Şedinţa publică din data de 11 aprilie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 31.03.2021, astfel cum a fost completata prin cererea depusă la dosar în data de 31.08.2021, respectiv notele de şedinţă din data de 03.10.2022, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor obligarea acestuia la solutionarea cererii de plată înregistrate la F.G.A. sub nr. x/3.11.2016 si, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la F.G.A. sub nr. x/3.11.2016 constând: în principal, penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1%/zi întârziere conform Ordinului CSA 14/2011, calculate până la data de 29.10.2021, iar, în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. mr. 13/2011, cu cheltuieli de judecată.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 2324 din 13 decembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti:
- a admis excepţia lipsei de obiect a capătului de cerere prin care se solicită de către reclamanta A. S.A. obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la soluţionarea cererii de despăgubiri formulate de reclamantă;
- a respins acest capăt de cerere ca fiind lipsit de obiect;
- a respins excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect pretenţii;
- a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în ce priveşte capătul de cerere având ca obiect pretenţii şi a respins această cerere ca fiind prescrisă;
- a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.
3. Cererea de recurs
Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate, în ceea ce priveşte soluţia asupra excepţiei prescripţiei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond.
În dezvoltarea recursului a susţinut că prin formularea cererii modificatoare tinde la angajarea răspunderii patrimoniale a Fondului de Garantare a Asiguraţilor şi la repararea prejudiciului cauzat prin întârzierea la plată a despăgubirilor la care era îndreptăţită în temeiul dreptului de regres al asigurătorului, solicitând obligarea acestuia la plata de daune interese moratorii pe zi de întârziere.
A arătat că temeiul acţiunii îl constituie, pe de o parte, anularea deciziei FGA nr. 14.452/03.05.2018 în dosarul nr. x/2018, soluţie rămasă definitivă la data de 13.10.2021, iar, pe de altă parte, întârzierea plăţii despăgubirilor, care a persistat până la 28.10.2021 când Fondul de Garantare a Asiguraţilor a procedat la plata despăgubirilor, rezultând astfel că prejudiciul ce i-a fost cauzat a fost unul continuu.
În condiţiile în care în dosarul nr. x/2018 a fost anulată decizia nr. 14.452 din 03.05.2018 prin care a fost respinsă cererea de plată a A., iar instanţa nu a obligat Fondul de Garantare a Asiguraţilor în mod direct la plata de despăgubiri, ci l-a obligat la analiza pe fond a cererii, consecinţa a fost reducerea despăgubirilor în unele cazuri, iar în altele chiar respingerea acestora, aşa încât determinarea prejudiciului nu s-a putut face cu adevărat decât după analiza pe fond a cererilor de plată de către intimatul-pârât. Prin urmare, este nelegală soluţia primei instanţe în sensul respingerii acţiunii ca prescrise.
În temeiul art. 19 raportat la art. 28 din Legea nr. 554/2004, calcularea termenului de prescripţie trebuie să se facă cu respectarea regulilor stabilite în C. civ., relevante în acest sens fiind prevederile art. 2526, redate în cuprinsul cererii de recurs, concluzionând recurenta în sensul că, fiind în prezenţa unui prejudiciu continuu, al cărui cuantum nu putea fi precizat în totalitate până la data plăţii efective a despăgubirilor, nu se poate pune problema prescripţiei dreptului material la acţiune.
Sub aspectul evidenţiat a făcut trimitere la poziţia exprimată de Ministerul Public şi reţinută în Decizia nr. 22/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată într-un recurs în interesul legii în interpretarea art. 19 din Legea nr. 554/2004 şi a afirmat că în prezenta cauză prejudiciul suferit prin neplata sumei datorate a încetat abia la data plăţii despăgubirilor, respectiv 29.10.2021,dreptul său la acţiune nefiind, prin urmare, prescris.
Pornind de la art. 19 din Legea nr. 554/2004 care stabileşte că promovarea pe cale separată a unei cereri privind acordarea de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului produs printr-un act administrativ nelegal poate avea loc înăuntrul unui termen de prescripţie de 1 an de la data la care persoana prejudiciată a cunoscut sau putea să cunoască cuantumul prejudiciului şi având în vedere că obligarea la despăgubiri a autorităţii administrative presupune îndeplinirea condiţiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale, a arătat că a existat o jurisprudenţă consistentă în sensul că termenul de 1 an trebuie calculat de la data la care persoana prejudiciată a luat cunoştinţă de hotărârea judecătorească definitivă prin care actul administrativ prejudiciabil a fost declarat nelegal.
Însă, interpretarea menţionată a fost ajustată prin Decizia nr. 22/2019 pronunţată în recursul în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că s-a stabilit că data de la care curge termenul de prescripţie nu mai este în mod necesar legată de data stabilirii în mod definitiv a caracterului nelegal al actului şi nici de data comunicării actului, data de la care curge termenul urmând a fi stabilit de la caz la caz, în funcţie de împrejurările concrete ale cauzei.
Totuşi, subliniază recurenta, la paragraful 77 din decizie s-au reţinut următoarele: "Cererea pentru despăgubiri formulată pe cale separată, întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ. În caz contrar, reclamantul nu poate recurge decât la calea dreptului comun pentru angajarea răspunderii delictuale a autorităţii publice, în condiţiile prevăzute de C. civ.."
În speţă, decizia privind refuzul de plată al Fondului de Garantare a Asiguraţilor a fost declarată nelegală, hotărârea devenind definitivă abia la data de 13.10.2021, astfel că, în acord cu dispoziţiile Legii nr. 554/2004 şi cu considerentele Deciziei ÎCCJ nr. 22/2019, dreptul la acţiune al reclamantei s-a născut abia după această dată, neintervenind prescripţia. În plus, prin hotărârea prin care a fost anulată decizia de respingere a cererii de plată nu a fost în mod automat recunoscut dreptul reclamantei la plata de despăgubiri, fiind stabilit doar caracterul nelegal al refuzului pentru motivul precizat de pârât în decizia nr. 14.454/03.05.2018, ulterior fiind stabilit dreptul reclamantei la despăgubiri şi, implicit, dobândirea caracterului cert al prejudiciului.
Concluzionând, a reiterat faptul că nu pot fi primite susţinerile instanţei de fond în sensul că A. cunoştea sau trebuia să cunoască prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere a despăgubirilor de la împlinirea celor 30 de zile de la depunerea cererii de plată.
În plus, a susţinut că cererea de obligare la plata de daune interese moratorii are natura unei cereri accesorii faţă de cererea principală de plată, iar legea specială ce guvernează raporturile dintre părţi instituie, în mod expres, un termen special de prescripţie de 5 ani, astfel cum rezultă din art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015.
Din această perspectivă a invocat motivul de nelegalitate referitor la greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept material ce reglementează prescripţia dreptului la acţiune şi a arătat că prima instanţă a încălcat prevederile art. 2537 din C. civ., precum şi natura juridică a daunelor interese moratorii care au un caracter accesoriu faţă de dreptul principal la plata de despăgubiri, conchizând în sensul că, din moment ce dreptul la despăgubiri al reclamantei nu a fost considerat prescris, faţă de caracterul accesoriu al daunelor interese moratorii, este evident că nici dreptul la a solicita obligarea Fondului la plata de daune interese moratorii, accesorii dreptului principal, nu poate fi considerat prescris.
4. Apărările intimatului
Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind temeinică şi legală, în ce priveşte prescripţia dreptului la acţiunea modificată, pentru apărările dezvoltate la dosar.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este fondat.
2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.
Demersul judiciar al reclamantei, astfel cum a fost modificat prin cererea depusă la data de 31 august 2021, vizează obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în temeiul dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat acesteia prin soluţionarea cu întârziere şi respingerea cererii de plată înregistrate sub nr. x/3.11.2016, constând, în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1 %/zi de întârziere conform Ordinului CSA nr. 14/2011 - 6.946,58 RON, calculate până la data de 8.09.2021 şi în continuare până la data plăţii efective, iar, în subsidiar, constând în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.
Soluţionând cauza în primă instanţă, după respingerea capătului de cerere vizând obligarea pârâtului la soluţionarea cererii de despăgubiri formulate de reclamantă, ca fiind lipsit de obiect, şi respingerea excepţiei inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect pretenţii, Curtea de Apel Bucureşti a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect pretenţii, şi a respins această cerere ca fiind prescrisă.
Prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamanta cunoştea producerea prejudiciului si întinderea acestuia pentru nesoluţionarea în termenul legal a cererii sale odată cu expirarea termenului de 30 de zile de la data depunerii cererii de plată şi că aceasta cunoştea atât producerea prejudiciului cât şi întinderea acestuia pentru respingerea cererii de plata începând cu data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a acestei cereri, şi anume data de 07.05.2018, începând cu aceste două date fiind certe atât naşterea dreptului la despăgubiri, cât şi cuantumul acestora, care era fix şi determinat de norme administrative şi legale.
Înalta Curte, învestită cu soluţionarea recursului, constată că soluţia instanţei de fond este greşită în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, întrucât raportat la temeiul de drept invocat prin cererea modificatoare, respectiv art. 19 din Legea nr. 554/2004, cererea nu este prescrisă.
Potrivit art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004:
"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.
(2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)".
Interpretarea textului de lege de mai sus a făcut obiectul analizei prin Decizia nr. 22/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, prin care s-a statuat că:
"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia."
Prin urmare, Înalta Curte constată că sintagma prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004 "data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei" se referă la momentul la care recurenta-reclamantă a cunoscut efectiv întinderea pagubei.
Or, din această perspectivă, se reţine soluţionarea definitivă la data de 13.10.2021 a dosarului nr. x/2018, în urma căruia Fondul de Garantare a Asiguraţilor a fost obligat la analizarea pe fond a cererilor de despăgubiri formulate de către recurenta-reclamantă.
Până la acea dată, în mod raţional, se poate afirma că orice evaluare şi estimare făcută de către recurenta-reclamantă nu reprezenta decât o aproximare, ce nu poate fi asimilată cunoaşterii ferme şi clare a cuantumului sumei la care era îndreptăţită pentru solicitarea de despăgubiri în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004.
Înalta Curte reţine că prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 nu se face nicio referire la cuantumul despăgubirilor solicitate de către recurenta-reclamantă prin cele 435 cereri de plată, ci prin decizia anterior menţionată au fost respinse toate aceste cereri ca urmare a depăşirii plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare, iar prin sentinţa civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a fost obligat la reanalizarea cererilor de plată pe fond, fără a se pune în discuţie sumele la care recurenta-reclamantă era îndreptăţită.
Prin urmare, decizia respectivă nu poate constitui temei pentru calcularea datei de început a curgerii termenului de prescripţie de un an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, la care face trimitere art. 19 din acelaşi act normativ, astfel cum a considerat în mod eronat prima instanţă.
Astfel fiind, prin comunicarea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, recurenta-reclamantă nu a avut cum să cunoască întinderea pagubei, în sensul art. 19 din Legea nr. 554/2004, aceasta nefiind menţionată în respectiva decizie.
Termenul de prescripţie de 1 an se impune a fi calculat în prezenta cauză de la data rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 4902/27.11.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, respectiv la data de 13.10.2021, când a fost pronunţată decizia nr. 4644 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care au fost respinse recursurile declarate de reclamanta A. S.A. şi de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.
În aceste condiţii, în raport de data la care cererea de chemare în judecată a fost înregistrată, respectiv la data de 31.03.2021, dreptul solicitat nu poate fi considerat prescris, în condiţiile în care nu există niciun alt element din care să reiasă că recurentei-reclamante i s-ar fi comunicat cuantumul sumei la care era îndreptăţită în baza cererii de plată formulate.
Prin urmare, prima instanţă a făcut o aplicare şi interpretare greşită a prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, în privinţa momentului la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În acest mod, a fost încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil, fiindu-i cauzată o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, pentru a se asigura părţilor accesul la dublul grad de jurisdicţie, ca garanţie a legalităţii şi temeiniciei hotărârii judecătoreşti ce va fi dată în cauză.
În raport cu soluţia de casare cu trimitere spre rejudecare nu se mai impune analizarea celorlalte critici care se circumscriu motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de către recurentă, acestea urmând a fi examinate de către prima instanţă cu ocazia rejudecării cauzei.
Prin urmare, instanţa de fond, astfel cum dispune expres art. 501 din C. proc. civ., va judeca din nou cererea formulată de către reclamantă, reţinând că cererea privind acordarea de despăgubiri în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, nu este prescrisă.
De asemenea, faţă de soluţia dată recursului, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de recurenta-reclamantă, urmează a fi avută în vedere de către instanţa de fond, care va soluţiona cauza în rejudecare.
2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.
Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa primei instanţe este nelegală, fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea eronată a normelor de drept material ce reglementează prescripţia extinctivă, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantă, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de A. S.A. împotriva sentinţei nr. 2324 din data de 13 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Definitivă.
Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.
Pronunţată astăzi, 11 aprilie 2024.