Şedinţa publică din data de 4 aprilie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, a solicitat anularea în parte a Hotărârii de Guvern nr. 517/1999 privind delimitarea suprafeţelor de teren strict necesare pentru cercetarea şi producerea de seminţe şi material săditor din categorii biologice superioare şi de animale de rasă şi trecerea terenurilor destinate producţiei, aflate în administrarea institutelor şi staţiunilor de cercetare şi producţie agricolă, în domeniul privat al statului, publicată în Monitorul Oficial Nr. 328 din 9 iulie 1999 şi anularea în parte a Hotărârii de Guvern nr. 776/1999 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 517/1999 privind delimitarea suprafeţelor de teren strict necesare pentru cercetarea şi producerea de seminţe şi material săditor din categorii biologice superioare şi de animale de rasă şi trecerea terenurilor destinate producţiei, aflate în administrarea institutelor şi staţiunilor de cercetare şi producţie agricolă, în domeniul privat al statului, publicată în Monitorul Oficial nr. 467 din 27 septembrie 1999.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin Sentinţa (intitulată Decizie) nr. 59 din 20 iunie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a X-a contencios administrativ şi fiscal şi achiziţii publice a respins excepţia lipsei de interes a reclamantului, invocată de pârât; a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României şi a anulat în parte H.G. nr. 517/1999 şi H.G. nr. 776/1999 în ceea ce priveşte Anexa 2 referitoare la "Suprafeţele de teren din domeniul public al statului, aflate în administraţia unităţilor de învăţământ cu profil agricol" - poziţia nr. 120 - "Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară din Bucureşti - Ferma Băneasa - 226,61 ha", astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 766/1999.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Guvernul României, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii formulate de reclamantul A., ca neîntemeiată.
În motivarea cererii de recurs, recurentul- pârât a invocat încălcarea sau aplicarea greşită a prevederilor legale ce reglementează modurile de dobândire a dreptului de proprietate publică a statului şi regimul juridic al acestei forme de proprietate, faţă de împrejurarea că H.G. nr. 517/1999 este un act administrativ care pune în executare dispoziţiile art. 35 alin. (2) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, conform cărora terenurile proprietate de stat, administrate de institutele şi staţiunile de cercetări ştiinţifice, agricole şi silvice, destinate cercetării şi producerii de seminţe şi material săditor din categorii biologice superioare şi a animalelor de rasă (...) aparţin domeniului public şi rămân în administrarea acestora, impunând delimitarea suprafeţelor de teren strict necesare cercetării de cele destinate producţiei. Aceleaşi reguli sunt aplicabile şi terenurilor proprietate de stat folosite, la data intrării în vigoare a legii, de unităţile de învăţământ cu profil agricol sau silvic şi care trec în administrarea acestora.
Or, potrivit susţinerilor recurentului- reclamant, instanţa de fond a omis să observe inventarierea făcută prin H.G. nr. 519/1999 în aplicarea prevederii legale menţionate mai sus, în contextul în care dreptul de proprietate publică al statului asupra terenului de 226,61 ha s-a născut prin efectul legii, conform art. 644 şi 645 din C. civ. în vigoare la data adoptării hotărârilor contestate, terenul, împreună cu construcţiile edificate pe acesta, fiind în administrarea USAMV Bucureşti, Ferma Băneasa, având în vedere H.G. nr. 123/1993 şi H.G. nr. 47/1999.
Subsumat noţiunii de "lege", ca izvor al dreptului de proprietate asupra terenului în cauză, au fost enumerate, în ordinea indicată de recurent, următoarele acte normative sau dispoziţii din acte normative: art. 35 din Legea nr. 18/1991, Constituţia României, Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul ei juridic, H.G. nr. 517/1999, modificată prin H.G. nr. 776/1999, Legea nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului şi Legea nr. 290/2002 privind organizarea şi funcţionarea unităţilor de cercetare-dezvoltare din domeniile agriculturii, silviculturii, industriei alimentare şi a Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice Gheorghe Ionescu-Şişeşti. În altă ordine de idei, recurentul - pârât Guvernul României a expus o serie de consideraţii teroretice privind cerinţele de legalitate pe care trebuie să le îndeplinească actele administrative şi a susţinut că hotărârile de guvern contestate au fost adoptate cu respectarea normelor de tehnică legislativă, a prevederilor art. 35 din Legea nr. 18/1991 şi a normelor incidente din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.
În cadrul probei cu înscrisuri, admisibilă în recurs potrivit art. 492 C. proc. civ., recurentul- pârât a depus, odată cu cererea de recurs, copiile unor înscrisuri eliberare de Biroul Judeţean Ilfov al Arhivelor Naţionale, referitoare la situaţia moşiei/pădurii Băneasa în perioada 1918- 1947.
4. Apărările intimatului
Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului, excepţie respinsă de instanţa de recurs, astfel cum rezultă din practicaua prezentei decizii; în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, formulând apărări detaliate cu privire la aspectele invocate în calea de atac, pe care le consideră lipsite de temei.
În cadrul întâmpinării, intimatul- reclamant a solicitat să se ţină seama şi de efectul pozitiv al puterii lucrului judecat în raport cu încheierea definitivă pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală la 26.05.2023 în dosarul nr. x/2022 (pe care a anexat-o întâmpinării), în motivarea căreia se reţin unele argumente legate de regimul juridic al terenului aferent Fermei didactice Băneasa.
II. Soluţia instanţei de recurs
Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate în recurs, ţinând seama şi de apărările cuprinse în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
1. Precizări preliminare
Cu titlu prealabil, Înalta Curte aminteşte că potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., recursul este o cale de atac nedevolutivă, care are ca scop verificarea conformităţii sentinţei atacate cu regulile de drept aplicabile, în limitele motivelor de casare invocate potrivit art. 488 C. proc. civ.
Contrar opiniei exprimate de Guvernul României în memoriul de recurs, faptul că în materia contenciosului administrativ recursul este reglementat prin art. 20 din Legea nr. 554/2004 nu exclude aplicarea prevederii de principiu referitoare la scopul şi limitele recursului, în condiţiile în care art. 28 din Legea nr. 554/2004 prevede că dispoziţiile acestei legi se completează cu prevederile C. civ. şi cu cele ale C. proc. civ., în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte.
Or, în ceea ce priveşte regimul juridic al recursului, conform cadrului normativ în vigoare, acesta îşi păstrează caracterul de cale extraordinară de atac, incompatibilitatea normelor de drept comun din C. proc. civ. cu specificul raporturilor de drept administrativ fiind limitată la elementele pentru care legea specială conţine reglementări exprese, derogatorii: durata termenului în care poate fi exercitat recursul, efectul suspensiv de executare şi situaţiile în care, dacă se admite recursul, se poate dispune casarea cu trimitere spre rejudecare.
Prin urmare, în examinarea motivelor formulate de recurentul- pârât, subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material), instanţa de control judiciar va avea în vedere criticile privind încadrarea în drept a situaţiei de fapt stabilite de prima instanţă pe baza probelor administrate, fără ca în motivarea deciziei de faţă să fie reluate toate elementele de fapt relatate pe larg în sentinţa atacată şi în actele procesuale ale părţilor, ori susţinerile şi apărările care nu au legătură cu aspectele de fond dezlegate de prima instanţă.
2. Argumente de fapt şi de drept relevante
Intimatul- reclamant a supus controlului instanţei de contencios administrativ şi fiscal, în temeiul art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, două acte administrative constând în H.G. nr. 517/1999 privind delimitarea suprafeţelor de teren strict necesare pentru cercetarea şi producerea de seminţe şi material săditor din categorii biologice superioare şi de animale de rasă şi trecerea terenurilor destinate producţiei, aflate în administrarea institutelor şi staţiunilor de cercetare şi producte agricolă, în domeniul privat al statului, publicată în Monitorul Oficial Nr. 328 din 9 iulie 1999 şi H.G. nr. 776/1999 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 517/1999 privind delimitarea suprafeţelor de teren strict necesare pentru cercetarea şi producerea de seminţe şi material săditor din categorii biologice superioare şi de animale de rasă şi trecerea terenurilor destinate producţiei, aflate în administrarea institutelor şi staţiunilor de cercetare şi producţie agricolă, în domeniul privat al statului, publicată în Monitorul Oficial Nr. 467 din 27 septembrie 1999, în ceea ce priveşte Anexa 2 referitoare la "Suprafeţele de teren din domeniul public al statului, aflate în administrarea unităţilor de învăţământ cu profil agricol"- poziţia nr. 120-"Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară din Bucureşti - Ferma Băneasa 226,61 ha", astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 776/1999.
Conform menţiunilor cuprinse în preambulul lor, cele două hotărâri de guvern au fost adoptate în temeiul art. 35 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi al art. 10 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.
În anexe sunt indicate suprafeţele terenurilor şi entităţile care le au în administrare, fără ca terenurile ce compun acele suprafeţe totale să fie individualizate prin elemente de identificare.
Potrivit art. 35 din legea nr. 18/1991,
"(1) Terenurile proprietatea statului sunt acele suprafeţe intrate în patrimoniul său în conformitate cu prevederile legale existente până la data de 1 ianuarie 1990 şi înregistrate ca atare în sistemul de evidenţă al cadastrului funciar general şi în amenajamentele silvice.
(2) Terenurile proprietate de stat, administrate de institutele şi staţiunile de cercetări ştiinţifice, agricole şi silvice, destinate cercetării şi producerii de seminţe şi material săditor din categorii biologice superioare şi a animalelor de rasă, precum şi din administrarea Institutului pentru Testarea şi Înregistrarea Soiurilor de Plante de Cultură şi a centrelor sale teritoriale aparţin domeniului public şi rămân în administrarea acestora. În termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi*), Guvernul, la propunerea Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei, va delimita suprafeţele de teren strict necesare cercetării şi producerii de seminţe şi material săditor din categorii biologice superioare şi animalelor de rasă şi pe cele destinate producţiei, din administrarea institutelor şi staţiunilor de cercetare şi producţie agricolă.
(3) Dispoziţiile alin. (2) se aplică şi terenurilor proprietate de stat folosite, la data prezentei legi, de unităţile de învăţământ cu profil agricol sau silvic şi care trec în administrarea acestora."
La rândul său, art. 10 din Legea nr. 213/1998, în vigoare la nivelul anului 1999, prevedea că trecerea bunurilor din domeniul public în domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, dacă prin Constituţie sau prin lege nu se dispune altfel.
În acest context normativ, prima instanţă a reţinut că dispoziţiile anterior menţionate au ca premisă apartenenţa bunului la proprietatea statului; pentru ca un teren destinat cercetării şi producerii de seminţe şi material săditor din categorii biologice superioare şi a animalelor de rasă să aparţină domeniului public trebuie să fie proprietate de stat, adică să fi intrat în patrimoniul statului înainte de anul 1990, printr-un act emis în conformitate cu dispoziţiile legilor în vigoare la acea epocă.
Concluzia judecătorului fondului reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale citate mai sus în lumina principiului ierarhiei actelor normative instituit de art. 4 din legea nr. 24/2000 şi este în acord cu jurisprudenţa consolidată la nivelul instanţei supreme, potrivit căreia, în esenţă, hotărârile de guvern prin care se atestă apartenenţa unor bunuri la domeniul public al statului ori se delimitează domeniul public de cel privat nu constituie prin ele însele titluri de proprietate în favoarea statului, ci au ca efect plasarea bunurilor respective într-un anumit regim juridic, caracteristic proprietăţii publice de stat sau, după caz, private (e.g. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 3830/30.06. 2011, decizia nr. 1080/28.02.2012, decizia nr. 561/7.02.2014).
În raport cu natura şi conţinutul hotărârilor de guvern contestate în cauza de faţă, pentru a întruni atributul de legalitate în raport cu normele cu forţă juridică superioară incidente în raportul de drept administrativ dedus judecăţii, operaţiunea de delimitare a suprafeţelelor de teren strict necesare cercetării şi producerii de seminţe şi material săditor din categorii biologice superioare şi animalelor de rasă şi a celor destinate producţiei din administrarea institutelor şi staţiunilor de cercetare şi producţie agricolă putea avea ca obiect numai terenuri aflate în proprietatea statului, adică acele suprafeţe de teren intrate în patrimoniul statului în conformitate cu prevederile legale.
Este de necontestat că legea constituie unul dintre izvoarele dreptului de proprietate, dar invocarea cu titlu general a dispoziţiilor din C. civ. şi din Legea nr. 213/1998 referitoare la acest mod de dobândire a dreptului de proprietate, fără un instrument juridic secundar care să concretizeze dreptul de proprietate al statului cu privire la un bun identificat, nu poate fundamenta direct decizia administrativă referitoare la delimitarea domeniului public de cel privat.
Or, niciunul dintre argumentele (de ordin preponderent teoretic şi general) expuse în memoriul de recurs nu este în măsură să invalideze raţionamentul instanţei de fond, care a analizat atât cadrul legislativ existent anterior elaborării Legii nr. 18/1991, cât şi intervenţiile legislative şi actele juridice ulterioare acelui moment, ajungând la concluzia că nu a identificat un act normativ care să confirme dreptul pârâtului asupra terenului în litigiu.
În succesiunea lor, normele din perioada anterioară anului 1990 pe care s-a fundamentat soluţia Curţii de apel sunt următoarele:
Art. 25 din Legea nr. 2746/02.08.1929 (publicată în Monitorul Oficial nr. 169/02.08.1929):
"(1) Întreg inventarul, toate clădirile şi toate terenurile aflate azi în folosinţa Şcoalei superioare de agricultură de la Herăstrău-Bucureşti şi Academiei de Agricultură de la Cluj, precum şi înzestrările noui prevăzute în această lege, trec în deplină proprietate Academiilor de Înalte Studii Agronomice
(2) Terenurile şi clădirile afectate Academiilor de Înalte Studii Agronomice nu se vor putea înstrăina nici în total nici în parte, pentru oricare destinaţie ar fi"
Art. 159 din Decretul- Lege nr. 386/1942:
Facultăţile de agronomie posedă în plină proprietate bunurile imobiliare de orice fel, cu inventarele respective cu care au fost înzestrate până în prezent sau cu care vor fi înzestrate în viitor".
Art. 51 din Decretul nr. 266/25.09.1948, publicat în M.Of. nr. 224/27.09.1948:
"Bunurile mobile şi imobile folosite cu orice titlu de instituţiile şcolare de orice grad şi categorie precum şi ale oricăror instituţii culturale şi ştiinţifice administrate sau dependente de Ministerul Învăţământului Public, sunt proprietatea Statului şi sunt date în folosinţă Ministerului Învăţământului Public".
Decretul Consiliului de Stat nr. 691/28.12.1973 (aprobat prin Legea nr. 22/1974), Publicat în Buletinul Oficial nr. 7 din 14 ianuarie 1974
"Articol unic. - Se stabileşte că sînt şi rămîn abrogate:
a) legile şi decretele cuprinse în anexele nr. 1 şi 2;
b) hotărîrile, deciziile şi dispoziţiile Consiliului de Miniştri, precum şi deciziile ministeriale, cuprinse în anexele nr. 3 şi 4.
Anexele prevăzute la lit. a) şi b) fac parte integrantă din prezentul decret. Anexa 1, Legi şi decrete, cap. C, În alte domenii sau ramuri de activitate
(. . . . . . . . . .)
Decretul nr. 266, publicat în Monitorul Oficial nr. 224 din 27 septembrie 1948, pentru organizarea Ministerului Învăţămîntului Public. (….)"
Aşadar, pornind de la premisa că în anul 1974, în perioada comunistă, a intervenit abrogarea Decretului nr. 266/1948, care constituia izvorul dreptului de proprietate al statului asupra bunurilor mobile şi imobile folosite cu orice titlu de instituţiile şcolare de orice grad şi categorie precum şi ale oricăror instituţii culturale şi ştiinţifice administrate sau dependente de Ministerul Învăţământului Public, s-a reţinut corect în sentinţă că H.G. nr. 517/1999 nu poate constitui prin ea însăşi un temei pentru includerea bunului în patrimoniul statului, întrucât acest act normativ, adoptat în aplicarea şi în limitele trasate de art. 35 din Legea nr. 18/1991, nu este apt să transfere proprietatea, ci poate avea ca efect doar delimitarea regimului juridic al unor bunuri care preexistau în patrimoniul statului.
Este de menţionat că recurentul- pârât nu a combătut în niciun fel acest raţionament care îşi are temeiul în prevederile exprese ale art. 35 din Legea nr. 18/1991, ce definesc "terenurile proprietatea statului" prin raportare la prevederile legale existente până la data de 1 ianuarie 1990, criticile sale axându-se pe regimul proprietăţii publice, astfel cum a fost configurat prin Legea nr. 213/1998, cu referire la pct. 5 din Anexa legii (Lista cuprinzând unele bunuri care alcătuiesc domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ teritoriale).
În această listă sunt enumerate- cu titlu exemplificativ şi fără a fi individualizate- o serie de categorii de bunuri, între care, la pct. 5, figurează "terenurile care au aparţinut domeniului public al statului înainte de 6 martie 1945, terenurile obţinute prin lucrări de îndiguiri, de desecări şi de combatere a eroziunii solului; terenurile institutelor şi staţiunilor de cercetări ştiinţifice şi ale unităţilor de învăţământ agricol şi silvic, destinate cercetării şi producerii de seminţe şi de material săditor din categoriile biologice şi de animale de rasă".
Legat de aceste argumente din cererea de recurs, Înalta Curte constată, pe de o parte, că recurentul- pârât omite faptul că şi acest act normativ condiţionează apartenenţa la domeniul public de existenţa unui titlu legal al statului asupra bunului în discuţie (art. 6: Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.)
Or, după cum reiese din cele expuse mai sus, Decretul nr. 266/25.09.1948, publicat în M.Of. nr. 224/27.09.1948, care intervenise într-adevăr în perioada de referinţă a Legii nr. 213/1998 (6 martie 1945 - 22 decembrie 1989), a fost abrogat prin Decretul Consiliului de Stat nr. 691/28.12.1973 (aprobat prin Legea nr. 22/1974), Publicat în Buletinul Oficial nr. 7 din 14 ianuarie 1974, iar recurentul- pârât nu a făcut o dovadă a preluării terenului în proprietatea publică a statului cu un alt titlu valabil, intervenit ulterior, pe care să îl contrapună argumentelor reţinute în sentinţă cu privire la aplicarea art. 166 din Legea învăţământului nr. 84/1995.
Pe de altă parte, Legea nr. 213/1998 prevedea, cu titlu general, categoriile de bunuri care fac parte din domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ- teritoriale, modurile de dobândire a dreptului de proprietate publică şi regimul lui juridic, dar în art. 19-22 reglementa o procedură de inventariere, de aprobare a inventarelor şi de atestare a domeniului public, care conferea concreteţe acestui drept de proprietate publică.
În cererea de recurs se afirmă că instanţa de fond ar fi omis "să observe şi inventarierea în H.G. nr. 517/1999 (. . . . . . . . . .) a tuturor universităţilor cu profil agricol şi medicină veterinară", dar H.G. nr. 517/1999 este chiar actul contestat în cauză, nu are ca obiect inventarierea şi atestarea domeniului public al statului conform art. 20 din Legea nr. 213/1998, ci a fost emisă în executarea art. 35 din legea nr. 18/1991, şi, după cum s-a argumentat anterior în cuprinsul acestei decizii, nu are prin ea însăşi efect constitutiv al dreptului de proprietate publică.
Inventarul bunurilor din domeniul public al statului avea să fie aprobat ulterior, prin H.G. nr. 1045/2000, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 566 din 15 noiembrie 2000, iar recurentul- reclamant nu a formulat critici referitoare la argumentul din sentinţă potrivit căruia imobilul constând în teren cu suprafaţă de 224,65 ha, situat pe şoseaua Bucureşti-Ploieşti nr. 42-44, sector 1 Bucureşti, nu se regăseşte în inventarul cuprins în anexa H.G. nr. 1045/2000 şi că singurele acte care îl includ în patrimoniul statului sunt H.G. nr. 517/1999 şi H.G. nr. 776/1999 privind modificarea şi completarea H.G. nr. 517/1999, contestate în cauză.
În plus, Înalta Curte constată că în preambulul H.G. nr. 517/1999 şi al H.G. nr. 776/1999 a fost menţionat ca temei de drept, alături de art. 35 din Legea nr. 18/1992, şi art. 10 din Legea nr. 213/1998, care avea ca obiect de reglementare încetarea dreptului de proprietate publică şi trecerea din domeniul public în domeniul privat [(1) Dreptul de proprietate publică încetează, dacă bunul a pierit ori a fost trecut în domeniul privat. (2) Trecerea din domeniul public în domeniul privat se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a consiliului local, dacă prin Constituţie sau prin lege nu se dispune altfel. (3) Hotărârea de trecere a bunului în domeniul privat poate fi atacată în condiţiile art. 8 alin. (2).]
În altă ordine de idei, Înalta Curte constată că în raport cu motivul de nelegalitate substanţială reţinut în sentinţa atacată cu privire la hotărârile de guvern contestate nu prezintă relevanţă în cauză faptul că proiectele au fost avizate conform prevederilor Legii nr. 73/1993 pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ şi că, în general, procedura de adoptare a fost respectată. Din acelaşi motiv, analiza argumentelor privind interpretarea art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, cu referire la sensul noţiunii de unitate de învăţământ cu profil agricol sau silvic, a devenit inutilă în acest stadiu procesual.
În fine, este de menţionat că legalitatea hotărârilor de guvern deduse judecăţii se verifică prin prisma normelor cu forţă juridică superioară în vigoare la data adoptării lor (1999), astfel că nu pot fi avute în vedere referirile făcute în recurs la prevederile Legii nr. 268/2001 şi ale Legii nr. 290/2002.
3. Temeiul de drept al soluţiei pronunţate în recurs
Având în vedere toate considerentele expuse şi constatând că în cauză nu au fost identificate motive de reformare a sentinţei în raport cu motivul prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta curte va respinge ca nefondat recursul formulat potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de pârâtul Guvernul României împotriva Sentinţei (intitulată Decizie) nr. 59 din 20 iunie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a X-a contencios administrativ şi fiscal şi achiziţii publice, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 4 aprilie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.