Şedinţa publică din data de 28 martie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei
Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Parlamentul României - Senatul României şi Secretarul General al Senatului, Parlamentul României - Camera Deputaţilor şi Secretarul General al Camerei Deputaţilor, anularea Ordinului nr. 402/02.03.2021 şi obligarea pârâţilor să achite la zi indemnizaţia pentru limită de vârstă, a cărei plată a încetat la data de 27.02.2021.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 254 din 13 februarie 2023 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a hotărât următoarele:
"Admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâţii Parlamentul României - Camera Deputaţilor, Secretarul General al Camerei Deputaţilor, Secretarul General al Senatului şi respinge acţiunea formulată în contradictoriu cu aceşti pârâţi ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
Admite acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Parlamentul României - Senatul României.
Dispune anularea Ordinului nr. 402/02.03.2021 emis de pârât.
Obligă pârâtul să acorde reclamantei indemnizaţia pentru limită de vârstă începând cu data de 27.02.2021 şi până la repunerea în plată.
Obligă pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum total de 4.050 RON, reprezentând 4.000 RON onorariu avocat redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ. şi 50 RON taxa judiciară de timbru."
3. Recursul exercitat în cauză
Împotriva sentinţei a declarat recurs recurentul-pârât Parlamentul României
- Senatul României, criticând-o pentru nelegalitate şi, pentru motive ce pot fi subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii şi, în rejudecare, respingerea capătului de cerere privind repunerea în plată a indemnizaţiei pentru limită de vârstă, începând cu data de 27.02.2021, contrar Deciziei CCR nr. 261/2022.
În motivarea recursului, după o succintă expunere a situaţiei de fapt şi citarea considerentelor reţinute la paragrafele 77-79 ale Deciziei CCR nr. 262/2022, s-a arătat că în raport cu aceste considerente reţinute cu forţă obligatorie, constatarea neconstituţionalităţii legii analizate nu are ca efect apariţia unui vid legislativ. Dimpotrivă, determină reintrarea normelor abrogate în fondul activ al legislaţiei, după publicarea deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I, astfel că şi dispoziţiile art. 49 şi art. 50 din Legea nr. 96/2006 reintră în vigoare, din punct de vedere normativ, de la momentul publicării deciziei. Prin urmare, repunerea în plată a indemnizaţiilor pentru limită de vârstă urmează să se facă începând cu data de 10.06.2022, data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 261/2022 în Monitorul Oficial al României, iar nu cu data de 27.02.2021, de la care indemnizaţiile anterioare au fost sistate.
A mai susţinut recurentul că, în ceea ce priveşte cererea intimatei-reclamante de acordare/repunere în plată a indemnizaţiei pentru limita de vârstă şi plata indemnizaţiei de la data încetării ei (27.02.2021), potrivit dispozitivului Deciziei nr. 261/05.05.2022, publicată în Monitorul Oficial nr. 570/10.06.2022, Curtea Constituţională a statuat în sensul că dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 96/2006, din punct de vedere normativ, reintră în vigoare de la momentul publicării deciziei, respectiv 10.06.2022, astfel că repunerea în plată a indemnizaţiei pentru limită de vârstă urmează să se facă începând cu data de 10.06.2022, de la aceeaşi dată urmând să i se plătească intimatei-reclamante această indemnizaţie. Din aceste considerente, în conformitate cu Decizia CCR nr. 261/2022, Senatul României, prin Secretarul General, a emis Ordinul nr. 765/30.06.2022, prin care se stabileşte că, începând cu data de 10.06.2022, se reia plata indemnizaţiei de vârstă acordată intimatei.
În temeiul acestor reglementări, recurentul a solicitat să se constate că pretenţia intimatei-reclamante privind repunerea în plată a indemnizaţiei pentru limită de vârstă începând cu data de 27.02.2021, excede cadrului legal. În plus, totalitatea drepturilor băneşti ce i se cuvine reclamantei în baza art. 49 alin. (6) din Legea nr. 96/2006 au fost deja acordate acestora, conform legislaţiei în vigoare şi a ordinului anterior menţionat. De altfel, în lipsa unui cadru legal care să permită acordarea drepturilor băneşti pretinse dereclamantă pentru perioada 27.02.2021-10.06.2022, Senatul României se află în imposibilitatea de a calcula sau efectua plăţi, iar Secretarul General al Senatului României este ordonatorul principal de credite şi, în această calitate, răspunde de angajarea, lichidarea şi ordonanţarea cheltuielilor, având în vedere faptul că nicio cheltuială nu poate fi angajată şi efectuată din bugetul Senatului României dacă nu există baza legală pentru respectiva cheltuială (art. 14 şi art. 22 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice).
Prin urmare, de la data de 27.02.2021 şi până la data de 10.06.2022, potrivit legislaţiei în vigoare şi a Deciziei Curţii Constituţionale, nu există bază legală pentru ca Secretarul General al Senatului României să efectueze din bugetul Senatului plata indemnizaţiei pentru limită de vârstă pretinse de reclamantă. Toate ordinele de încetare sau reluare a plăţii indemnizaţiilor pentru limită de vârstă sunt emise de Senatul României în temeiul puterii publice exercitate de autoritatea publică, prin Secretarul General, în activitatea de executare a legii, respectiv a Legii nr. 96/2006 şi a Legii nr. 7 din 24 februarie 2021, iar reluarea plăţilor a fost pusă în aplicare începând cu data de 10.06.2022, dată la care a fost abrogată Legea nr. 7 din 24 februarie 2021, conform Deciziei CCR nr. 261/2022.
Pentru toate aceste considerente, s-a solicitat a se constata că dreptul pretins de reclamantă, a fost deja acordat de Senatul României, prin Ordinul nr. 765/30.06.2022, începând cu data de 10.06.2022, conform dispoziţiilor legale în vigoare şi în baza Deciziei CCR nr. 261/10.06.2022 referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a Legii nr. 7/2021 pentru modificarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul senatorilor şi deputaţilor, impunându-se respingerea capătului de cerere privind repunerea în plată a indemnizaţiei pentru limită de vârstă începând cu data de 27.02.2021.
4. Apărările formulate de intimaţi
Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare, solicitând, în esenţă, respingerea recursului promovat şi menţinerea ca legală a hotărârii primei instanţe.
5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:
În fapt, intimata-reclamantă A., în calitate de fost senator, a beneficiat de prevederile art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor.
În conformitate cu dispoziţiile cuprinse la alin. (1) al textului de lege sus-menţionat: "Deputaţii şi senatorii care îndeplinesc condiţiile vârstei standard de pensionare, eşalonate, după caz, în anexele nr. 5 şi 6 din Legea nr. 263/2010 privind sistemtul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, sau ale vârstei standard reduse în conformitate cu prevederile aceleiaşi legi sau ale altor legi speciale au dreptul, la încetarea mandatului, la indemnizaţie pentru limită de vârstă, dacă nu sunt realeşi pentru un nou mandat"; iar conform prevederilor de la alin. (2): "Deputaţii şi senatorii beneficiază de indemnizaţia pentru limită de vârstă de la data la care li se acordă drepturile de pensie pentru limită de vârstă, dar nu mai devreme de data încetării mandatului aflat în derulare."
Indemnizaţia pentru limită de vârstă a fost acordată intimatei-reclamante prin Ordinul nr. 1850/22.06.2016 emis de Secretarul General al Senatului.
Prin articolul II din Legea nr. 7 din 24 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 186 din 24 februarie 2021, legiuitorul a prevăzut că de la data intrării în vigoare a legii respective încetează plata indemnizaţiilor pentru limită de vârstă acordate în baza prevederilor art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Urmare contextului legislativ precizat, a fost emis pentru intimata- reclamantă Ordinul nr. 402/02.03.2021, prin care s-a dispus, începând cu data de 27.02.2021, încetarea plăţii indemnizaţiei acordate în temeiul prevederilor art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor.
Acest din urmă ordin a fost contestat de intimata-reclamantă prin acţiunea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti, solicitându-se anularea lui şi obligarea pârâţilor să achite la zi indemnizaţia pentru limita de vârstă începând cu data de 27.02.2021. Soluţionând acţiunea, Curtea de Apel Bucureşti, învestită prin declinare, a admis-o şi a dispus anularea ordinului atacat şi obligarea pârâţilor să acorde reclamantei indemnizaţia solicitată începând cu data de 27.02.2021. A reţinut instanţa de fond că prin admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a Legii nr. 7/2021 nu mai există fundamentul legal al emiterii Ordinului nr. 402/02.03.2021, prin care s-a dispus încetarea plăţii indemnizaţiei pentru limită de vârstă a reclamantei începând cu data de 27.02.2021, consecinţa fiind anularea ordinului menţionat.
În esenţă, susţinerile recurentului vizează încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 96/2006 şi greşita aplicare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 261/2022, respectiv modul în care decizia Curţii Constituţionale a fost aplicată de prima instanţă în soluţionarea celor două petite ale acţiunii reclamantei, de anulare a ordinului de încetare la plată a indemnizaţiei pentru limită de vârstă şi acordarea acestei acestei indemnizaţii începând cu data de 27.02.2021, în condiţiile în care, astfel cum rezultă şi din înscrisurile depuse la dosar, pentru intimata-reclamantă a fost emis, în executarea Deciziei CCR nr. 261/2022, ordin de reluare a plăţii indemnizaţiei pentru limită de vârstă începând cu data de 10 iunie 2022, dată la care ordinul contestat şi-a încetat aplicabilitatea.
Prin urmare, chestiunea în discuţie şi asupra căreia părţile au opinii contrare o reprezintă data producerii efectelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 261/2022 în ceea ce priveşte repunerea în plată a indemnizaţiei pentru limită de vârstă, recurentul susţinând sub acest aspect că indemnizaţia se impune a fi repusă în plată începând cu data publicării Deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial - 10 iunie 2022, iar nu cu data de 27.02.2021, cum a dispus instanţa de fond.
În susţinerea criticilor formulate, recurentul a evocat considerentele reţinute de Curtea Constituţională în paragrafele 77-79 ale Deciziei nr. 261/05.05.2022, apreciind că prin intermediul acestora instanţa de contencios constituţional a statuat în mod clar că momentul de la care cele două norme de drept material cuprinse în art. 49 şi art. 50 din Legea nr. 96/2006 reintră în fondul activ normativ este 10 iunie 2022, data publicării deciziei, deoarece deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, de la momentul publicării, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţia României.
Ca atare, întrucât în perioada 27.02.2021-09.06.2022 dispoziţiile art. 49 şi 50 din Legea nr. 96/2006 erau abrogate, s-a arătat că nu există un cadru legal pentru ca Secretarul General al Senatului să acorde intimatei-reclamante şi, implicit, să efectueze din bugetul Senatului plata indemnizaţiei pentru limită de vârstă.
Contrar susţinerilor recurenului, pe care nu le poate valida, Înalta Curte reţine că Decizia CCR nr. 261/05.05.2022 produce efecte în speţă de la momentul emiterii ordinului de încetare a indemnizaţiei pentru limită de vârstă, fiind legală soluţia de acordare a indemnizaţiei începând cu 27.02.2021, data de la care indemnizaţia anterioară fusese sistată ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 7/2021, în privinţa căreia s-a constatat neconstituţionalitatea în ansamblul ei.
În cuprinsul deciziei nr. 261/05.05.2022, Curtea Constituţională a reţinut, pe de o parte, că nu a fost respectată procedura comună de adoptare a legilor din moment ce întregul demers de legiferare a durat o singură zi (paragrafele 68-72), iar, pe de altă parte, că legea a fost adoptată cu încălcarea art. 1 alin. (3) şi alin. (5) din Constituţie, deoarece a dispus înlăturarea unor drepturi ce nu pot fi afectate, întrucât constituie unul din elementele constitutive ale statutului constituţional al membrilor Parlamentului, fiind intrinsec legate de regimul constituţional al protecţiei mandatului reprezentativ (paragraful 75 teza finală).
Într-adevăr, efectele constatării neconstituţionalităţii legii analizate sunt reglementate de art. 147 alin. (1) din Constituţia României, potrivit cărora: "Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept." De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţia României: "Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor." În considerentele Deciziei nr. 261/05.05.2022 Curtea Constituţională a statuat, în ceea ce priveşte efectele acesteia, că în acest caz constatarea neconstituţionalităţii legii analizate nu are ca efect apariţia unui vid legislativ, ci determină reintrarea normelor abrogate în fondul activ al legislaţiei, după publicarea deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Curtea a reţinut că în astfel de cazuri, în care se constată ca fiind neconstituţionale acte normative care abrogă alte acte normative, nu intervine o "abrogare a abrogării", pentru a se putea reţine incidenţa dispoziţiilor art. 64 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 24/2000, norme ce sunt opozabile legiuitorului în procesul de legiferare, fiind vorba despre un efect specific al deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii unor norme abrogatoare, întemeiat pe art. 142 alin. (1) din Constituţie, care consacră rolul instanţei de contencios constituţional de garant al supremaţiei Constituţiei şi pe art. 147 alin. (4) potrivit căruia deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii. Altfel spus, efectele unei decizii a Curţii Constituţionale a României sunt diferite de cele ale unei abrogări, care permite legii abrogate să producă efecte pe toată perioada cuprinsă între intrarea în vigoare şi abrogarea acesteia.
Este adevărat că pentru perioada sa de activitate, Legea nr. 7/2021 se bucură de prezumţia de constituţionalitate, ceea ce înseamnă că dispoziţiile art. 49 şi art. 50 din Legea nr. 96/2006 reintră în vigoare, din punct de vedere normativ, de la momentul publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 261/2022. Însă, la fel de adevărat este şi faptul că decizia Curţii Constituţionale se aplică şi în privinţa situaţiilor ce fac obiectul cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, în care sunt incidente acele dispoziţii legale.
Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, singura situaţie în care nu sunt aplicabile efectele unei decizii de constatare a neconstituţionalităţiim, fiind vorba despre un raport juridic epuizat, este aceea a cauzelor care nu se află pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a Curţii, cauzele fiind soluţionate până la acel moment şi în care nu a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie având ca obiect o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă constatată neconstituţională.
În acest sens se reţin şi dispoziţiile art. 11 alin. (3) teza finală din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, conform cărora decizia este general obligatorie şi are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că produce efecte asupra tuturor situaţiilor juridice în curs, inclusiv în toate litigiile care nu au fost definitiv soluţionate, aşa cum este cel din prezenta cauză.
Or, potrivit jurisprudenţei instanţei de contencios constituţional (Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 1 februarie 2016, paragraful 30), neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale nu are numai o funcţie de prevenţie, ci şi una de reparaţie, deoarece vizează, în principal, situaţia concretă a cetăţeanului lezat în drepturile sale prin norma criticată în procesul în care se invocă neconstituţionalitatea acelei norme, ipoteză ce se regăseşte în prezenta cauză, intimata-reclamantă solicitând sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la neconstituţionalitatea Legii nr. 7/2021.
În speţă, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 261/2022 în Monitorul Oficial nr. 570/10.06.2022, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că Legea nr. 7/2021 pentru modificarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor este neconstituţională, acţiunea formulată de intimata-reclamantă se afla pe rolul instanţei de judecată, aceasta invocând ea însăşi şi excepţia de neconstituţionalitate a legii menţionate, rezultă cu puterea evidenţei că decizia produce efecte şi faţă de aceasta, în sensul că are dreptul la plata indemnizaţiei pentru limită de vârstă de la data încetării acordării acesteia şi anume 27.02.2021, în condiţiile în care normele legale prin care s-a dispus încetarea acordării plăţii acestor indemnizaţii au fost declarate neconstituţionale.
Cu alte cuvinte, efectul principal al celor dispuse de Curtea Constituţională este acela că temeiul legal ce a stat la baza emiterii ordinului contestat în cauză şi a încetării plăţii acestor drepturi pretinse de intimata-reclamanată, Legea nr. 7/2021, nu mai există. În concluzie, instanţa de fond a dezlegat, în mod corect, chestiunea supusă analizei, anulând ordinul contestat şi obligând recurentul-pârât la acordarea indemnizaţiei cuvenite începând cu data de 27.02.2021, în urma publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 261/2022 aceasta având obligaţia de a nu lua în considerare temeiul legal al ordinelor contestate, adică Legea nr. 7/2021, declarată neconstituţională.
Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa recurată nu este afectată de nelegalitate şi nu poate fi reformată prin prisma cazului de casare invocat, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
Totodată, reţinând culpa procesuală a recurentului-pârât Parlamentul României - Senatul României, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte îl va obliga pe acesta să plătească intimatei-reclamante A. cheltuieli de judecată în cuantum de 2.500 RON reprezentând onorariu avocat în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Parlamentul României - Senatul României împotriva sentinţei civile nr. 254 din 13 februarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurentul-pârât Parlamentul României - Senatul României să plătească intimatei-reclamante A. cheltuieli de judecată în cuantum de 2.500 RON reprezentând onorariu avocat în recurs.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 28 martie 2024.