Şedinţa publică din data de 25 aprilie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 01 aprilie 2022 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX - a contencios administrativ şi fiscal, sub număr unic de dosar x/2022, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, solicitând anularea Hotărârii CNCD nr. 53/02.02.2022, pronunţată în dosarul nr. x/2021 şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 2506 din 28 decembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi a anulat Hotărârea nr. 53/02.02.2022 emisă de pârât.
3. Recursul exercitat în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 2506 din 28 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Recurentul-pârât a învederat, în esenţă, că se impune casarea sentinţei civile recurate, ca fiind dată cu încălcarea/aplicarea greşită a prevederilor art. 20 alin. (4) - (7) şi (9) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare şi a art. 3, art. 15 şi art. 17 din Procedura internă de soluţionare a petiţiilor şi sesizărilor adoptată prin Ordinul Preşedintelui Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării nr. 144/2008 prin raportare la dispoziţiile art. 22 C. proc. civ., precum şi a art. 175 alin. (1) C. proc. civ. şi a art. 21 alin. (3) din Constituţia României.
În eventualitatea constatării unor nereguli în procedura administrativ-jurisdicţională desfăşurată în faţa Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, acestea nu pot duce la anularea actului întrucât în faţa instanţei de fond, reclamanta A. are posibilitatea să-şi susţină punctul de vedere cu privire la aspectele de care a fost "acuzată" prin autosesizare, respectându-se astfel, atât principiul contradictorialităţii, cât şi principiul fundamental al dreptului la apărare, fapt care este de natură să înlăture presupusa vătămare produsă în faţa Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.
4. Apărările formulate în cauză
Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esenţă, apărările susţinute în faţa instanţei de fond.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de criticile de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării este fondat, pentru următoarele considerente:
Este fondată critica din recurs, prin care se susţine, în esenţă, lipsa unei sancţiuni pentru nerespectarea obligaţiei de citare a părţilor în procedura administrativă desfăşurată în faţa Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, sancţiunea nulităţii neputând opera decât dacă reclamanta dovedea în faţa instanţei de fond că a suferit o vătămare ce nu putea fi înlăturată decât prin desfiinţarea Hotărârii nr. 53/02.02.2022 emisă de pârât.
Astfel, în lipsa unor reguli speciale de procedură în cuprinsul O.G. nr. 137/2000, în cauză sunt aplicabile regulile generale prevăzute de procedură civilă în materia regimului nulităţilor.
Articolul 175 C. proc. civ. descrie regimul juridic al nulităţii condiţionate de existenţa unei vătămări, acest tip de sancţiune reprezentând regula, în timp ce nulitatea necondiţionată constituie excepţia, concluzie ce transpare din faptul enumerării legale a nulităţilor necondiţionate.
Aceste prevederi legale formează dreptul comun în materia nulităţilor actelor de procedură, aplicându-se ori de câte ori nu este cazul unei nulităţi necondiţionate. Totodată, art. 175 C. proc. civ. fixează regulile şi condiţiile pe care trebuie să le respecte părţile sau instanţa pentru a fi în măsură să invoce nulitatea unui act de procedură. În centrul acestor condiţii, necesar a fi îndeplinite pentru constatarea nulităţii unui act de procedură, stau: a) producerea unei vătămări; b) posibilitatea înlăturării acesteia numai prin anularea actului.
În cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 175 C. proc. civ., întrucât nu se poate reţine că eventuala vătămare care a fost cauzată reclamantei prin pretinsa încălcare de către CNCD a dreptului său la apărare nu putea fi înlăturată decât prin desfiinţarea hotărârii emise de organul administrativ.
Sub acest aspect, Înalta Curte reţine principiile stabilite în Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului A. Menarini Diagnostics împotriva Italiei din 27 septembrie 2011 (cererea nr. x/08), cu privire la respectarea standardelor şi garanţiilor art. 6 din C.E.D.O. în procedura administrativ-jurisdicţională.
La punctul 59 din Hotărârea A. Menarini Diagnostics împotriva Italiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat că respectarea articolului 6 din CEDO nu exclude ca, într-o procedură de natură administrativă, să fie aplicată o "pedeapsă" mai întâi de către o autoritate administrativă. Aceasta presupune însă ca decizia unei autorităţi administrative care nu îndeplineşte ea însăşi condiţiile prevăzute la articolul 6 paragraful 1 din CEDO să facă obiectul controlului ulterior al unui organ judiciar învestit cu competenţă de fond. Printre caracteristicile unui astfel de organ se numără posibilitatea de a reforma sub toate aspectele, atât de fapt, cât şi de drept, decizia atacată, pronunţată de organul inferior. Organul judiciar trebuie să aibă în special competenţa de a examina toate problemele de fapt şi de drept pertinente pentru litigiul cu care este sesizat.
Or, în cauză, eventualele neregularităţi ale procedurii administrative desfăşurate în fata CNCD nu pot atrage, prin ele însele, nulitatea Hotărârii nr. 53/02.02.2022 a Colegiului director al CNCD, de vreme ce reclamanta intimată are posibilitatea de a îşi susţine poziţia în faţa instanţei de judecată, respectându-se astfel principiile contradictorialităţii şi dreptului la apărare.
Înalta Curte reţine că, asupra naturii controlului efectuat de CNCD, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 1.096 din 15 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 795 din 27 noiembrie 2008 şi Decizia nr. 1.470 din 10 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 18 decembrie 2009. În acest context, Curtea a statuat în privinţa Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării că acesta nu este o instanţă extraordinară, ci o autoritate publică care îşi exercită atribuţiile independent, liber de orice influenţă din partea oricărei instituţii ori autorităţi publice, cu respectarea prevederilor art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală, care consacră principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale.
Curtea a observat că, potrivit dispoziţiilor art. 16 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării îndeplineşte rolul de garant al respectării şi aplicării principiului nediscriminării, iar potrivit dispoziţiilor art. 18 din acelaşi act normativ, Consiliul este responsabil cu aplicarea şi controlul respectării prevederilor prezentei legi în domeniul său de activitate, precum şi în ceea ce priveşte armonizarea dispoziţiilor din cuprinsul actelor normative sau administrative care contravin principiului nediscriminării. Mai departe, art. 19 alin. (1) lit. c), precum şi art. 20, în ansamblu, reglementează rolul jurisdicţional al Consiliului, care are ca finalitate înlăturarea faptelor discriminatorii şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării.
Aşadar, prin reglementările amintite, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a fost conceput ca un organ al administraţiei publice centrale cu atribuţii în prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, prin supravegherea şi combaterea actelor sau faptelor de natură a încălca principiul constituţional fundamental al egalităţii în drepturi. împrejurarea că, în soluţionarea cazurilor de discriminare, membrii Colegiului director au calitatea de agenţi constatatori care aplică sancţiunile pentru contravenţiile stabilite prin ordonanţă, iar, în vederea aflării adevărului, aceştia desfăşoară şi o activitate de investigare, nu este de natură a impieta asupra caracterului independent al activităţii Colegiului director faţă de părţile implicate.
Astfel, Curtea a stabilit că, potrivit dispoziţiilor supuse controlului de constituţionalitate, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării este un organ administrativ cu atribuţii jurisdicţionale, care se bucură de independenţa necesară îndeplinirii actului administrativ-jurisdicţional şi respectă prevederile constituţionale cuprinse în art. 126 alin. (5) care interzice înfiinţarea de instanţe extraordinare.
În raport de această natură de organ administrativ cu atribuţii jurisdicţionale a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării în cauză devin pe deplin aplicabile cele statuate în cauza Menarini Diagnosis, astfel încât dreptul la un proces echitabil, respectiv dreptul la contradictorialitate şi dreptul la apărare se consideră a fi garantat, dacă cei interesaţi au posibilitatea de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor şi a intereselor lor legitime, drept consacrat expres la art. 20 alin. (9) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000.
Deşi dreptul la o judecare echitabilă, implicând garantarea dreptului la apărare şi contradictorialitate, trebuie asigurat în principiu şi în cadrul procedurilor administrativ-jurisdicţionale, nu este imperios necesar, sub sancţiunea nulităţii, ca procedurile în fata autorităţii administrative să fie conforme întru totul cu prevederilor art. 6 din C.E.D.O., respectiv art. 21 alin. (3) din Constituţie şi nu orice carenţă procedurală atrage nulitatea hotărârii, de vreme ce O.G nr. 137/2000 asigură dreptul părţii interesate de a contesta o hotărâre a Consiliului în faţa instanţei de judecată, care oferă toate garanţiile dreptului la un proces echitabil.
Prin urmare, în mod eronat a constatat instanţa de fond că în această situaţie intervine sancţiunea nulităţii, ceea ce a condus la greşita admitere a acţiunii reclamantei pentru acest unic considerent.
În consecinţă, ţinând cont de necesitatea aplicării efective, iar nu doar formale, a dreptului părţilor la dublul grad de jurisdicţie, se impune casarea integrală a hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, care urmează să analizeze celelalte motive de nelegalitate ale Hotărârii nr. 53/02.02.2022 emisă de pârât, precum şi aspectele de fond invocate de reclamantă care nu au fost analizate în primul ciclu procesual.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinţei civile nr. 2506 din 28 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinţei civile nr. 2506 din 28 decembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 25 aprilie 2024.