apărările intimatelor
Intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii, solicitând în subsidiar respingerea recursului ca nefondat.
II. Soluţia instanţei de recurs
Examinând cu prioritate, în raport de prevederile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă ANAF, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată şi urmează să o respingă, având în vedere că motivele de nelegalitate invocate de recurentă pot fi circumscrise formal motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.
Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante
Reclamanta S.C. A. S.A a învestit instanţa de contencios fiscal cu o acţiune prin care, în contradictoriu cu Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, a solicitat anularea deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. x din data de 04.09.2014, anularea deciziei privind nemodificarea bazei de impunere nr. x din data de 04.09.2014, anularea raportului de inspecţie fiscală înregistrat cu numărul x/03.09.2014 şi anularea deciziei privind soluţionarea contestaţiei nr. 378/26.11.2014.
Prin sentinţa atacată (pronunţată în al treilea ciclu procesual), Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea reclamantei, ca nefondată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 378/26.11.2014 s-a respins ca nemotivată contestaţia formulată împotriva Deciziei de impunere nr. xnr. 762 din data de 04.09.2014, pârâta Direcţia Generală de soluţionare a contestaţiilor reţinând că reclamanta nu a prezentat motivele de fapt şi de drept pe care s-a întemeiat această contestaţie în ceea ce priveşte suma totală de 95.022.710 RON reprezentând TVA, impozit pe profit şi accesorii aferente şi nu a depus niciun document în susţinerea cauzei, prin care să infirme constatările organelor de inspecţie fiscală .
Potrivit disp. art. 205 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 în forma în vigoare la emiterea actelor administrativ fiscale contestate, Împotriva titlului de creanţă, precum şi împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestaţie potrivit legii. Contestaţia este o cale administrativă de atac şi nu înlătură dreptul la acţiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condiţiile legii, iar potrivit art. 218 alin. (2) din acelaşi act normativ, deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei potrivit art. 212, la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii.
Aşadar actul administrativ supus controlului instanţei de contencios este decizia nr. 378/26.11.2014 emisă în soluţionarea contestaţiei administrative şi nu direct decizia de impunere nr. xnr. 763/04.09.2014 .
Observând motivele invocate de reclamanta în cuprinsul contestaţiei administrative dar şi în cuprinsul acţiunii cu care a investit instanţa, se reţine că acestea au vizat încălcarea prevederilor legale privitoare la estimarea bazei de impozitare, întrucât s-a pretins că în cauză nu era vorba de o evidenţă contabilă furată sau distrusă, documentele contabile fiind predate cu proces-verbal acţionarului majoritar D. de către numitul E. care a arătat că nu mai avea calitatea de administrator al societăţii cu mult înainte de efectuarea controlului, precum şi aspectul că din raportul de inspecţie fiscală nu rezultă datele şi documentele care au relevanţă pentru estimare, deşi organul de control avea obligaţia le evidenţieze în cuprinsul raportului .
Instanţa de fond a constatat că aceste argumente au fost analizate şi respinse motivat de către Direcţia Generală a Contestaţiilor care a reţinut în mod întemeiat că potrivit informaţiilor furnizate de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Buzău, la data încheierii raportului de inspecţie fiscală ce a stat la baza emiterii deciziei de impunere contestate, respectiv 03.09.2914, domnul E. avea calitatea de administrator al societăţii, cum de altfel reiese şi din declaraţia pe proprie răspundere dată de acesta la data de 10.07.2014 în faţa organelor de inspecţie fiscală .
Aceste înscrisuri, respectiv informaţiile furnizare de ONRC şi declaraţia domnului E. din data de 10.07.2014 au fost depuse la dosarul nr. x/2015, fl. 47-48, respectiv fl. 71 şi confirmă cele reţinute de Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor în decizia nr. 378/26.11.2014 .
Tot din aceeaşi declaraţie dată de numitul E. la de 10.07.2014 reiese că pentru perioada 01.01.2009-08.09. 2011 documentele financiar contabile ale societăţii au fost furate, iar pentru perioada cuprinsă între 08.09.2011 şi până la data intrării în insolvenţă au fost predate numitului D., astfel că în mod întemeiat organele de inspecţie fiscală au procedat la stabilirea prin estimare a bazei de impunere potrivit disp. art. 67 alin. (2) lit. b) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de Procedură Fiscală .
Instanţa de fond a constatat că, dată fiind neprezentarea de către administratorul societăţii în termenul de 30 de zile stabilit prin Dispoziţia de măsuri nr. 379/10.07.2014 a documentelor financiare reconstituite, în mod corect organul fiscal a procedat la estimarea bazei de impunere în considerarea prevederilor art. 67 alin. (2) lit. b) din O.G. nr. 92/2003 care stipulează că: Stabilirea prin estimare a bazei de impunere se efectuează în situaţii cum ar fi:
b) în situaţiile în care organele de inspecţie fiscală constată că evidenţele contabile sau fiscale ori declaraţiile fiscale sau documentele şi informaţiile prezentate în cursul inspecţiei fiscale sunt incorecte, incomplete, precum şi în situaţia în care acestea nu există sau nu sunt puse la dispoziţia organelor de inspecţie fiscală.
De altfel şi pârâta Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor în cuprinsul deciziei nr. 378/26.11.2014 a răspuns contestatoarei cu aceleaşi argumente, referitor la motivul invocat vizând încălcarea dispoziţiilor legale privind estimarea bazei de impozitare .
A mai invocat contestatoarea în cuprinsul contestaţiei administrative că din raportul de inspecţie fiscală nu rezultă datele şi documentele care au relevanţă pentru estimare, deşi organul de control avea obligaţia să le evidenţieze în cuprinsul raportului, motiv pe care Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor l-a analizat şi l-a respins cu motivarea că din cuprinsul raportului de inspecţie fiscală, rezultă că stabilirea bazei de impunere pentru impozitul pe profit s-a făcut pe baza situaţiilor financiare şi a declaraţiilor anuale privind impozitul pe profit depusă de însăşi societatea contestatară la organul fiscal teritorial, iar în ceea ce priveşte TVA pe baza deconturilor depuse de societate .
Instanţa fondului a reţinut că şi acest motiv de contestaţie este nefondat, întrucât în cuprinsul raportului de inspecţie fiscală încheiat la data de 03.09.2014 (fl. 55-66 dosar x/2015) se arată în mod expres că stabilirea bazei de impunere pentru impozitul pe profit s-a făcut pe baza situaţiilor financiare şi a declaraţiilor anuale privind impozitul pe profit depusă de societatea reclamantă la organul fiscal teritorial, iar în ceea ce priveşte TVA pe baza deconturilor depuse de societate .
Cu toate acestea, în privinţa sumei totale de 95.022.710 RON reprezentând TVA, impozit pe profit şi accesorii aferente, reclamanta A. S.A. nu a prezentat niciun argument de fapt sau de drept prin care să combată constatările organelor de inspecţie fiscală, respectiv starea de fapt fiscală şi nu au făcut referire la niciun document justificativ .
În drept, sunt aplicabile dispoziţiile art. 206 alin 1 şi 2 din O.G. nr. 92/2003 în forma în vigoare la momentul întocmirii deciziei de impunere nr. x/04.09.2014, potrivit cărora: Contestaţia se formulează în scris şi va cuprinde:
a) datele de identificare a contestatorului;
b) obiectul contestaţiei;
c) motivele de fapt şi de drept;
d) dovezile pe care se întemeiază;
e) semnătura contestatorului sau a împuternicitului acestuia, precum şi ştampila în cazul persoanelor juridice. Dovada calităţii de împuternicit al contestatorului, persoană fizică sau juridică, se face potrivit legii.
(2) Obiectul contestaţiei îl constituie numai sumele şi măsurile stabilite şi înscrise de organul fiscal în titlul de creanţă sau în actul administrativ fiscal atacat, cu excepţia contestaţiei împotriva refuzului nejustificat de emitere a actului administrativ fiscal.
De asemenea, potrivit pct. 11.1 lit. b) din OPANAF nr. 2906/2014 privind aprobarea Instrucţiunilor pentru aplicarea titlului IX din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, Contestaţia poate fi respinsă ca:... b) nemotivată, în situaţia în care contestatorul nu prezintă argumente de fapt şi de drept în susţinerea contestaţiei, iar potrivit art. 2.5 din acelaşi act normativ: Organul de soluţionare competent nu se poate substitui contestatorului cu privire la motivele de fapt şi de drept pentru care a contestat actul administrativ fiscal respectiv.
Astfel instanţa fondului a constatat că atâta timp cât societatea reclamantă nu a invocat niciun argument de fapt sau de drept prin care să combată constatările organelor de inspecţie fiscală şi nu a făcut referire la niciun document justificativ, prin care să combată sumele reţinute în sarcina acesteia cu titlu de TVA, impozit pe profit şi accesorii aferente, în mod corect Comisia de Soluţionare a Contestaţiilor a respins ca nemotivată contestaţia în privinţa sumei de 95.022.710 RON, din care TVA în sumă de 49.566.899, dobânzi/majorări de întârziere aferente TVA în sumă de 13.423.833 RON, penalităţi de întârziere aferente TVA în sumă de 6.799.005 RON, impozit pe profit în sumă de 19.141.163 RON, dobânzi/majorări de întârziere aferente impozitului pe profit în sumă de3.872.016 RON şi penalităţi de întârziere aferente impozitului pe profit în sumă de 2.138.804 RON .
În privinţa celorlalte motive privind nelegalitatea determinării bazei de impunere prin estimare şi aspectul că din raportul de inspecţie fiscală nu rezultă datele şi documentele care au relevanţă pentru estimare, deşi nu au vizat sumele şi măsurile stabilite de organul fiscal în actul administrativ atac, instanţa de fond a reţinut că acestea au fost analizate şi respinse în mod legal şi argumentat prin Decizia nr. 378/26.11.2014 atacată în prezenta cauză .
Întrucât potrivit disp. art. . 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 în forma în vigoare la momentul întocmirii deciziei de impunere nr. x/04.09.2014, dat fiind că obiectul controlului instanţei de contencios în constituie deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor şi constatând că decizia nr. 378/26.11.2014 a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor art. 206 alin. (1) lit. c) şi lit. d) din O.G. nr. 92/2003 în forma în vigoare la data emiterii actelor administrativ fiscale contestate, coroborate cu pct. 11.1 lit. b) şi pct. 2.5 din OPANAF nr. 2906/2014, precum şi cu cele ale art. 67 alin. (2) lit. b) din O.G nr. 92/2003 în forma în vigoare la data emiterii actelor administrativ fiscale contestate, acţiunea a fost apreciată ca nefondată .
Înalta Curte apreciază că sentinţa atacată este legală, în raport cu motivele de casare invocate.
Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. este invocat strict formal, atâta timp cât soluţia pronunţată prin sentinţa atacată este reflectată de considerentele acesteia, iar recurenta nu îşi argumentează în niciun fel afirmaţia potrivit căreia hotărârea instanţei de fond nu este motivată.
În privinţa criticilor formulate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Înalta Curte reţine că recurenta nu precizează care sunt normele de drept substanţial greşit interpretate ori aplicate prin sentinţa atacată. Recurenta se limitează la reiterarea unor susţineri care au fost analizate şi respinse de judecătorul fondului, fără a aduce critici explicite argumentelor expuse în cuprinsul considerentelor.
Astfel, critica potrivit căreia pentru stabilirea veniturilor, respectiv a bazei de impozitare nu pot fi aplicate prevederile referitoare la estimarea veniturilor a fost analizată de judecătorul fondului care a constatat că, dată fiind neprezentarea de către administratorul societăţii în termenul de 30 de zile stabilit prin Dispoziţia de măsuri nr. 379/10.07.2014 a documentelor financiare reconstituite, în mod corect organul fiscal a procedat la estimarea bazei de impunere în considerarea prevederilor art. 67 alin. (2) lit. b) din O.G. nr. 92/2003. Ca urmare, în speţă apare lipsită de relevanţă referirea recurentei la prevederile art. 3 din Legea nr. 241/2005, text legal ce nu a fost invocat de prima instanţă în fundamentarea soluţiei de respingere a acţiunii.
Susţinerea recurentei potrivit căreia raportul de inspecţie fiscală a fost emis fără a se acorda "răgazul necesar obţinerii documentelor contabile de la cel ce le deţine" nu poate fi primită în condiţiile în care nu este indicată vreo normă juridică ce a fost încălcată prin acordarea termenului de 30 de zile pentru reconstituirea documentelor fiscale".
De asemenea, Înalta Curte constată că afirmaţia recurentei potrivit căreia a fost obligată să plătească o sumă de bani pe care nu o datorează este lipsită de orice argumentaţie juridică, având exclusiv semnificaţia exprimării nemulţumirii faţă de soluţia pronunţată.
Nu sunt relevante în cauză nici criticile prin care se susţine că instanţa de fond a ignorat concluziile raportului de expertiză contabilă care a constatat că sumele stabilite prin raportul de inspecţie fiscală sunt nereale. Înalta Curte are în vedere constatarea instanţei de fond potrivit căreia, în privinţa sumei totale de 95.022.710 RON reprezentând TVA, impozit pe profit şi accesorii aferente, reclamanta A. S.A. nu a prezentat niciun argument de fapt sau de drept prin care să combată constatările organelor de inspecţie fiscală, respectiv starea de fapt fiscală şi nu a făcut referire la niciun document justificativ prin care să combată sumele reţinute în sarcina acesteia cu titlu de TVA, impozit pe profit şi accesorii aferente, în mod corect contestaţia administrativă formulată de reclamantă fiind respinsă ca nemotivată, faţă de dispoziţiile art. 11.1 lit. b) din OPANAF nr. 2906/2014 privind aprobarea Instrucţiunilor pentru aplicarea titlului IX din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. Nici această argumentaţie nu a fost combătută de recurentă şi, ca urmare, în mod corect judecătorul fondului nu a avut în vedere raportul de expertiză contabilă, atâta timp cât contestaţia administrativă formulată de reclamantă nu a fost respinsă pe fond, ci ca nemotivată.
2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de S.C. A. S.A. prin Administrator judiciar CII B. împotriva sentinţei nr. 35 din 16 martie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului.
Respinge recursul declarat de S.C. A. S.A. prin Administrator judiciar CII B. împotriva sentinţei nr. 35 din 16 martie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.
Pronunţată astăzi, 27 martie 2024.