Şedinţa publică din data de 25 aprilie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal la data de 01 februarie 2022, sub numărul x/2022, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Ministerul Justiţiei, Ministrul Justiţiei şi Penitenciarul Arad, a solicitat suspendarea şi anularea prevederilor art. 93 din Regulamentul privind siguranţa locurilor de deţinere din subordinea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, aprobat prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 4800/C/2018.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 201 din 19 aprilie 2022, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa procedurii prealabile şi a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Ministerul Justiţiei, Ministrul Justiţiei şi Penitenciarul Arad, ca inadmisibilă, pentru lipsa procedurii prealabile, atât în ceea ce priveşte suspendarea, cât şi fondul pretenţiei.
3. Recursul exercitat în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 201 din 19 aprilie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 7 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.
Recurentul-reclamant a învederat, în esenţă, că actul normativ atacat este unul normativ cu caracter general şi nu este obligatorie procedura prealabilă în ceea ce priveşte actele administrative care nu mai pot fi revocate întrucât au intrat în circuitul civil şi au produs efecte juridice, instanţa de fond încălcând dispoziţiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004.
4. Apărările formulate în cauză
Intimata-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, cu consecinţa menţinerii sentinţei recurate, ca fiind legală.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa atacată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:
Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei") este nefondat.
Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.
Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.
Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată; Înalta Curte apreciază că sentinţa recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă.
Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:
"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."
Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi ale art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.
Faptul că recurentul-reclamant este nemulţumit de raţionamentul instanţei de fond sau de concluzia la care aceasta a ajuns nu se poate circumscrie în niciun caz motivului de recurs invocat, cu atât mai mult cu cât, în concordanţă cu prevederile art. 22 alin. (1) C. proc. civ., în demersul său vizând aflarea adevărului, în primul rând, judecătorul va soluţiona litigiul aplicând dispoziţiile legale incidente în cauză, respectând astfel principiul legalităţii.
În consecinţă, motivul de recurs analizat este nefondat, întrucât motivarea primei instanţe răspunde argumentelor prezentate de parte, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt şi de drept, nefiind astfel identificate contradicţii în raţionamentul instanţei de fond şi nici considerente străine de natura cauzei, ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. să nu-şi găsească incidenţa în cauză.
Potrivit motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, or, în cauză, nu se identifică o astfel de situaţie, din modul în care au fost formulate criticile de recurentul-reclamant prin cererea de recurs reieşind că acesta este, în concret, nemulţumit de modul în care prima instanţă a aplicat dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, ce statuează cu privire la obligativitatea parcurgerii plângerii prealabile, critici ce se subsumează în realitate doar motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., astfel că va fi respins şi motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.
Criticile ce se subsumează motivului de casare reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. ("când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii") sunt nefondate.
Din această perspectivă sunt relevante prevederile art. 7 alin. (1) Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, potrivit cărora, "Înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ individual, trebuie sa solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia. Pentru motive temeinice, persoana vătămată, destinatar al actului, poate introduce plângerea prealabilă, în cazul actelor administrative unilaterale, şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului".
Potrivit art. 7 alin. (11) din Legea nr. 554/2004:
"În cazul actului administrativ normativ, plângerea prealabilă poate fi formulată oricând".
Conform dispoziţiilor art. 193 alin. (1) din C. proc. civ., "sesizarea instanţei se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă legea prevede în mod expres aceasta. Dovada procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată".
Aceeaşi obligaţie de depunere a dovezii îndeplinirii procedurii prealabile, care incubă reclamantului, este prevăzută şi de art. 12 din Legea nr. 554/2004.
Aşadar, îndeplinirea procedurii prealabile are caracter obligatoriu, fiind reglementată drept o condiţie de exercitare a dreptului la acţiune.
Prin urmare, alegaţiile recurentului-reclamant, în sensul că acţiunea dedusă judecăţii nu este supusă obligaţiei parcurgerii procedurii prealabile prevăzute de Legea nr. 554/2004, nu au fundament.
De altfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut în mod constant, în interpretarea prevederilor art. 7 alin. (1) şi următoarele din Legea nr. 554/2004, că parcurgerea procedurii prealabile administrative are un caracter obligatoriu, inclusiv în cazul anulării unui act administrativ cu caracter normativ, neîndeplinirea de către partea reclamantă a acestei obligaţii imperative echivalând cu un fine de neprimire, în acest sens fiind şi minuta şedinţei judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 22 iunie 2023.
Prin îndeplinirea procedurii prealabile administrative nu se încalcă accesul liber la justiţie, contrar susţinerilor recurentului, ci se respectă o condiţie impusă de legea specială în materie pentru exercitarea dreptului la acţiune în contenciosul administrativ, fiind irelevantă invocarea nulităţii absolute sau a celei relative.
Nu în ultimul rând, se are în vedere şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 834/2017 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 183 din 28 februarie 2018, în considerentele căreia s-a reţinut:
"(..) în jurisprudenţa sa, Curtea a statuat cu valoare de principiu că procedura prealabilă reglementată de dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 nu este de natură să afecteze accesul liber la justiţie ori dreptul la un proces echitabil şi că instituirea recursului prealabil sau graţios reprezintă o modalitate simplă, rapidă şi scutită de taxa de timbru, prin care persoana vătămată într-un drept al său de o autoritate publică are posibilitatea de a obţine recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului său legitim direct de la organul emitent. Se realizează astfel, pe de o parte, protecţia persoanei vătămate şi a administraţiei, iar, pe de altă parte, degrevarea instanţelor judecătoreşti de contencios administrativ de acele litigii care pot fi soluţionate pe cale administrativă, dându-se expresie principiului celerităţii. De asemenea, Curtea a reţinut că nicio dispoziţie constituţională nu interzice ca prin lege să se instituie o procedură administrativă prealabilă, fără caracter jurisdicţional, cum este, de exemplu, procedura recursului administrativ graţios sau a celui ierarhic. În plus, s-a arătat că dreptul de acces liber la justiţie nu este un drept absolut, el putând fi supus anumitor condiţionări. Prin urmare, Curtea a statuat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile, obligatorii, fără caracter jurisdicţional, nu îngrădeşte dreptul de acces liber la justiţie, atât timp cât decizia organului administrativ poate fi atacată în faţa unei instanţe judecătoreşti".
În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză.
Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 7 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 201 din 19 aprilie 2022 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 25 aprilie 2024.