Şedinţa publică din data de 28 martie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 19.04.2021 sub nr. x/2021, reclamantul Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, anularea în parte a:
- încheierii nr. 3/31.03.2021 emisă de Comisia de soluţionare a contestaţiei;
- Deciziei nr. 14/06.10.2020 emisă de Directorul Direcţiei 1 din cadrul Departamentului XI, cu referire la măsurile nr. II. 1 lit. a) si b şi II.3 lit. a) si b din Decizia nr. 14/06.10.2020;
- raportului de control nr. x/07.07.2020 privind verificarea modului de gestionare a resurselor publice pe perioada stării de urgenţă, realizată în perioada 02.06.2020 - 07.07.2020 la Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, cu referire la măsurile menţionate anterior.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 791 din 14 aprilie 2022 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a hotărât următoarele:
"Admite excepţia de netimbrare a cererii de intervenţie principală.
Anulează cererea de intervenţie principală formulată de A. S.R.L., ca netimbrată.
Respinge cererea formulată de reclamantul Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, ca neîntemeiată.
Respinge cererea de intervenţie accesorie formulată de A. S.R.L., ca neîntemeiată."
3. Recursul exercitat în cauză
Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamantul Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, calea de atac promovată fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ.
Recurentul a precizat că recursul priveşte doar soluţia dispusă faţă de măsurile II.1 lit. a) şi b) din Decizia nr. 14/2020, astfel încât se critică hotărârea instanţei de fond şi sub aspectul anulării încheierii nr. 3/31.03.2021 şi a Raportului de control nr. x/07.07.2020 în referire la măsurile menţionate anterior, urmând ca în rejudecarea cauzei să se dispună admiterea recursului în limitele învestirii.
În motivare, recurentul a arătat în susţinerea cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., că sentinţa atacată este nemotivată, lipsind punctul de vedere al judecătorului de caz faţă de majoritatea criticilor de nelegalitate invocate, fiind încălcate prevederile art. 425 C. proc. civ.
Prima instanţă s-a limitat în a analizat doar măsurile Curţii de Conturi stabilite prin Decizia nr. 14/2020, fără a se avea în vedere concluziile din cuprinsul încheierii curţii de Conturi, în care sunt analizate obiecţiunile entităţii verificate formulate în legătură cu Raportul de control.
În susţinerea cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 C. proc. civ., prin măsura nr. II. 1 lit. a) din Decizia nr. 14/2020 s-a dispus ca pentru remedierea abaterii consemnate la pct. 1 (din decizie) conducerea Inspectoratului General pentru Situaţii de Urgenţă să procedeze la "calcularea penalităţilor aferente contractelor subsecvente nr. x/20.03.2020 şi nr. x/20.03.2020 încheiate cu S.C. A. S.R.L., pentru perioadele de întârziere dintre termenele iniţiale asumate prin contract si data semnării Actului adiţional prin care s-a acceptat forţa majoră şi s-au modificat termenele de livrare şi efectuarea demersurilor legale pentru încasarea penalităţilor de la furnizor".
Abaterea constatată priveşte faptul că în derularea contractelor subsecvente nr. x/20.03.2020 şi nr. x/20.03.2020 încheiate de Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă cu S.C. A. S.R.L. s-au constatat întârzieri în livrarea produselor contractate, fără a fi aplicate penalităţi de întârziere, conform clauzelor contractuale.
Deşi Curtea de Conturi a apreciat că IGSU nu trebuia să accepte forţa majoră invocată de furnizor, stabilind obligaţia de calcul a penalităţilor, pe de altă parte reţine că actele adiţionale prin care prelungesc termenele de livrare nu au fost înlăturate din ordinea juridică, producând aşadar efecte.
Astfel, se recunoaşte temeinicia şi legalitatea actelor adiţionale la contractele subsecvente, însă această recunoaştere nu poată fi privită distinct de acceptarea certificatelor/avizelor de forţă majoră emise în condiţiile legii, din moment ce întreaga justificare care stă la baza încheierii acestor acte adiţionale se întemeiază pe acceptarea avizelor de forţă majoră nr. 156/24.04.2020 şi 157/24.04.2020, ambele emise de autoritatea competentă, în conformitate cu prevederile pct. 25.1 din contractele subsecvente.
Consimţământul şi cauza reprezintă condiţii de valabilitate ale actului juridic, necesare la momentul încheierii acestuia şi ca urmare, niciunul dintre acestea nu pot fi ignorate de către pârâtă şi nici nu pot fi modificate de către aceasta peste acordul de voinţă al părţilor semnatare ale actului adiţional.
În lipsa acceptării avizelor de forţă majoră, IGSU nu avea nici un interes să încheie acte adiţionale cu furnizorul pentru modificarea graficului de livrări din moment ce valabilitatea contractelor, în acord cu clauza 10.1. din contractele subsecvente supuse analizei, era stipulată până la data de 06.08.2020, iar potrivit Raportului procedurii de atribuire nr. x/16.03.2020 întocmit de ONAC, termenul de livrare a constituit un criteriu important la desemnarea ofertei câştigătoare.
Din modul de formulare a măsurii II. 1. lit. a) din Decizia nr. 14/2020, se poate observa faptul că pârâta recunoaşte doar acordul de voinţă al părţilor, de a încheia actul adiţional, însă acesta nu poate fi privit distinct de acceptarea forţei majore, fiind fundamentat pe aceasta.
Pârâta a apreciat eronat forţa majoră nu putea fi acceptată deoarece la data semnării acordului-cadru şi a contractelor subsecvente era declarată starea de pandemie de către OMS, iar la nivel naţional era instituită starea de urgenţă.
Însă, prin contractele subsecvente, părţile au stipulat de comun acord, drept cauze de exonerare a răspunderii contractuale, forţa majoră şi cazul fortuit.
Din analiza clauzelor contractuale rezultă că părţile nu au procedat la o limitare a situaţiilor care pot constitui cazuri de forţă majoră, condiţionând însă acceptarea acesteia de obligaţia de a fi "constatată de o autoritate competentă".
Această clauză a fost inserată pentru a se înlătura subiectivismul oricăreia dintre părţile contractante în aprecierea intervenirii situaţiei de forţă majoră pe perioada executării contractului.
Contractul are forţă obligatorie între părţi potrivit art. 1270 din C. civ. şi, prin urmare, situaţia de fapt trebuie analizată în concret, de la caz la caz, prin raportare la obligaţiile asumate şi la posibilitatea salvgardării contractului. Or, în speţa dedusă judecăţii competenţa de a constata existenţa cazului de forţă majoră a fost atribuită de către părţile contractante Camerei de Comerţ şi Industrie, aceasta fiind autoritatea competentă potrivit Legii nr. 335/2007 a camerelor de comerţ din România.
A invocat recurentul că potrivit prevederilor art. 4 lit. j) din Legea nr. 335/2007, camerele judeţene avizează existenţa cazurilor de forţă majoră şi influenţa acestora asupra executării obligaţiilor comercianţilor, la art. 28 fiind prevăzut faptul că aceleaşi entităţi avizează, pentru societăţile româneşti, pe bază de documentaţie, "existenţa cazurilor de forţă majoră şi efectele acestora asupra executării obligaţiilor comerciale internaţionale"
Analizând aceste prevederi legale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 1953/09 aprilie 2019, a reţinut că acest aviz "nu poate fi total lipsit de forţă juridică şi ignorat ca atare. Existenţa acestei atribuţii legale a camerelor de comerţ, de a constata la cerere şi conform unei proceduri interne, producerea unui caz de forţă majoră, nu poate fi ignorată, deoarece altfel s-ar invalida scopul reglementării unei asemenea proceduri."
Astfel, atât timp cât între părţile contractante a intervenit o modificare contractuală materializată prin act adiţional, până la constatarea nulităţii acestor acte adiţionale şi repunerea părţilor în situaţia anterioară de către instanţa de judecată, pârâta nu putea dispune o măsură în afara cadrului legal/contractual, pentru că s-ar înfrânge astfel principiul securităţii raporturilor juridice.
Reţinerea pârâtei cu privire la încălcarea pct. 25.1 Forţa majoră este neîntemeiată, având în vedere că aceasta a fost constatată prin avizele de forţă majoră nr. 156/24.04.2020 şi 157/24.04.2020 emise de Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Giurgiu.
A arătat recurentul că prima instanţă a depăşit limitele controlului judecătoresc exercitat de instanţa de contencios administrativ în cadrul unei acţiuni ce vizează anularea unor acte administrative, intervenind prin nesocotirea unei clauze contractuale asumată de părţile contractante (clauză contractuală existentă inclusiv în modelul de contract parte a documentaţiei de atribuire în cadrul procedurii de achiziţie publică organizată de către ONAC), dincolo de aspectele de legalitate pe care a fost îndrituită a le examina, ceea ce atrage nelegalitatea soluţiei pronunţate.
O astfel de abordare echivalează cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, prin aceasta înţelegându-se incursiunea autorităţii judecătoreşti în sferele celorlalte puteri ale Statului, cum este cea legislativă sau executivă, astfel cum acestea sunt delimitate de prevederile constituţionale sau de către legile organice, instanţa săvârşind acte care intră în atribuţiile altor organe aparţinând unei alte autorităţi constituite în stat.
Instanţa de fond nu a probat că încheierea actelor adiţionale s-a făcut cu nerespectarea clauzei 25.1 din contractele subsecvente, iar în contextul expus concluziile acesteia sunt contrare acestei clauze contractuale şi implicit a art. 1270 C. civ.
Deşi există contracte în care părţile de comun acord îşi pot stabili obligaţia de a verifica îndeplinirea condiţiilor legale reglementate prin art. 1351 alin. (2) din C. civ. pentru existenţa forţei majore suplimentar şi ulterior prezentării de către partea care invocă intervenirea unui caz de forţă majorăîn speţă o astfel de posibilitate nu a fost convenită.
In conformitate cu dispoziţiile art. 1350 C. civ., potrivit cărora orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat, IGSU avea obligaţia de a ţine cont de avizele de forţă majoră nr. 156/24.04.2020 şi 157/24.04.2020 emise de Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Giurgiu în executarea contractelor subsecvente, în conformitate cu clauza 25.1 şi implicit de a recunoaşte efectele forţei majore, prevăzute prin clauzele 25.2 şi 25.3 din contractele subsecvente.
Prin măsura dispusă, Curtea de Conturi a stabilit nelegal atât limitele temporare pentru calcularea prejudiciului - pentru perioadele de întârziere dintre termenele iniţiale asumate prin contracte şi data semnării actelor adiţionale prin care s-a acceptat forţa majoră şi s-au modificat termenele de livrare - cât şi de la cine se vor recupera aceste prejudicii - încasarea penalităţilor de la furnizori.
Or, în forma dispusă, măsura nu poate fi dusă la îndeplinire, pe de o parte, pentru că o eventuală solicitare de anulare a actelor adiţionale nu se justifică din moment ce acestea sunt recunoscute de către Curtea de conturi, iar pe de altă parte, penalităţile nu pot fi recuperate de la furnizori, nefiind îndeplinite condiţiile de antrenare a răspunderii contractuale cât timp modificarea termenelor de furnizare s-a realizat în baza unor acte adiţionale valabile. Mai mult, faţă de furnizor actele emise de Curtea de conturi nu sunt direct opozabile, neputând constitui izvor de drept al creanţei.
Măsura în cauză a fost dispusă cu încălcarea inclusiv a dispoziţiilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992 potrivit cărora în situaţiile în care se constată existenţa unor abateri de la legalitate şi regularitate, care au determinat producerea unor prejudicii, se comunică conducerii entităţii publice auditate această stare de fapt. Stabilirea întinderii prejudiciului şi dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia devin obligaţie a conducerii entităţii auditate."
În ceea ce priveşte măsura nr. II. 1. lit. b) din Decizia nr. 14/2020, referitoare la "extinderea calcului penalităţilor la toate contractele încheiate în perioada stării de urgenţă pentru care s-a acceptat clauza de forţă majoră generată de starea de urgenţă, pentru perioadele de întârziere dintre termenele iniţiale asumate prin contracte şi data semnării actelor adiţionale prin care s-a acceptat forţa majoră şi s-au modificat termenele de livrare şi efectuarea demersurilor legale pentru încasarea penalităţilor de la furnizori", s-a arătat că reţinerile primei instanţe sunt eronate, în cauză nefiind în discuţie competenţa Curţii de conturi de a dispune extinderea verificărilor la nivelul întregii categorii de operaţiuni economice la care s-a constatat abaterea cauzatoare de prejudicii, aceasta fiind o obligaţie reglementată expres prin pct. 176 alin. (1) din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Curţii de conturi nr. 155/2014.
Temeiul legal reţinut de prima instanţă în acest sens, respectiv art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 119/1999 referitoare la buna gestiune financiară, este unul eronat.
Ceea ce s-a criticat a fost modul de formulare a măsurii nr. II. 1. lit. b), care este una generală, supusă interpretării şi pune entitatea verificată în imposibilitatea de a aprecia, în mod corect, limitele extinderii verificărilor dispuse prin această măsură.
Măsura nr. II.1. lit. b) vizează "contractele încheiate în perioada stării de urgenţă pentru care s-a acceptat clauza de forţă majoră generată de starea de urgenţă", fără a se preciza dacă pârâta are în vedere doar starea de urgenţă declarată la nivelul României. în condiţiile în care pentru a se dispune măsura anterioară acesta a fost reperul, iar extinderea verificării la acelaşi tip de operaţiuni, ar fi trebuit să fie limitată la acelaşi reper.
La încheierea actelor adiţionale care au avut la bază acceptarea forţei majore invocate de furnizori, nu toate avizele/certificatele de atestare a forţei majoră au fost generate de starea de urgenţă declarată în România prin Decretul nr. 195/16.03.2020 (argument care a stat Ia baza măsurii II.1. lit. a). Cu toate acestea pârâta a exclus prin modul de formulare a măsurii II. I b) din decizie, în mod nejustificat, orice posibilitate de acceptare a cauzelor exoneratoare de răspundere.
Suplimentar, în considerarea faptului că această măsură este consecinţa măsurii nr. II.1. lit. a), în situaţia în care instanţa de judecată apreciază că se impune anularea măsurii nr. II. 1. lit. a) din decizie se impune inclusiv anularea măsurii de la lit. b)
Toate criticile aduse cu privire la conţinutul măsurii II. 1 lit. a) din Decizia nr. 14/2020 urmează a fi avute în vedere şi pentru această măsură.
A mai arătat recurentul că imposibilitatea ducerii la îndeplinire a acestei măsuri, în forma dispusă, a fost certificată, în mod definitiv, de către instanţele de judecată în dosarele nr. x/2022, y/2022, z/2022, care au respins cererile de chemare formulate de IGSU în contradictoriu cu operatorii economici cărora li s-a solicitat suportarea penalităţilor de întârziere calculate potrivit măsurii II. 1 fit. b) din Decizia nr. 14/2020, în principal pe considerentul că nu sunt îndeplinite condiţiile de antrenare a răspunderii contractuale, cât timp modificarea termenelor de furnizare s-a realizat în baza unor acte adiţionale valabile şi, de asemenea că, faţă de furnizor, actele emise de Curtea de conturi nu sunt direct opozabile, neputând constitui izvor de drept al creanţei.
4. Apărările formulate de intimate
4.1. Intimata-pârâtă Curtea de Conturi a României a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
A arătat în apărare că nu se poate reţine incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., deoarece instanţa de fond în mod corect a analizat dacă a intervenit sau nu evenimentul de forţă majoră, întrucât abaterile constate se refereau la greşita acceptare a evenimentului de forţă majoră şi neperceperea penalităţilor de întârziere. Faptul că părţile (IGSU şi S.C. A. S.R.L), au considerat că în cadrul relaţiilor contractuale dintre ele a intervenit un eveniment de forţă majoră, nu însemnă că instanţa, în cadrul controlului de legalitate, nu are posibilitatea să analizeze dacă constatările autorităţii publice, prin raportare la existenţa sau nu a unui eveniment de forţă majoră, sunt întemeiate sau nu.
Instanţa de fond nu ar fi putut să analizeze legalitatea măsurii de la pct. n. 1 Iit. a) din Decizia nr. 14/2020 fără să facă o analiză a actelor în baza cărora recurentul - reclamant a acceptat ca fiind intervenit cazul de forţă majoră. Faptul că S.C. A. S.R.L a depus avizele de existenţă a cazului de forţă majoră emise de Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Giurgiu nu înseamnă că trebuia să le şi accepte.
Recurentul - reclamant avea obligaţia de a analiza dacă respectivele avize de forţă majoră emise de Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Giurgiu, prin raportare la clauzele contractuale şi la situaţia de fapt şi de drept existentă, sunt apte de a constata intervenirea unui eveniment de forţă majoră. Aşadar, instanţa fondului a analizat corect dacă nerespectarea termenelor de livrare a produselor de către S.C. A. S.R.L, conform Contractului subsecvent de furnizare nr. x pentru lotul "Mască de protecţie de tip FFP2" înregistrat sub nr. x/04.05.2020 şi Contractul subsecvent de furnizare nr. x pentru lotul "Masca de protecţie de tip FFP3" înregistrat sub nr. x/04.05.2020, este datorată unei cauze de forţă majoră.
Referitor la criticile privind nemotivarea hotărârii, s-a solicitat respingerea lor, arătând intimatul că instanţa de fond a argumentat motivele pentru care a dispus soluţia recurată, fiind întrunite condiţiile reglementate de art. 425 C. proc. civ.
Obligaţia instanţei de judecată de a motiva hotărârea nu presupune existenţa unor răspunsuri detaliate la flecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real problemele esenţiale care au fost supuse spre judecată instanţei, iar în considerentele hotărârii se regăsească argumentele care au stat la baza pronunţării acesteia.
În ceea ce priveşte cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., a arătat intimatul că abaterile constatate şi pentru care au fost emise măsurile de la pct. II. 1 lit. a) şi b) vizau faptul că în derularea contractelor subsecvente nr. x/20.03.2020 şi nr. x/20.03.2020 încheiate între IGSU şi S.C. A. S.R.L s-au constatat întârzieri în livrarea produselor contractate, fără a fi aplicate penalităţi de întârziere conform clauzelor contractuale, prin acceptarea de către IGSU a "forţei majore" invocate de furnizor.
În recurs recurentul a reşuat apărările de la fond, invocând că în mod corect a fost acceptat evenimentul de forţă majoră şi că măsurile dispuse de Curtea de Conturi nu pot fi aduse la îndeplinire. Aceste apărări nu sunt în măsură să înlăture prevederile legale referitoare la condiţiile care trebuie îndeplinite pentru existenţa unui caz de forţă majoră.
În realitate, prin actele adiţionale încheiate la contractele subsecvente, deşi în susţinerea iniţială de demarare a procedurii de achiziţie a fost invocată urgenţa necesităţii asigurării echipamentelor de protecţie, au fost acceptate termene de livrare care excedau stării de urgentă, care la momentul respectiv (04.05.2020) nu se cunoştea când se va încheia.
La data semnării acordului-cadru (17.03.2020), precum şi la data semnării contractelor subsecvente (20.03.2020) era deja declarată starea de pandemie de către OMS, iar la nivel naţional era instituită starea de urgentă, prin Decretul Preşedintelui nr. 195/16.03.2020, astfel că, în susţinerea clauzei de forţă majora nu putea fi invocată de furnizor, respectiv acceptată de achizitor, tocmai respectiva stare de urgenţa ca eveniment "imprevizibil, absolut invincibil si inevitabil", deoarece aceste împrejurări erau cunoscute la momentul semnării contractelor, obiectul respectivelor contracte fiind tocmai achiziţia de produse pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei.
Prin Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României publicat în Monitorul Oficial nr. 212/16.03.2020 se arată că evoluţia situaţiei epidemiologice internaţionale, determinată de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2, defineşte "un context excepţional care nu putea fi previzionat, care vizează interesul public general şi care constituie o situaţie extraordinară, ce impune măsuri excepţionale".
Caracterul excepţional a fost deja prevăzut în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, nemaiputând fi invocat din acest moment caracterul imprevizibil şi invincibil al unui eveniment, aşa cum se susţine în cadrul argumentelor prezentate de reprezentanţii IGSU.
Pentru contractele încheiate înainte de apariţia virusului, condiţia imprevizibilităţii este de necontestat, SARS-coV-2 fiind un virus nou, apărut pentru prima dată la sfârşitul anului 2019, cu consecinţe de necontrolat.
Referitor la contractele încheiate după apariţia virusului, după ce Organizaţia Mondială a Sănătăţii a transmis că infectarea cu acest coronavirus constituie o pandemie iar la nivelul României a fost decretată stare de urgenţă începând cu data de 16 martie 2020 şi tot mai multe state au început să adopte măsuri de limitare a efectelor sale, nu se mai poate reţine îndeplinirea condiţiei de imprevizibilitate şi invincibilitate.
Aşa cum reiese chiar din conţinutul avizului de existenţă a cazului de forţă majoră eliberat de Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Giurgiu, acesta este un document a cărui valorificare se face în funcţie de întregul areal al împrejurărilor.
A invocat intimata că în mod corect instanţa de fond a apreciat că, potrivit art. 1270 C. civ., contractul are forţă obligatorie între părţi, însă din analiza condiţiilor prevăzute în acordul-cadru şi contractele subsecvente în ceea ce priveşte existenta forţei majore prin raportare la situaţia de fapt şi de drept, pe perioada derulării acordului-cadru şi a contractelor subsecvente, nu a intervenit un caz de forţă majoră,
De asemenea, instanţa de fond a reţinut că susţinerile reclamantului în sensul că avizele de existentă a forţei majore reprezintă un mijloc de probă sunt valide, însă achiziţia măştilor de protecţie FFP2 şi FFP3 s-a efectuat tocmai în considerarea contextului excepţional al stării de urgenţă pentru sănătatea publică la nivel internaţional, din cauza infecţiilor cu noul Coronavirus, şi când starea de urgenţă era deja instituită pe teritoriul României, şi nu se poate reţine existenţa unui eveniment imprevizibil şi care nu putea fi prevăzut la data încheierii acordului-cadru şi a contractelor subsecvente, când s-au stabilit/convenit şi termenele de livrare a măştilor de protecţie.
Aceste aprecieri sunt corecte fiind lipsit de relevanţă faptul că măsura dispusă vizează doar calcularea penalităţilor de întârziere pentru perioadele de întârziere dintre termenele iniţiale şi data semnării actelor adiţionale. Prin semnarea actelor adiţionale termenele de livrare au fost decalate, iar pentru termenele de livrare iniţiale ce au fost depăşite, astfel că, în mod greşit s-a luat decizia de nepercepere de penalităţi de întârziere.
În ceea ce priveşte măsura de la pct. II, 1 lit. b), în mod corect instanţa de fond a apreciat că nu se poate retine că are un caracter excesiv, câtă vreme nu s-a individualizat un anume contract, ci s-a avut în vedere posibilitatea existentei unor altor contracte în care s-a procedat precum în cazul contractelor subsecvente încheiate cu intervenienta din prezenta cauză.
A arătat Curtea de Conturi că recurentul - reclamant a încălcat prevederile art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 119/1999, care instituie în sarcina persoanelor care gestionează fonduri publice obligaţia de a realiza o bună gestiune financiară prin asigurarea legalităţii, regularităţii, eficacităţii şi eficienţei în utilizarea fondurilor publice şi în administrarea patrimoniului public.
4.2. Intimata-intervenientă a invocat, prin notele scrise anexate la dosar, că măştile ce au făcut obiect al contractelor subsecvente de furnizare erau produse în Turcia, iar în luna aprilie 2020 statul turc a blocat exporturile de măşti, acesta aspect stând la baza formulrăii cererii de eliberare a avizelor de constatare a forţei majore.
A arătat intimata intervenientă că, la momentul controlului Curtea de Conturi a acceptat validitatea actelor adiţionale, prin care a fost prelungit termenul de livrare şi, cu toate acestea, a pus în sarcina entităţii verificate obligaţia de a calcula penalităţi de întârziere, intervenind astfel în mod nepermis asupra efectelor actelor adiţionale.
Totodată, a menţionat că cererile de avizare adresate Camerei de Comerţ Giurgiu au conţinut explicaţii cu privire la evenimentele imprevizibile ce au apărut la doar 3 zile de la încheierea contractelor subsecvente, iar acestea au privit decizia statului turc de a limita exporturile. În realitate, acesta a fost evenimentul extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil care au determinat încheierea actelor adiţionale, respectiv modificările legislative ce au intervenit în cadrul statelor afectate de pandemia de Covid 19, ce au determinat restricţii cu privire la furnizarea echipamentelor medicale la export.
5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:
5.1. În ceea ce priveşte criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.:
Potrivit normei de procedură invocate, casarea hotărârii se poate solicita " (...) 4. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti".
Va reţine instanţa de recurs că motivul de priveşte nerespectarea unor competenţe jurisdicţionale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor, respectiv săvârşirea, de către instanţa de judecată, a unor acte aflate în sfera de competenţă a organelor puterii executive sau legislative, situaţie care nu se regăseşte în speţă.
Prin analiza efectuată, instanţa de fond a verificat respectarea condiţiilor legale pentru aplicarea avizelor emise de Camera de Comerţ şi Industrie Giurgiu, privind atestarea cazului de forţă majoră, prin raportare la împrejurările concrete ale speţei, astfel că nu se poate susţine în mod valid că aceasta ar fi depăşit atribuţiile ce i-au fost recunoscute prin Constituţie.
Totodată, instanţa de fond nu a apreciat asupra legalităţii avizelor emise de entităţile competente, ci a înlăturat doar recunoaşterea efectelor acestora, din perspectiva obligativităţii respectării prevederilor contractuale, ceea ce de asemenea nu poate fi apreciat ca reprezentând depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, interpretarea clauzelor contractuale şi evaluarea împrejurărilor în care acestea au fost încheiate fiind una dintre atribuţiile recunscute de lege în favoarea instanţei de judecată.
În consecinţă, Înalta Curte va reţine că în cauză nu este incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.
5.2. Referitor la incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.:
Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se poate dispune casarea atunci când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".
În urma verificării considerentelor sentinţei recurate, Înalta Curte va constata, contrar susţinerilor recurentului, că aceasta este în mod corespunzător motivată, instanţa de fond analizând, prin raportare la probatoriul administrat, atât împrejurările în care au fost încheiate Acordul cadru şi contractele subsecvente, ce au avut ca obiect achiziţia măştilor de protecţie, cât şi împrejurările în care au fost încheiate actele adiţionale la aceste contracte.
Totodată, instanţa de fond a analizat criticile reclamantei întemeiate pe efectele avizelor emise de Camera de Comerţ şi Industrie Giurgiu, caracterul obligatoriu al acestora şi conduita autorităţii publice, manifestată cu ocazia încheierii contractelor subsecvente şi, ulterior, a actelor adiţionale.
Va mai observa instanţa de recurs că nu se confirmă criticile recurentului, potrivit cărora instanţa fondului ar fi procedat la o analiză exclusivă a apărărilor intimatei Curtea de Conturi, fără a analiza motivarea actelor administrative contestate, ori obiecţiunile formulate cu ocazia emiterii lor.
În realitate, din modul de redactare a hotărârii, rezultă cu evidenţă faptul că instanţa fondului a verificat care au fost abaterile în raport de care s-a dispus aplicarea măsurilor de către Curtea de Conturi, a verificat şi aplicat dispoziţiile legale pe care le-a apreciat incidente speţei, iar simplul fapt că nu a răspuns tuturor argumentelor invocate prin cererea de chemare în judecată nu echivalează cu nemotivarea.
Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., considerentele hotărârii trebuie să arate "motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia", iar nu să dea răspuns tuturor argumentelor invocate de părţi. Or, inclusiv din această perspectivă, sentinţa ce face obiectul recursului satisface cerinţele de motivare, concluzia fiind în sensul că în speţă nu poate fi reţinută incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
5.3. În ceea ce priveşte criticile de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pc. 8 C. proc. civ.:
Potrivit normei de procedură, acest caz de casare este incident atunci când hotărârea este dată "cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material"
În cauză, în urma analizei modului de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 94/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, a prevederilor art. 1351 C. civ., privind forţa majoră şi cazul fortuit, dar şi a dispoziţiilor Legii nr. 335/2007 - Legea camerelor de comerţ, Înalta Curte va concluziona în sensul unei aplicări eronate a acestor acte normative, prin raportare la situaţia de fapt incidentă în cauză.
În acest sens, cu caracter prioritar, va observa că măsurile dispuse la pct. II.1 lit. a) şi b) din Decizia nr. 14/2020 au în vedere necesitatea remedierii abaterii consemnate la pct. 1 din Decizie, astfel cum a fost aceasta constatată de auditorii Curţii de Conturi şi detaliată prin Raportul de control.
Abaterea de la pct. 1, detaliată în Raportul de control, priveşte modul de în care au fost modificate şi executate contractele subsecvente nr. x/20.03.2020 şi nr. x/20.03.2020, încheiate între recurenta-reclamantă şi intimata-intervenientă S.C. A. S.R.L., din două perspective diferite:
a/pe de o parte acceptarea de către recurentul IGSU a situaţiei de forţă majoră invocate de intimata-intervenientă, astfel cum a fost aceasta atestată de avizele emanând de la Camera de Comerţ şi Industrie Giurgiu, ceea ce a condus la modificarea prin act adiţional a termenelor de livrare a echipamentelor medicale;
b/pe de altă parte, necalcularea de penalităţi de întârziere, pentru depăşirea termenelor de livrare, anterior modificării acestora prin act adiţional.
Cu privire la concluzia intimatei-pârâte, potrivit căreia recurenta-reclamantă nu trebuia să accepte avizele Camerei de Comerţ şi Industrie Giurgiu, în dovedirea cazului de forţă majoră, Înalta Curte va observa că, prin obiecţiunile la Raportul de control formulate, entitatea verificată a invocat că imprevizibilitatea situaţiei care a determinat constatarea cazului de forţă majoră nu a fost reprezentată exclusiv de declararea stării de urgenţă în România, ci şi de efectele pandemiei de Covid 19 la nivel mondial, ce au determinat producătorii de măşti de protecţie medicală din Turcia să stopeze exportul acestor materiale către alte state.
Referitor la aceste obiecţiuni, prin răspunsul Curţii de Conturi, expus în conţinutul actelor contestate, s-a arătat că situaţia reclamată ca reprezentând forţă majoră, la care s-a făcut anterior referire, nu ar fi fost probată de entitatea verificată, astfel că nu a putut fi valorificată în stabilirea cazului de forţă majoră.
Însă, referitor la aceleaşi argumente invocate de entitatea verificată cu ocazia controlului, se constată că la dosarul de fond au fost administrate dovezi suplimentare, fiind înaintate atât cererile de emitere a avizelor pe care intervenienta S.C. A. S.R.L. le-a depus la Camera de Comerţ şi Industrie Giurgiu, în cuprinsul cărora sunt descrise împrejurările pentru care s-a solicitat constatarea forţei majore, cât şi Notele justificative anexate acestor cereri şi documentele suport ce probau situaţia reclamată.
Din conţinutul tuturor acestor înscrisuri rezultă că, în scopul obţinerii avizelor de atestare a forţei majore de la Camera de Comerţ şi Industrie Giurgiu, intervenienta a invocat: a/că importatorul echipamentelor de protecţie medicală a fost somat cu privire la furnizarea lor, precum şi asupra consecinţelor întârzierilor în livrarea produselor; b/că importatorul a comunicat că întâmpină dificultăţi la import, cauzate de stoparea livrărilor de la producătorul din Turcia; c/că autorităţile turce au interzis exporturile echipamentelor către alte state, datorită declarării la nivel mondial a pandemiei de COVID-19 şi înmulţirii considerabile a cazurilor de infectare în rândurile propriilor cetăţeni.
Dovezile puse la dispoziţie Camerei de Comerţ şi Industrie Giurgiu, anexate cererii de emitere a avizelor de existenţă a cazului de forţă majoră şi care au fost avute în vedere la emiterea acestora, sunt anexate în vol. II al dosarului de fond, iar cu privire la ele nu se poate susţine că ar fi fost întocmite pro causa, în condiţiile în care sunt menţionate în conţinutul Notelor justificative anexate cererilor de emitere a avizelor, iar data de înregistrare din conţinutul actelor este anterioară verificărilor efectuate de Curtea de Conturi.
În considerarea faptului că instanţa de contencios administrativ realizează un control de plină jurisdicţie, find ţinută a se pronunţa asupra tuturor aspectelor cu care a fost investită, în scopul de a dispune măsuri adecvate, se va reţine că instanţa de fond, verificând existenţa cazului de forţă majoră, avea obligaţia de a proceda la cercetarea tuturor împrejurărilor invocate de părţile contractante cu ocazia întocmirii actelor adiţionale la contractele de furnizare echipamente medicale, având în vedere că avizele emise de Camera de Comerţ nu reprezintă probă absolută în legătură cu faptele atestate în conţinutul lor.
În acest sens, prin raportare la prevederile Legii nr. 335/2007, se constată referitor la avizele camerelor de comerţ, că acestea sunt emise de organizaţii autonome create în scopul de a reprezenta şi apăra interesele membrilor şi ale comunităţii de afaceri, fără însă ca actul normativ să prevadă posibilitatea atragerii răspunderii emitentului unui astfel de act în legătură cu rezultatul propriilor aprecieri asupra împrejurărilor ce i-au fost prezentate. Aşadar, avizele în discuţie nu reprezintă altceva în proces decât un simplu mijloc de probă, fără a avea însă valoare probatorie superioară altor mijloace de probă.
Este adevărat că, prin clauze contractuale, părţile au dat o anumită relevanţă avizelor emanând de la camerele de comerţ, însă aceste clauze produc efecte exclusiv între părţile contracate, în faţa instanţei ele neputând reprezenta probe absolute în legătură cu situaţiile pe care le constată.
Instanţa de judecată, investită fiind cu evaluarea incidenţei cazului de forţă majoră, respectiv cu evaluarea modului în care a fost acceptată forţa majoră drept motiv de prelungire a termenelor contractuale, era deci ţinută să procedeze la evaluarea întregului material probator, prin cercetarea tuturor împrejurărilor invocate de părţi în susţinerea cazului exonerator de răspundere.
În speţa de faţă, în considerarea probatoriului administrat, Înalta Curte va observa, contrar celor reţinute de instanţa fondului, că menţiunile cu caracter general din conţinutul avizelor emanând de la Camera de Comerţ şi Industrie Giurgiu, referitoare la "apariţia evenimentului imprevizibil (pandemie coronavirus) - instituirea stării de urgenţă - Decretul nr. 195/2020 şi Decretul nr. 240/2020", trebuiau evaluate şi interpretate în considerarea întregului context în care au fost formulate cererile de eliberare a acestora şi a tuturor dovezilor anexate de solicitant, inclusiv a celor invocate în susţinerea împrejurărilor absolut imprevizibile în legătură cu "pandemia globală de coronavirus".
Deşi sunt corecte consideraţiile instanţei de fond, potrivit cărora declararea pandemiei de Covid 19 de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi decretarea stării de urgenţă pe teritoriul României au avut loc anterior încheierii contractului de furnizare echipamente medicale, reprezentând chiar cauza încheierii contractelor, totuşi nu acestea au fost singurele împrejurări care trebuiau evaluate în scopul aplicării art. 1351 C. civ., ci toate împrejurările invocate în cererea de emitere a avizului, motivate de solicitant şi dovedite prin documentele anexate cererii, în legătură cu comportamentul importatorului, al producătorului din Turcia al echipamentelor medicale, ori cu deciziile ulterioare încheierii contractelor de furnizare, provenind de la autorităţile turce.
Va observa instanţa de recurs că, potrivit art. 1351 alin. (2) C. civ., "(2) Forţa majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil".
Or, împrejurările privind restricţiile impuse la export de autorităţile din Turcia, ca urmare a declarării pandemiei, imposibilitatea importatorului B. S.R.L. de a pune la dispoziţie intervenientei cantităţile de echipamente medicale contractate în temeiul contractului nr. x/10.03.2020 (de asemenea anexat la dosar), tot datorită unor evenimente inedite (creşterea gradului de infectare a populaţiei), conduita producătorului turc C., în legătură cu aprovizionarea cu echipamentele medicale contractate, constând în dedicarea producţiei cu prioritate pieţei interne, cu consecinţa nerespectării graficelor de livrare la export, au avut caracter, imprevizibil şi absolut inevitabil pentru intervenienta S.C. A. S.R.L., neputând fi influenţate/modificate în vreun mod de comportamentul acesteia, în scopul îndeplinirii obligaţiilor contractuale asumate prin contractele cu recurentul-reclamant IGSU.
În aceste condiţii, contrar concluziilor instanţei de fond şi celor ale intimatei Curtea de Conturi, Înalta Curte va reţine că în mod corect recurentul IGSU a apreciat asupra incidenţei prevederilor art. 1351 alin. (2) C. civ., cu consecinţa acceptării modificării contractelor de furnizare prin acte adiţionale, datorită intervenirii unei situaţii de forţă majoră, care a condus la imposibilitatea respectării termenelor de livrare iniţial convenite.
Referitor la constatările auditorilor Curţii de Conturi potrivit cărora, până la momentul întocmirii actelor adiţionale, recurentul era totuşi obligat la perceperea de penalităţi de întârziere, având în vedere că actele adiţionale prin care s-a modificat termenul de livrare produc efecte doar pentru viitor, Înalta Curte va reţine că şi acestea sunt nefondate.
Prin actele contestate în prezentul litigiu, intimata Curtea de Conturi a României a invocat nerespectarea clauzei 20.6 a contractului subsecvent, potrivit căreia "orice depăşire a termenului maxim de livrare specificat la 20.1 dă dreptul Achizitorului de a aplica penalităţi de întârziere, în procent de 1% pe zi din valoarea produselor nelivrate" . Totodată, a reţinut încălcarea art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999 privind controlul intern şi controlul financiar preventiv, respectiv neasigurarea unei bune gestiuni financiare prin asigurarea legalităţii, regularităţii, economicităţii, eficacităţii şi eficienţei în utilizarea fondurilor publice şi în administrarea patrimoniului public".
Însă, astfel cum chiar auditorii au arătat în conţinutul actelor întocmite cu ocazia controlului, termenele de livrare au fost modificate prin acte adiţionale, care reprezintă voinţa părţilor¸ şi care nu au fost anulate/cu privire la care nu s-a solicitat introducerea unei cereri în anulare, de către entitatea verificată. De altfel, echipa de control nici nu a extins verificările sale asupra perioadei ulterioare întocmirii actelor adiţionale, acceptând în mod implicit valabilitatea acestora.
Prin urmare, ca efect al decalării termenelor de livrare pentru intervenirea unui caz de forţă majoră, aplicabilitatea clauzei contractuale invocate (art. 20.6 a contractului subsecvent) nu mai era posibilă, nesubzistând un temei contractual pentru perceperea penalităţilor de întârziere prin raportare la vechile termene de livrare, deoarece acestea fuseseră deja modificate.
De altfel, Înalta Curte va observa că, în executarea întocmai a măsurilor dispuse de Curtea de Conturi, recurentul-reclamant a formulat acţiune în instanţă, solicitând obligarea intimatei interveniente S.C. A. S.R.L. la plata penalităţilor de întârziere aferente perioadei dintre data scadenţei termenelor de livrare iniţiale şi data actelor adiţionale de modificare a acestora. Acţiunea a făcut obiectul dosarului nr. x/2022, aceasta fiind în mod definitiv respinsă, ca neîntemeiată, prin decizia civilă nr. 981/14.06.2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Potrivit considerentelor acestei decizii, referitoare la aceea că IGSU ar putea pretinde de la furnizorul S.C. A. S.R.L. penalităţile calculate în baza contractelor de furnizare echipamente medicale pentru perioada dintre data iniţială de livrare şi data încheierii actelor adiţionale, instanţa a reţinut cu acea ocazie că "(…) actele adiţionale nr. x/04.05.2020 şi nr. y/04.05.2020 reeşalonau toate cantităţile încă nelivrate, astfel că, strict cu privire la acordul părţilor (respectarea voinţei interne, reale - art. 1266 C. civ.), este evident că acesta a vizat modificarea clauzelor iniţiale cu privire la termen cu privire la întreaga cantitate rămasă de livrat, în considerarea situaţiei presupus insurmontabilă, neculpabilă, invocată de pârâtă şi acceptată de reclamantă, astfel că nu se poate pune problema efectelor unei clauze contractuale din contractul iniţial care să dea dreptul la penalităţi. Deci, în condiţiile validităţii actelor adiţionale menţionate, penalităţile solicitate nu sunt datorate"
Suplimentar, Înalta Curte va avea în vedere şi cele anterior expuse, referitoare la caracterul legal şi temeinic al acceptării, de către recurentul-reclamant, a cazului de forţă majoră, ca urmare a intervenirii împrejurărilor absolut imprevizibile, invocate de furnizorul S.C. A. S.R.L. cu ocazia formulării cererilor de eliberare a avizelor de forţă majoră de către Camera de Comerţ şi Industrie Giurgiu şi care au fost evaluate corespunzător de instituţia publică recurentă, cu ocazia modificării termenelor contractuale de livrare.
Or, în condiţiile în care, în cauză, s-a probat faptul că, în aplicarea clauzelor Acordului cadru de furnizare de produse nr. 1841/17.03.2020 (art. 24) şi ale contractelor subsecvente de furnizare echipamente medicale (art. 25), autoritatea publică a acceptat în mod legal şi temeinic forţa majoră, drept cauză de înlăturare a răspunderii contractuale, această constatare şi-a extins efectele şi asupra perioadei dintre data scadenţei iniţial convenite şi data încheierii actelor adiţionale, prin care au fost modificate termenele de livrare.
În concluzie, inclusiv constatările auditorilor publici asupra nerespectării obligaţiei contractuale de calculare a penalităţilor de întârziere se dovedesc nefondate, clauza inserată la art. 20.6 din contractele subsecvente, care priveşte răspunderea contractuală a furnizorului pentru neîndeplinirea obligaţiei de livrare la termen a echipamentelor medicale, fiind înlăturată de la aplicare prin intervenirea unei cauze de forţă majoră, în temeiul art. 1351 C. civ. şi art. 24 din Acordul cadru de furnizare de produse, respectiv art. 25 din contractele subsecvente de furnizare.
Va mai observa Înalta Curte că, prin raportare la aceleaşi considerente anterior expuse, în cauză nu poate fi reţinută nici încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999 privind controlul intern şi controlul financiar preventiv, respectiv neasigurarea unei bune gestiuni financiare prin asigurarea legalităţii, regularităţii, economicităţii, eficacităţii şi eficienţei în utilizarea fondurilor publice şi în administrarea patrimoniului public.
În acest sens, având în vedere că Acordul cadru de furnizare de produse prevede exonerarea de răspundere, în cazul probării unei situaţii de forţă majoră, că acelaşi caz de exonerare de răspundere este întocmai preluat în art. 25 din cele două contracte subsecvente, încheiate de recurentă cu intervenienta S.C. A. S.R.L., că aceste clauze sunt în acord cu dispoziţiile art. 1351 C. civ. precum şi că în cauză s-a dovedit imposibilitatea absolută şi obiectivă de furnizare a echipamentelor medicale de către intervenientă la termenele de livrare iniţial convenite, va reţine instanţa de recurs că în sarcina recurentului-reclamant IGSU nu poate fi reţinută nerespectarea obligaţiei de asigurare a eficienţei în utilizarea fondurilor publice, acesta neavând posibilitatea de a nu da eficienţă unei clauze asupra căreia a convenit de comun acord cu contractantul şi în respectarea căreia era ţinut de chiar reglementările Acordului cadru.
Potrivit art. 43 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi şi pct. 174 lit. a) pct. 3 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, auditorii intimatei - pârâte dispun măsuri în sarcina entităţilor verificate doar în ipoteza în care se identifică neregularităţi în legătură cu utilizarea fondurilor publice şi în scopul recuperării prejudiciilor astfel create.
În speţă, observând instanţa de recurs că acceptarea încheierii unui act adiţional, de prelungire a termenelor de livrare, a fost rezultatul probării unei situaţii de forţă majoră, dovedită în mod corespunzător de furnizorul echipamentelor medicale, nefiind vorba aşadar despre neregularităţi în utilizarea fondurilor publice, se va concluziona în sensul că măsura dispusă în sarcina recurentului IGSU la pct. II.1 lit. a), este nelegală şi se impune a fi anulată.
Nu în ultimul rând, Înalta Curte va reţine, contrar susţinerilor de la ultimul termen de judecată ale intimatei Curtea de Conturi, că măsura dispusă la pct. II.1 lit. a) se referă la "calcularea penalităţilor aferente contractelor subsecvente (...) încheiate cu S.C. A. S.R.L., pentru perioadele de întârziere dintre termenele iniţiale asumate prin contract şi data semnării Actului adiţional prin care s-a acceptat forţa majoră şi s-au modificat termenele de livrare şi efectuarea demersurilor legale pentru încasarea penalităţilor de la furnizor". Aşadar, prin intermediul măsurii contestate nu s-a dispus recuperarea prejudiciului de la persoanele vinovate de acceptarea actelor adiţionale, ori pentru activităţi în legătură cu încheierea acestor acte adiţionale, ci recuperarea de la furniozor, a penalităţilor datorate de acesta în baza contractului.
Or, în considerarea dezlegărilor date deja în mod definitiv prin decizia civilă nr. 981/14.06.2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2022, prin care a fost respinsă ca neîntemeiată cererea recurentului-reclamant de obligare a intervenientei S.C. A. S.R.L. la plata penalităţilor de întârziere aferente perioadei dintre termenele de livrare iniţial convenite şi data încheierii actelor adiţionale de modificare a acestora, în mod evident măsura, în maniera în care a fost dispusă, nu ar mai putea fi dusă la îndeplinire, demersul entităţii verificate, ce respecta întocmai obligaţiile impuse de Curtea de Conturi, fiind invalidat cu caracter definitiv de instanţa de judecată.
În ceea ce priveşte legalitatea obligaţiei impuse de Curtea de Conturi a României la pct. II.1 lit. b) din Decizia nr. 14/2020, Înalta Curte va reţine că aceasta are în vedere aceeaşi abatere de la pct. 1 din Decizie, care a fost deja invalidată potrivit considerentelor anterior expuse, ceea ce conduce, în mod firesc, la anularea în tot şi a acestei măsuri.
Suplimentar, instanţa de recurs va observa că se confirmă şi criticile recurentului IGSU, potrivit cărora măsura are un caracter ambiguu, fiind imposibil de dus la îndeplinire, în condiţiile în care abaterea constatată prin Raportul Curţii de Conturi, soldată cu dispunerea măsurii de la pct. II.1 lit. a), a) privit o situaţie punctuală de acceptare a forţei majore, constatările privitoare la împrejurările în care au fost încheiate actele adiţionale cu intervenienta S.C. A. S.R.L. neputând fi extinse în mod obligatoriu şi cu privire la celelalte contracte de furnizare de echipamente medicale.
Se va reţine că măsura dispusă la pct. II.1 lit. b) vizează "toate contractele pentru care s-a acceptat clauza de forţă majoră generată de starea de urgenţă, pentru perioadele de întârziere dintre termenele iniţiale asumate prin contracte şi data semnării actelor adiţionale", formularea fiind una extrem de generală, fără distincţie între cauzele de forţă majoră invocate şi efectele produse de starea de urgenţă la nivel naţional sau la nivel modial.
Or, nu este admis ca, pornind de la o constatare punctuală privind modul de modificare a unor contracte subsecvente, să se pretindă recurentului să efectueze demersuri legale pentru recuperarea de penalităţi de la furnizori, prin instituirea de către autoritatea publică cu atribuţii de control a unei prezumţii absolute de inexistenţa a situaţiei de forţă majoră, respectiv de neîndeplinire a condiţiilor de la art. 1351 C. civ., inclusiv în privinţa contractelor încheiate cu aceştia.
De altfel, se va observa că la momentul soluţionării contestaţiei administrative prin încheierea nr. 3/2021, într-o altă situaţie, au fost acceptate argumentele entităţii verificate, cu privire la justificarea imposibilităţii obiective de executare a contectelor de furnizare datorită situaţiei de urgenţă la nivel modial cauzate de pandemia de Covid 19 (este cazul admiterii contestaţiei în privinţa măsurilor referitoare la contractul subsecvent încheiat cu furnizorul D.).
Pe cale de consecinţă, suplimentar faţă de aceea că măsura are la bază constatări deja invalidate prin prezenta decizie, se va mai reţine şi deficienţa în redactarea acesteia, în condiţiile în care potrivit art. 100 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii de Conturi măsurile dispuse prin actul de control trebuie să fie accesibile, "ceea ce presupune utilizarea unui limbaj cât mai clar şi mai simplu pentru a fi uşor de înţeles de beneficiarii raportului. Acesta trebuie să fie fără echivoc, logic şi să nu ofere posibilitatea unor interpretări eronate".
Pentru toate aceste motive, constatând că în cauză este incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 20 din legea nr. 554/2004 rap. la art. 498 alin. (2) C. proc. civ., va admite recursul, va casa în parte sentinţa recurată (în limitele stabilite prin cererea de recurs) şi, în rejudecare, va admite în parte acţiunea şi va anula în parte raportul de control nr. x/07.07.2020, Decizia nr. 14/06.10.2020 şi încheierea nr. 3/31.03.2021 emise de pârâta Curtea de Conturi a României, exclusiv în ceea ce priveşte constatările şi măsurile dispuse la la punctul II.1 lit. a) şi b) din Decizia nr. 14/06.10.2020.
Va menţine toate celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate, care nu au făcut obiect al recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurentul-reclamant Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă împotriva sentinţei civile nr. 791 din 14 aprilie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare:
Admite în parte acţiunea formulată de reclamantul Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă şi anulează în parte raportul de control nr. x/07.07.2020, Decizia nr. 14/06.10.2020 şi încheierea nr. 3/31.03.2021 emise de pârâta Curtea de Conturi a României, exclusiv în ceea ce priveşte constatările şi măsurile dispuse la la punctul II.1 lit. a) şi b) din Decizia nr. 14/06.10.2020.
Menţine restul dispoziţiilor sentinţei recurate.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 28 martie 2024.