Şedinţa publică din data de 19 aprilie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată
Prin acţiunea formulată reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor - Direcţia Generală de Inspecţie Economico-Financiară, a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună suspendarea executării Dispoziţiei Obligatorii nr. 6009/253087/IEF din data de 14.12.2022 emisă de Ministerul Finanţelor - Direcţia Generală de Inspecţie Economico-Financiară, până la pronunţarea instanţei de fond.
2. Soluţia instanţei de fond
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1520 din 6 octombrie 2023, a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor - Direcţia Generală de Inspecţie Economico-Financiară, ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta A. SA a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
După o amplă prezentare a situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că motivarea instanţei de fond cuprinde motive contradictorii şi motive străine de natura cauzei devenind astfel incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Având în vedere faptul că, instanţa reţine că soluţionarea cauzei nu presupune antamarea fondului, respectiv analiza în fond a legalităţii actului administrativ, totuşi aceasta constată că analiza făcută de organul fiscal este corectă şi mai mult, motivează hotărârea prin preluarea unor susţineri din actul administrativ atacat.
Astfel, instanţa de fond precizează ca organul fiscal a făcut o analiză a cadrului legal şi a constatat că în lipsa unei norme tranzitorii este ţinut să aplice ambele norme pentru perioada de referinţă.
Pe de altă parte instanţa reţine că însuşi organul fiscal constată un conflict legislativ, fapt care în sine constituie un motiv de nelegalitate a actului administrativ, şi care, faţă de caracterul cererii de suspendare, reprezintă o îndoială serioasă asupra legalităţii actului administrativ a cărei suspendare se solicită.
Este lesne de observat din motivarea dată sentinţei că instanţa foloseşte în exclusivitate argumentele prezentate de pârât, doar în virtutea faptului că este o autoritate a administraţiei publice centrale.
Recurenta consideră că pârâtul Ministerul Finanţelor nu a dovedit afirmaţia sa potrivit căreia prin admiterea cererii de suspendare formulate instanţa prejudecă fondul, iar motivarea instanţei referitoare la acest aspect este succintă şi contradictorie.
În opinia recurentei, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
Astfel, recurenta arată că totuşi instanţa de fond constată că motivele invocate sunt de natură a proba producerea unui prejudiciu material viitor şi previzibil, imposibil de reparat recunoscând, în acest caz efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat. Este corectă această abordare, din perspectiva faptului ca situaţia economico-financiară este aceeaşi - chiar mai dificilă - cu cea de la data judecării suspendării dispoziţiei obligatorii iniţiale. Însă, în privinţa cazului bine justificat această abordare este nelegală, întrucât în litigiul pendinte este pusă în discuţie aparenţa de nelegalitate a altui act administrativ, respectiv a Dispoziţiei obligatorii nr. 6009/2022.
Sub acest aspect, recurenta consideră că instanţa în mod greşit a reţinut existenţa autorităţii de lucru judecat în privinţa cazului bine justificat întrucât, în cauza de faţă, a contestat tocmai modul deficitar în care a fost emisă a doua dispoziţie obligatorie, prin raportare la decizia favorabilă de soluţionare a plângerii prealabile.
Faptul că este vorba de aceeaşi presupusă creanţă nu este un motiv suficient în analizarea criticilor de aparentă nelegalitate aduse noului act administrativ în discuţie.
Mai mult, instanţa de fond exemplifică printre situaţiile în care poate fi reţinut cazul bine justificat, necompetenţa organului emitent.
Recurenta mai precizează că nu a susţinut că organul fiscal nu are competenţa să efectueze inspecţia fiscală sau să stabilească diverse creanţe în urma unei astfel de acţiuni, ceea ce a contestat este faptul că organul de inspecţie nu are calitatea sa stabilească o nouă redevenţă în lipsa unui contract încheiat în acest sens.
Autoritatea administraţiei publice centrale, care are atribuţii în stabilirea unei redevenţe în domeniul transportului gazelor naturale, este doar Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale (denumită ANRM), potrivit H.G. nr. 1419/2009privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale şi nicidecum Ministerul Finanţelor.
De asemenea, recurenta consideră că hotărârea încalcă dispoziţiile art. 307, alin. (4) din Codul administrativ, potrivit căruia: "Modul de calcul şi de plată a redevenţei se stabileşte de către ministerele de resort sau de către alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, ori de către autorităţile administraţiei publice locale, conform prevederilor legale."
În opinia recurentei, necompetenţa organului de inspecţie economico-fînanciară, în stabilirea unei cote suplimentare de redevenţă, este un argument bine întemeiat al unei aparenţe de nelegalitate a actului administrativ, fapt care impune suspendarea acestuia.
Susţinerea instanţei de fond potrivit căreia cota de redevenţă stabilită prin art. 103 din legea nr. 123/2012 a gazelor naturale este o cotă suplimentară, este total lipsită de temei legal. Mai mult se pare că instanţa chiar a făcut o analiză a fondului. Susţinerea acesteia - de fapt preluată întocmai din apărările pârâtului - potrivit căreia s-a impus o cotă suplimentară pentru A., întrucât deţine monopol, este părtinitoare şi excedează naturii cererii de suspendare.
Potrivit Legii 123/2012 poate fi transportator de gaze orice persoană licenţiată în acest sens - deci legea nu este făcută pentru A., pentru că s-ar încălca în acest fel orice principiu de emitere a unui act normativ. Apoi, mai trebuie precizat că pentru diverse ramuri din sectorul gazelor naturale (de exemplu transport, distribuţie) în care există un monopol, persoanele juridice licenţiate să presteze acest serviciu, plătesc impozit pe monopol, potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 5/2013, privind stabilirea unor măsuri speciale de impozitare a activităţilor cu caracter de monopol natural din sectorul energiei electrice şi al gazului natural cu modificările şi completările ulterioare. Astfel, o cotă de redevenţă suplimentară pentru activitatea de monopol nu are susţinere legală.
De asemenea, susţinerea instanţei - tot de natură a prejudeca fondul - potrivit căreia pârâtul stabileşte suplimentar şi plata cotei de 0,4% întrucât Parlamentul nu a emis norme tranzitorii, nu poate fi reţinută. Acest fapt ar echivala cu neaplicarea unor acte normative, din cauza lipsei normelor tranzitorii. În acest sens, recurenta arată că a depus la dosarul cauzei dovada plăţii redevenţei în cotă de 0,4%.
Recurenta mai susţine că instanţa de fond a încălcat şi a aplicat greşit dispoziţiile art. 14 coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2.004. În acest sens, definiţia condiţiei cazului bine justificat potrivit legii, este reprezentată de împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
Pentru a stabili o redevenţă suplimentară, care nu este datorată în baza vreunui contract încheiat (întrucât instanţa nu recunoaşte contractul de concesiune al A.-aprobat prin H.G. nr. 668/2002 - ca fiind izvorul redevenţei suplimentare), atunci aceasta trebuie să respecte normele generale din codul administrativ, cu referire la modalitatea de încredinţare a unui astfel de serviciu.
Aşadar, pentru a fi autorizată să presteze un serviciu public general, atâta timp cât Ministerul Finanţelor şi instanţa de fond nu recunosc autoritatea A.N.R.M., instanţa de fond trebuia să precizeze care este acea autoritate a administraţiei publice centrale care poate delega prestarea serviciului şi care este actul în baza căruia are loc această delegare.
Or, toate aceste aspecte nu sunt stabilite astfel încât forma susţinută de inspectorii fiscali pe care s-a bazat şi dispoziţia obligatorie încalcă flagrant aceste dispoziţii.
Se mai arată că interpretarea dată de organul fiscal de control nesocoteşte vizibil dispoziţiile legale care stabilesc, fără echivoc, faptul că, în cazul concesionarului serviciului public de transport al gazelor naturale, operaţiunea petrolieră desfăşurată este reprezentată tocmai de prestarea serviciului public de transport gaze naturale. Din această identitate rezultă unicitatea dreptului rezultat din acordul petrolier şi, pe cale de consecinţă, unicitatea cotei de redevenţă.
Stabilirea a două cote de redevenţă asupra aceleiaşi activităţi echivalează, fără echivoc cu o dublă impunere, fapt interzis de legislaţia fiscală, nesocotită de instanţa de fond.
Aceasta trebuia să ţină cont nu doar de susţinerile organului fiscal, susţineri care nu sunt întemeiate pe dispoziţii legale, ci doar pe interpretări subiective, ci şi de principiul in dublo, contra fiscum. Potrivit acestuia, "neclarităţile din lege trebuie interpretate în favoarea contribuabililor", principiul reprezîntând transpunerea în fiscalitate a vechiului principiu de drept roman, "in dubio pro reo", adică "prevederile neclare profită celui care se obligă", respectiv celui mai slab angajat în raportul juridic.
Însăşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie recunoaşte aplicabilitatea, în dreptul fiscal, a principiului de interpretare in dubio contra fiscum. Menţionăm că principiul, odată cu finalizarea, la CEDO a cauzei nr. 39.776/2005 Serkov vs. Ucraina, a fost ridicat la rang de drept al omului, iar perceperea injustă de taxe prin reglementarea contradictorie şi interpretarea abuzivă a actelor normative este capabilă să aducă atingere dreptului de proprietate reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenţia CEDO.
În susţinerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară.
4. Apărările formulate în cauză
Intimatul Ministerul Finanţelor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
5. Soluţia instanţei de recurs
Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei")
Înalta Curte reţine că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."
Verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.
Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.
Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc literal toate susţinerile invocate de partea reclamantă, sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.
Prin urmare, verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar reţine că aceasta îndeplineşte exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătoreşti analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanţa de fond înfăţişând într-o manieră clară şi coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluţiei asupra cererii de chemare în judecată.
Aceasta deoarece, din analiza considerentelor sentinţei recurate, rezultă indubitabil că, în prezenta cauză, instanţa de fond a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raţionamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinţei, astfel că nu se poate susţine, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului.
Doctrina şi jurisprudenţa au afirmat constant că o motivare clară şi cuprinzătoare a unei hotărâri judecătoreşti nu presupune analizarea tuturor afirmaţiilor părţilor, ci doar a acelora cu caracter esenţial, chiar şi acestea din urmă putând fi tratate în mod global. Este obligatoriu ca judecătorul să analizeze, în mod real şi păstrându-şi echilibrul dar şi obiectivitatea, susţinerile ambelor părţi cu interese contrare în proces, dar doar acele susţineri care au legătură cu obiectul cauzei, cu fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii şi cu soluţia ce urmează a se dispune, din perspectiva acestei soluţii, urmând a fi filtrate şi cenzurate respectivele susţineri, fie în sensul reţinerii, fie în cel al înlăturării lor.
Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu este întemeiat.
În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material")
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că, în baza raportului de inspecţie economico -financiară nr. 5047/13 aprilie 2022, pârâtul Ministerul Finanţelor - Direcţia Generală de Inspecţie Economico-Financiară a emis dispoziţia obligatorie nr. 6006/250938/IEF din data de 14 aprilie 2022 prin care a stabilit o creanţă bugetară principală în contra reclamantei în valoare totală de 143.279.599 RON, compusă din diferenţa stabilită la control a valorii redevenţei petroliere pentru trimestrul IV din anul 2020 şi cele patru trimestre ale anului 2021, precum şi din diferenţa stabilită la control a valorii redevenţei de concesiune serviciu public pentru anii 2020 şi 2021, urmând a se calcula accesorii la zi de către organul de administrare competent.
Organul de inspecţie economico-financiară a apreciat că A. datorează bugetului de stat o redevenţă petrolieră, trimestrial, în cotă procentuală de 10% din valoarea veniturilor brute realizate din concesionarea conductelor magistrale, instalaţiilor, echipamentelor şi dotărilor aferente SNT al gazelor naturale şi a dreptului de a efectua operaţiunea petrolieră pentru care este recunoscut de ANRM ca fiind licenţiat, respectiv de transport şi tranzit gaze naturale, în respectarea principiului echilibrului financiar al concesiunii şi a Legii petrolului, precum şi o redevenţă din concesiunea serviciului public de transport gaze naturale, anuale, în cotă procentuala de 0,4% din valoarea veniturilor brute realizate din operaţiuni de transport şi tranzit al gazelor naturale prin sistemele naţionale de transport, aflate în proprietatea publică a statului, pentru concesiunea serviciului public de transport a gazelor naturale, în condiţiile Legii energiei electrice şi a gazelor naturale.
De asemenea, s-a reţinut că reclamanta nu a calculat, nu a declarat şi nu a achitat redevenţa anuală aferentă concesiunii serviciului de transport al gazelor naturale, în cotă procentuală de 0,4 % din valoarea veniturilor brute realizate (din operaţiuni de transport şi tranzit al gazelor naturale prin sistemele naţionale de transport, aflate în proprietatea publică a statului, pentru concesiunea bunurilor proprietate publică aferente obiectivelor/sistemelor de transport a gazelor naturale, precum şi a serviciului public de transport a gazelor naturale, în condiţiile Legii energiei electrice şi a gazelor naturale), în valoare totală de 5.731.184 RON la care se adaugă accesorii datorate de A. în conformitate cu prevederile art. 22 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2011 şi ale Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în sumă totală de 208.071 RON.
Reclamanta a formulat plângere prealabilă împotriva dispoziţiei obligatorii, dar şi cerere de suspendare a executării acestei dispoziţii, întemeiată pe art. 14 din Legea nr. 554/2004, care a făcut obiectul dosarului nr. x/2022, soluţionat definitiv prin respingerea cererii de suspendare ca neîntemeiată prin sentinţa civilă nr. 1034/3.06.2022, definitivă prin respingerea recursului prin decizia civilă nr. 4785/19.10.2022.
În soluţionarea contestaţiei administrative, pârâtul a emis decizia nr. 82/P/16.11.2022 prin care a dispus desfiinţarea Dispoziţiei obligatorii nr. 6006/250938/IEF din data de 14 aprilie 2022, urmând ca organul de inspecţie economico-financiară să aibă în vedere la emiterea unei noi dispoziţii obligatorii considerentele sus-reţinute.
În executarea deciziei arătate, pârâtul a emis o nouă dispoziţie obligatorie, cu nr. x din data de 14 decembrie 2022 prin care a stabilit următoarele:
- creanţă bugetară principală în contra reclamantei în valoare de 137.548.415 RON reprezentând diferenţa stabilită la control a valorii redevenţei petroliere pentru trimestrul IV din anul 2020 şi cele patru trimestre ale anului 2021;
- creanţă bugetară principală în contra reclamantei în valoare de 5.731.184 RON reprezentând diferenţa stabilită la control a valorii redevenţei de concesiune serviciu public pentru anii 2020 şi 2021;
- accesorii calculate la aceste creanţe principale, respectiv dobânzi şi penalităţi de întârziere.
Şi împotriva acestei dispoziţii obligatorii s-a formulat plângere prealabilă şi de asemenea cererea de faţă, de suspendare a executării silite a acestei dispoziţii obligatorii, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Curtea de Apel a respins cererea de suspendare, soluţie pe care Înalta Curte o împărtăşeşte.
Înalta Curte are în vedere dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, potrivit cărora:
"în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunţarea instanţei de fond".
Suspendarea actelor juridice reprezintă operaţiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca şi cum actul dispare din circuitul juridic, deşi, formal-juridic, el există, iar suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziţia autorităţii emitente sau a instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.
Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
La modul concret, conform legislaţiei naţionale, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.
Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.
Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare instanţa este limitată la a cerceta, după verificarea condiţiei de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă.
Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanţa nu va cerceta îndeplinirea condiţiilor de legalitate şi oportunitate ale actului administrativ, această obligaţie revenindu-i instanţei de fond, învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare.
Condiţia existenţei cazului "bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea şi înţelepciunea judecătorului sub aspectul conţinutului său, presupune ca asupra legalităţii actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispoziţiilor actului, respectiv a consecinţelor juridice pe care le-a produs.
Pentru a înlătura, chiar şi temporar, regula executării imediate şi din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanţa poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză şi care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate, fără a analiza, pe fond conţinutul actului administrativ, instanţa având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenţei dreptului.
Instanţa constată că nu este suficient ca reclamantul să afirme existenţa unor motive de nelegalitate, ci trebuie să ofere unele elemente probatorii care, fără o cercetare aprofundată, să permită formarea unui dubiu serios asupra legalităţii actului, un stadiu incipient al convingerii că, în final, este posibil ca prezumţia de legalitate să fie răsturnată. Indiciile de nelegalitate trebuie să fie evidente, să poată fi identificate cu uşurinţă, la nivelul aparenţelor.
La o examinare sumară a legalităţii deciziei contestate, pe care o permite soluţionarea cererii de suspendare a executării, nu se identifică indicii de nelegalitate vădită, de natură să justifice suspendarea executării deciziei.
Deci, nu există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumţia de legalitate, fără însă ca prin aceasta, să antameze sau să anticipeze analiza pe fond, a conţinutului şi legalităţii actului administrativ contestat.
Instanţa de control judiciar consideră că şi cerinţa pagubei iminente ce s-ar produce recurentei-reclamante în cazul executării imediate nu este îndeplinită în cauză.
Conform art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
Aşadar, paguba iminentă presupune o anumită urgenţă pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ.
Soluţia suspendării actului administrativ până la pronunţarea instanţei se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie corespunzătoare, măsură care se recomandă a fi luată de autoritatea jurisdicţională, fără ca astfel să se aducă atingere executării deciziilor autorităţilor administrative prin care se impun particularilor o serie de obligaţii.
Suspendarea pronunţată de instanţă nu afectează principiul caracterului executoriu al actului administrativ, ci tocmai îl confirmă, căci partea apelează la hotărârea justiţiei pentru a nu executa actul până la finalizarea tuturor procedurilor jurisdicţionale.
Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a respins cererea de suspendare reţinând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
În ceea ce priveşte competenţa autorităţii fiscale de a stabili modul de calcul şi de plată a redevenţei, judecătorul fondului a reţinut că societatea nu a arătat în concret care sunt argumentele potrivit cărora echipa de verificare nu a respectat dispoziţiile art. 307 alin. (4) din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările si completările ulterioare.
Astfel, potrivit art. 307 alin. (4) din Codul administrativ, modul de calcul şi de plată a redeventei se stabileşte de către ministerele de resort sau de către alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale ori de către autorităţile administraţiei publice locale, conform prevederilor legale.
Ministerul Finanţelor este competent să stabilească creanţa datorată din perspectiva art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2011 privind organizarea şi funcţionarea inspecţiei economico-financiare şi a prevederilor reglementate de H.G. nr. 101/2012 pentru aprobarea Normelor metodologice privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea inspecţiei economico-financiare.
Faptul că Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale este autoritatea care are atribuţii cu privire la stabilirea redevenţelor în domeniul transportului gazelor naturale (potrivit prevederilor reglementate de H.G. nr. 1419/2009 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale) nu exclude competenţa Ministerului Finanţelor de a aplica legislaţia adoptată de Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale şi, implicit, de a constata creanţele datorate de entităţile verificate.
Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa de fond a constatat că autoritatea fiscală a analizat prevederile legale incidente şi a constatat în esenţă faptul că art. 103 din Legea nr. 123/2012 a instituit o nouă redevenţă pentru un singur destinatar, anume pentru A., în calitate de deţinător al dreptului exclusiv de a presta acest serviciu public (monopol) iar această prevedere nu este înlăturată de la aplicare printr-o altă normă tranzitorie, astfel că este ţinut să o aplice pentru perioada relevantă şi să constate că societatea o datorează.
De asemenea, instanţa de fond a mai reţinut că pe lângă redevenţa petrolieră deja existentă, s-a mai stabilit o nouă redevenţă din concesiunea serviciului public de transport gaze naturale, acestea fiind prevăzute de acte normative în vigoare, care îşi produc efectele în acelaşi timp, însă atâta vreme cât nici unul nu este abrogat ori modificat, ambele sunt aplicabile.
Înalta Curte reţine că instanţa de fond în mod corect a apreciat că aspectele de fond ce privesc modalitatea de stabilire şi calculare a acestei creanţe nu pot face obiectul analizei în cadrul procesual de faţă, instanţa învestită cu suspendarea executării actului administrativ neputând face o analiză pe fond a aspectelor invocate din perspectiva obligaţiei limitată la o simplă verificare a aparenţei de drept.
În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.
Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.
6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1520 din 6 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 19 aprilie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.