Şedinţa publică din data de 23 mai 2024
Asupra cererii de revizuire de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual
Prin acţiunea înregistrată la data de 17.12.2014 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, sub nr. x/2014, reclamanta Prio Biocombustibil S.R.L. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Finanţelor Publice - Comisia pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, solicitând obligarea pârâţilor să plătească: 1) o despăgubire de 47.494.933,92 RON pentru prejudiciul efectiv şi pentru beneficiul nerealizat suferit de societate ca urmare a întreruperii nelegale a activităţii sale, cuantum actualizat cu rata inflaţiei; 2) dobânda legală la despăgubirea evaluată la 47.494.933,92 RON de la data producerii prejudiciului până la plata efectivă a acestuia; 3) o despăgubire de 5.000.000 RON pentru repararea prejudiciului moral suferit de societate prin întreruperea nelegală a activităţii.
Prin sentinţa civilă nr. 278 din data de 31 iulie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins cererea formulată de reclamanta Prio Biocombustibil S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Comisia regională pentru autorizarea operatorilor de produse supuse accizelor armonizate, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii, reţinând caracterul prescris al dreptului la acţiune.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A. S.R.L. (denumită anterior Prio Biocombustibil S.R.L.), criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat casarea sentinţei recurate şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti, având în vedere faptul că instanţa de fond a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, iar în subsidiar, reţinerea cauzei spre rejudecare şi admiterea cererii de chemare în judecată.
2. Hotărârea supusă revizuirii
Prin decizia nr. 5063 din 1 noiembrie 2022 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. (denumită anterior Prio Biocombustibil S.R.L.) împotriva sentinţei civile nr. 278 din data de 31 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
3. Cererea de revizuire
La data de 3.03.2023 A. S.R.L. a formulat cerere de revizuire împotriva deciziei instanţei de recurs şi, în temeiul dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, a solicitat schimbarea în integralitate a hotărârii, în sensul admiterii recursului declarat împotriva sentinţei Curţii de Apel Bucureşti, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.
În motivarea cererii de revizuire s-a arătat, după expunerea situaţiei de fapt relevante şi a parcursului dosarului nr. x/2014 al Curţii de Apel Bucureşti, că Decizia ÎCCJ nr. 5063, pronunţată în acest dosar, în recurs, contravine cauzei C-25/62, Plaumann c. Comisiei, prin care s-a stabilit că un act administrativ care nu a fost anulat de către instanţele de judecată nu este susceptibil de a produce prejudicii, iar o cerere de despăgubiri pentru prejudiciile cauzate de un act administrativ nu este admisibilă, atât timp cât actul nu a fost anulat. Cu alte cuvinte, termenul de prescripţie pentru formularea cererii de despăgubire nu poate începe să curgă atât timp cât actul vătămător nu a fost anulat.
S-a mai invocat faptul că Decizia 5063 încalcă principiile efectivităţii şi al echivalenţei din dreptul European, potrivit căruia un termen de prescripţie prea scurt şi/sau care începe să curgă, atât timp cât persoana prejudiciată nu are toate informaţiile necesare pentru a acţiona în justiţie pentru recuperarea prejudiciilor suferite, este contrar principiilor efectivităţii şi echivalenţei din dreptul European.
Revizuenta a arătat că Decizia 5063 contravine Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, respectiv: art. 41 -dreptul la bună administrare, art. 47 - dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil, art. 16 - libertatea de a desfăşura o activitate economică şi art. 17 -dreptul de proprietate.
Totodată, Decizia 5063 contravine Convenţiei Europene a Drepturilor Omului: art. 6, para. 1 - dreptul la un proces echitabil şi art. 1, Protocolul 1 -dreptul la proprietate.
În esenţă, după descrierea situaţiei de fapt, revizuenta a arătat că obiectul dosarului în care s-a pronunţat decizia atacată cu calea extraordinară de atac a privit acţiunea sa în despăgubiri, întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, care a fost respinsă ca prescrisă, cu încăplcarea normelor de drept comunitar.
Astfel, în perioada cuprinsă între 12.08.2011 şi 24.05.2012, revizuenta s-a aflat în imposibilitate totală de a-şi desfăşura activitatea, din motive independente de voinţa sa, mai exact din culpa autorităţii fiscale care au emis acte administrativ fiscale nelegale, în baza cărora i-a fost oprită activitatea. Imposibilitatea desfăşurării activităţii la capacitatea şi în modul anterior emiterii deciziei de revocare a autorizaţiei în baza căreia funcţiona (autorizaţia de antrepozit fiscal) a continuat până la 17.12.2013 şi, abia ulterior acestui moment, după anularea certă şi irevocabilă a deciziei organelor fiscale de revocare, a putut să funcţioneze în depline condiţii de legalitate şi să evalueze pierderile generate de măsurile nelegale ale autorităţilor fiscale. Această afectare nelegitimă a activităţii societăţii a prejudiciat considerabil societatea.
Având în vedere comportamentul vădit abuziv şi nelegal al autorităţilor fiscale şi efectul nociv al acestora faţă de activitatea desfăşurată a fost formulată de revizuentă acţiunea în despăgubiri, în cadrul căreia a fost administrată inclusiv proba cu expertiză judiciară, din raportul întocmit rezultând cu claritate că societatea a înregistrat prejudicii directe şi după data de 21.08.2012, când a fost în măsură a-şi relua activitatea, constând în: costuri ocazionate de îndeplinirea obligaţiilor contractuale asumate anterior deciziei de revocare şi care nu au mai putut fi onorate, cheltuieli cu consultanţii si avocaţii.
A arătat revizuenta că, în pofida acestei situaţii, curtea de apel a respins ca prescrisă acţiunea în despăgubiri, apreciind eronat că "momentul temporal considerat relevant de instanţă pentru cunoaşterea deplină de către societatea reclamantă a pagubei suferite este data de 24.05.2012, când instalaţiile de producţie au putut fi repornite după ridicarea sigiliilor puse de autoritatea Naţională a Vămilor", precum şi că " indiferent de soarta juridică irevocabilă a litigiilor, de la data de 24.05.2012, societatea reclamantă a cunoscut paguba suferită încă din data de 12.08.2011, putând evalua prejudiciul material si moral." S-a apreciat cu acea ocazie că formularea căii de atac împotriva hotărârii prin care s-a dispus desfiinţarea actelor administrativ fiscale vătămătoare nu prezintă relevanţă în determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie, deoarece legea condiţionează fixarea acestei data de luarea la cunoştinţă de către reclamantă a prejudiciului produs şi nu de rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătoreşti de anulare a actului administrativ apreciat ca nelegal.
Mai, apoi, prin decizia atacată cu revizuire, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins calea de atac formulată, pronunţând o soluţie care contravine flagrant dreptului European.
În susţinerea admisibilităţii căii extraordinare de atac, revizuenta a arătat că Decizia 5063 contravine Cauzei CEJ Plaumann c. Comisiei CEE, C-25/62 soluţionată prin hotărârea din 15.07.1963, prin care Curtea Europeană a stabilit că acţiunea în despăgubire urmăreşte de fapt înlăturarea afectelor juridice pe care decizia ce face obiectul litigiului le-a produs asupra reclamantului, dar "un act administrativ care nu a fost anulat nu este susceptibil de a cauza prejudicii persoanelor cărora li se adresează, iar acestea din urmă nu pot pretinde daune-interese corespunzătoare. în consecinţă. Curtea nu ar putea, soluţionând o acţiune în despăgubire, să înlăture efectele juridice ale unei astfel de decizii care nu a fost anulată."
S-a mai invocat incidenţa în cauză a Decizia Curţii Europene din cauza COMINGERSOLL S.A. v. PORTUGAL din 6 aprilie 2000 în care a statuat, cu privire la cererea reclamantului de acordare de despăgubiri pentru pierderea efectiv suferită ca urmare a actelor nelegale ale statului, că "reclamantul nu poate solicita valoarea datoriei sale cu titlu de despăgubire pentru daunele materiale suferite, în special având în vedere că procedurile judiciare (s.n. naţionale) sunt încă în curs de desfăşurare şi este imposibil să se speculeze rezultatul acestora la acest moment.
A arătat revizuenta că art. 19 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ conturează cadrul legal pentru autoreglarea sistemului social, răspunderea administrativă urmărind să restabilească ordinea normativă încălcată, precum şi să condamne fapta şi autorul acesteia.
Principala problemă legată de aplicarea articolului 19 din Legea 554/2004 este aceea a termenului material de acţiune pe care trebuie să îl aibă în vedere particularul vătămat printr-un act administrativ fiscal ilegal, textul statuând faptul că termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care partea vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. Problemele în practică se nasc de la această exprimare cel puţin nefericită a legiuitorului.
Astfel cum a fost statuat prin Decizia nr. 22/2019 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.
Însă, prin hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene - cauza 25/62, Plaumann vs. Comisia, se statuează expres faptul că termenul de prescripţie pentru formularea cererii în despăgubire nu a început să curgă, atâta timp cât actul administrativ nu a fost anulat, întrucât până la acest moment nu este sigur a produce prejudicii. Acelaşi raţionament rezultă şi din Cauza CEDO Comingersoll - o persoană prejudiciată de acte nelegale ale statului nu poate cunoaşte valoarea prejudiciului suferit atât timp cât acţiunile sale pentru anularea respectivelor acte nu au fost soluţionate.
Un particular nu are cum să cunoască întinderea prejudiciului încă de la momentul formulării acţiunii în anulare şi, prin raportare la art. 2528 alin. (1) C. civ. privind începutul termenului de prescripţie a dreptului la acţiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită, care statuează faptul că termenul de prescripţie începe să curgă în acest caz, de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Arată revizuenta că particularii nu au posibilitatea de a cunoaşte întinderea prejudiciului cu certitudine în niciun moment anterior anulării cu titlu definitiv a actului administrativ nelegal provocator de prejudicii.
Singurul moment obiectiv, judecătoresc determinat, al datei la care trebuia, după împrejurări, ca un particular să cunoască toate elementele vătămătoare, este cel al tranşării cu titlu definitiv al hotărârii judecătoreşti de anulare.
S-a instituit momentul obiectiv de începere al cursului prescripţiei, respectiv momentul anulării cu titlu definitiv al actului administrativ, în scopul înlăturării tergiversării cursului justiţiei. Prin instituirea acestui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripţia, se asigură armonizarea necesităţii ocrotirii efective a persoanei vătămate cu necesitatea unei finalităţi practice a prescripţiei extinctive.
Legiuitorul s-a întemeiat pe ideea de culpă prezumată a persoanei vătămate de a nu depune toate eforturile pentru descoperirea întinderii pagubei, astfel că acest moment al aflării întinderii pagubei este un moment ulterior, iar nu anterior al începutului curgerii termenului de prescripţie.
Pentru stabilirea în concret a dreptului de introducere a acţiunii în despăgubiri se poate recurge la un criteriu obiectiv - bonus pater familias - pentru a determina dacă titularul dreptului ar fi trebuit să cunoască paguba - anularea cu titlu definitiv al actului administrativ, urmând ca acest criteriu să fie completat cu cel subiectiv - determinat de împrejurările concrete care au marcat naşterea dreptului la acţiunea în daune, respectiv momentul în care se va lua la cunoştinţă despre întinderea pagubei -acesta fiind ulterior anulării actului administrativ nelegal.
Numai de la momentul obiectiv, în care s-a constat nelegalitatea unei decizii administrative, aceasta a putut fi impusă cu autoritate de lucru judecat pentru a demara o acţiune în despăgubiri.
Existenţa unei hotărâri judecătoreşti, prin care se constată nelegalitatea unui act administrativ, constituie o premisă de procedibilitate, adică de punere în mişcare a acţiunii în pretenţii. Însăşi admisibilitatea acţiunii în daune este condiţionată de soluţionarea anterioară a unei acţiuni în anularea unui act administrativ.
Între cererea de anulare a actului administrativ şi solicitarea de despăgubiri este o legătură interdependentă şi indisolubilă, având drept consecinţă faptul că despăgubirile nu pot fi acordate niciodată atunci când cererea iniţială în anulare ar fi respinsă ca inadmisibilă ori nefondată. Remediul constând în exercitarea acţiunii în despăgubiri nu este unul efectiv, în măsura în care creanţa particularului va fi prescrisă anterior naşterii dreptului de introducere a acţiunii în contencios.
Singura modalitate viabilă de interpretare a art. 19 din Legea nr. 554/2004, în lumina Deciziei CEJ Plaumann, este aceea conform căreia cererea de despăgubiri este accesorie şi subsecventă cererii de anulare a actului administrativ nelegal, întrucât repararea pagubei este condiţionată de însăşi anularea actului.
Revizuenta se află tocmai în această situaţie, Decizia de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal fiind anulată cu titlu definitiv la 17.12.2013, iar până la acel moment obiectiv societatea a funcţionat în condiţii de incertitudine, căci nu ştia care avea să fie finalitatea acţiunilor sale de restabilire a legalităţii.
Aşadar, până la data de 17.12.2013 nu era îndeplinită condiţia esenţială de admisibilitate a unei cereri în despăgubiri - aceea ca actul să fie anulat şi astfel să fie pasibil să producă prejudicii. Până la momentul 17.12.2013, A. nu putea să cunoască întinderea prejudiciului cauzat prin actul administrativ nelegal, căci nelegalitatea lui oricum nu fusese stabilită încă.
Orice soluţie contrară, de a considera că termenul de prescripţie pentru acţiunea în despăgubiri a început să curgă înainte ca societatea să poată acţiona, din punct de vedere legal, constituie o denegare de dreptate şi o încălcare flagrantă a dreptului European, aşa cum a fost acesta aplicat de Curtea de Justiţie Europeană în Cauza Plaumann.
S-a mai invocat de revizuentă inclusiv că Decizia 5063 contravine practicii recente a ICCJ, emise ulterior RIL 22/2019.
Totodată, Decizia 5063 contravine reglementărilor Europene privind despăgubirile datoare de state în materie fiscală.
În acest sens, s-a invocat incidenţa regulilor ce instituie Regimul TVA guvernat de Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006, precum şi necesitatea acordării de despăgubiri sub formă de dobânzi de către Statele Membre ale Uniunii Europene în cazul rambursării cu întârziere a sumelor de TVA solicitate de contribuabili.
Revizuenta a arătat că dispoziţiile din legislaţia română referitoare la rambursarea TVA şi acordarea dobânzilor aferente rambursărilor/restituirilor cu întârziere a sumelor datorate contribuabililor sunt rezultatul transpunerii legislaţiei comunitare din domeniul TVA, iar jurisprudenţa CEJ în materie este obligatorie pentru toate instanţele din România, începând cu data aderării României la Uniunea Europeană.
În ceea ce priveşte regimul rambursării TVA, s-a făcut referire la deciziile CEJ pronunţate în materia dobânzilor - Cauza C-107/10 Enel Maritsa şi Cauza C-431/12 Rafinăria Steaua Română, în cadrul cărora instanţa europeană a hotărât atât cu privire la neconformitatea unei reglementări de drept intern care "amână" momentul de la care se datorează dobânzi pentru motivul efectuării unui control fiscal (i.e. Enel Maritsa), cât şi cu privire la neconformitatea unei reglementări naţionale ce permite rambursarea cu întârziere fără obligaţia plăţii de dobânzi aferente acestei întârzieri (i.e. Rafinăria Steaua Română).
De asemenea, s-a arătat că în Cauza C-78/00 Comisia Europeana c. Italiei, CEJ a reţinut că "Statele Membre prin condiţiile impuse pentru rambursarea TVA trebuie să îndreptăţească contribuabilul sa recupereze intr-o maniera adecvată în întregime suma care îi este datorată spre rambursare. Aceasta implică în mod necesar ca rambursarea să aibă loc într-o perioadă rezonabilă de timp, prin plată sau mijloace echivalente. Şi în orice caz, orice metoda de rambursare adoptată nu trebuie să genereze vreun risc financiar pentru contribuabil."
A menţionat revizuenta inclusiv că CJUE, a statuat că, în ipoteza în care o dispută cu privire la masurile asigurătorii dispuse de organele fiscale asupra unei sume TVA ce fusese solicitată la rambursare este înlăturată de instanţă, "neacordarea de dobânzi asupra acestor sume începând cu data de la care suma respectiva ar fi trebuit achitată contribuabilului ar însemna o încălcare a principiului proporţionalităţii, un alt principiu fundamental in materia TVA reliefat în mod constant în jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie (paragrafele 63 si 64, teza finala din Cauza C- 286/94 Molenheide).
Revizuenta a arătat că acelaşi regim ar trebui să fie aplicabil despăgubirilor datorate pentru acte nelegale ale autorităţilor în materie de accize. Accizele impuse societăţii prin actele administrative nelegale ale autorităţilor fiscale sunt supuse prevederilor Directivei Consiliului 92/12/EEC privind regimul general al accizelor şi privind deţinerea, circulaţia şi monitorizarea acestor produse.
În esenţă, dobânzile de întârziere datorate de stat pentru rambursarea cu întârziere a TVA-ului au natura unor despăgubiri. De altfel, accizele şi TVA-ul au acelaşi caracter - de taxe indirecte. Ca atare, pentru identitate de raţiune, despăgubirilor datorate de stat pentru actele nelegale emise în materia accizelor (reglementate şi acestea printr-o directivă Europeană, similar TVA-ului) ar trebui să le fie aplicabil acelaşi tratament juridic.
Referitor la dreptul contribuirilor la rambursarea TVA, s-a arătat în cererea de revizuire că legislaţia actuală din România prevede că dreptul contribuabilului/plătitorului de a cere restituirea creanţelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere dreptul la restituire. Cu toate acestea, în ceea ce priveşte acordarea de despăgubiri pentru daunele cauzate de acte nelegale ale autorităţilor fiscale emise cu privire la regimul accizelor, este aplicabil un termen de prescripţie de 1 an.
Or, dacă pentru rambursarea întârziată a TVA contribuabili sunt îndreptăţiţi să solicite despăgubiri într-un termen de prescripţie de 5 ani, acelaşi termen ar trebui să fie aplicabil şi despăgubirile pentru accizele impuse în mod greşit de autorităţile fiscale.
Aplicarea unui termen de prescripţie de 1 an despăgubirilor datorate de Statul Român pentru prejudiciile cauzate prin actele nelegale emise în materie de accize (reglementate la nivel European) contravine dreptului comunitar.
S-a mai invocat de revizuentă că Decizia 5063 a ÎCCJ contravine principiilor efectivităţii şi echivalenţei din dreptul European, în condiţiile în care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat asupra problematicii curgerii termelor de prescripţie în contextul interpretării Directivei 2014/104/UE a Parlamentului European şi a Consiliului privind anumite norme care guvernează acţiunile in despăgubire in temeiul dreptului intern, în cazul încălcărilor dispoziţiilor legislaţiei în materie de concurenţă a statelor membre şi a Uniunii Europene.
S-a invocat Hotărârea CJUE pronunţată în cauza Cogeco, C-367/17, prin care Curtea de Justiţie a statuat că, şi dacă Directiva mai sus menţionată nu este aplicabilă într-un caz anume, prevederile naţionale privind termenele de prescripţie trebuie să respecte principiul efectivităţii.
Curtea de Justiţie a concluzionat că un termen de prescripţie de 3 ani, care începe să curgă înainte ca partea vătămată să poată determina identitatea celui care a cauzat vătămarea şi care nu poate fi suspendat sau întrerupt pe durata unei proceduri administrative (în acel caz în faţa autorităţilor de concurenţă), face ca dreptul de a pretinde despăgubiri să fie practic imposibil sau excesiv de dificil de exercitat.
Cauza Cogeco confirmă statuări similare repetate din cauze anterioare ale Curţii de Justiţie în sensul că, în absenţa unor reguli care să guverneze o anumită chestiune, toate dispoziţiile naţionale aplicabile trebuie să fie în linie cu principiile UE al efectivităţii şi echivalenţei (cauzele Manfredi, C-295/04 - C-298/04, para. 64 şi Pfleiderer, C-360/09, para. 24).
Principiul efectivităţii impune ca regulile naţionale aplicabile acţiunilor pentru protejarea drepturilor pe care indivizii le au ca urmare a efectului direct al dreptului European, nu trebuie să facă practic imposibil sau excesiv de dificil de exercitat drepturile conferite de dreptul European.
Hotărârea din cauza Cogeco confirmă că şi în situaţiile în care Directiva 2014/104/UE nu este aplicabilă unei acţiuni în despăgubiri pentru pagube cauzate prin încălcarea dreptului concurenţei (aspect care se stabileşte în urma unei analize de la caz la caz), regulile naţionale aplicabile ce guvernează exerciţiul dreptului de a pretinde despăgubiri trebuie să fie în linie cu cerinţele ce derivă din principiul european al efectivităţii.
Această cerinţă este aplicabilă tuturor prevederilor naţionale de acest gen.
Prin aceeaşi decizie s-a mai reţinut:
"Caracterul potrivit al unui termen de prescripţie, în lumina cerinţelor principiului efectivitităţii, este de o importanţă deosebită atât în ceea ce priveşte acţiunile în despăgubiri formulate independent de existenţa unei decizii definitive a unei autorităţi de concurenţă naţionale şi pentru acţiuni în despăgubire formulate ulterior emiterii unei astfel de decizii. În ceea ce priveşte cea de a doua categorie de acţiuni, dacă termenul de prescripţie, care începe să curgă înaintea finalizării procedurii în urma căreia o decizie definitivă este emisă de către autoritatea naţională de concurenţă sau de către instanţa de revizuire este prea scurt în comparaţie cu durata procedurii şi care nu poate fi suspendat sau întrerupt pe durata acestor proceduri, nu este de neimaginat că termenul de prescripţie poate expira chiar înainte ca acele proceduri să fie finalizate. În acel caz, oricărei persoane care a suferit prejudicii îi va fi imposibil să promoveze acţiuni în temeiul unei decizii definitive care stabileşte existenţa unei încălcări a regulilor Europene de concurenţă".
În ceea ce priveşte durata unui termen de prescripţie din legislaţia naţională, Curtea de Justiţie a statuat că. "durata unui termen de prescripţie nu poate fi atât de scurtă încât, în combinaţie cu alte reguli privind prescripţia, să aibă ca efect ca exercitarea dreptului la despăgubiri să fi fie practic imposibilă sau excesiv de dificilă".
Precizează revizuenta că un raţionament similar se impune aplicat şi cauzei de faţă, prin prisma termenului de prescripţie din art. 19 din Legea 554/2004. Lăsând la o parte faptul ca existenţa unei decizii definitive de anulare a actului administrativ nelegal este o condiţie de admisibilitate a unei acţiuni în despăgubiri (aşa cum a stabilit Curtea de Justiţie Europeană în Cauza Plaumann), curgerea termenului de prescripţie pe durata procedurii judiciare de anulare a actului administrativ vătămător contravine flagrant principiului efectivităţii din dreptul European.
În lumina jurisprudenţei Curţii de Justiţie, termenul de prescripţie de 1 an este prea scurt şi contravine şi ca durată principiului efectivităţii din dreptul European. Un termen de 1 an care începe să curgă înainte obţinerii unei hotărâri judecătoreşti definitive de anulare a actului administrativ vătămător face imposibil sau excesiv de dificil de exercitat dreptul la repararea daunelor cauzate prin acte administrative nelegale.
Prin raportare la durata acestui termen - 1 an - acesta contravine şi principiului echivalenţei din dreptul European.
Revizuenta a invocat şi faptul că Decizia 5063 contravine Cartei Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene, mai exact art. 41 din Cartă, referitor la dreptul la bună administrare.
Totodată, sunt încălcate prevederile art. 47 din cartă - dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil, precum şi art. 16, 17, art. 54 din Cartă.
În decizia atacată ICCJ a concluzionat în sensul că relevantă pentru aprecierea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie este data încetării întreruperii economice - 24.05.2012, data ridicării sigiliilor de pe unităţile A.. Dacă ar fi analizat în mod corect şi complet argumentele societăţii şi probele de la dosarul cauzei, în special raportul de expertiză, ICCJ ar fi înţeles că data de 24.05.2012 nu este relevantă şi că societatea nu avea cum să cunoască întinderea niciunuia din prejudiciile suferite ca urmare a deciziei de revocare.
Contrar celor reţinute de ICCJ la pagina 10 din Decizia 5063, A. nu avea cum să cunoască în anul 2012 nici prejudiciul material efectiv suferit şi nici beneficiul nerealizat suferit până în anul 2014, căci efectele deciziei de revocare au destabilizat total modul de acţionare al societăţii, încă din primul an de implementare al planului de afaceri, devansând atingerea obiectivelor de producţie cu 2 ani.
Mai mult, data încetării întreruperii economice (astfel apreciate de ICCJ) nu poate fi relevantă în lipsa unei aprecieri şi aplicări corecte a datei încetării întreruperii juridice a activităţii societăţii. Decizia 5063 constituie o atingere flagrantă a dreptului A. la bună administrare.
Prin aplicarea ad literam a dispoziţiilor din RIL 22/2019, cu ignorarea tuturor probelor relevante din dosar şi stabilirea momentului de început al termenului de prescripţie de 1 an anterior anulării definitive a Deciziei de revocare, a fost încălcat dreptul societăţii de a-şi exercita dreptul de acţiune pentru recuperarea prejudiciilor cauzate de actele şi măsurile nelegale ale autorităţilor, fiind încălcat art. 47 din Cartă.
Prin decizia atacată, ce validează sentinţa instanţei de fond, a fost golit de orice conţinut dreptul la un proces echitabil al A.. Decizia de revocare constituie un act administrativ nelegal ce a fost anulat cu titlu definitiv prin Decizia 7828, iar întreruperea întreruperea activităţii societăţii generate de decizia de revocare - nelegală - a cauzat prejudicii importante.
Instanţele au refuzat vehement nu numai să repare prejudiciile suferite de societate dar, mai important, să soluţioneze cererea acesteia pe fond considerând că termenul de prescripţie al dreptului societăţii, de a acţiona pentru recuperarea daunelor suferite înainte ca societatea să poată acţiona. Căci, existenţa unui act administrativ anulat este o condiţie de admisibilitate a unei acţiuni în despăgubiri.
În final, revizuenta a invocat faptul că Decizia 5063 contravine Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, mai exact art. 6, paragraful 1 din Convenţie, privind dreptul de acces la instanţă, precum şi articolul 1 din Protocolul 1 la CEDO.
În susţinerea încălcării art. 6 alin. (1) din Convenţie, s-a invocat nemotivarea deciziei atacate, arătând revizuenta ca, prin simpla reluare a raţionamentului curţii de apel din fond şi fără propria analiză a probelor de la dosarul cauzei, în special a raportului de expertiză, s-a adus atingere nepermisă dreptului la un proces echitabil.
Decizia 5063 reprezintă rezultatul unei aprecieri manifest eronate a datelor cauzei, ceea ce reprezintă o încălcare a art. 6 para. 1 CEDO, în viziunea Curţii Europene.
S-a mai arătat că revizuenta avea o speranţa legitimă de a fi despăgubită pentru prejudiciile incontestabile suferite ca urmare a aplicării Deciziei de Revocare - act administrativ ulterior anulat definitiv prin hotărâre judecătorească - iar prin conmduita instanţei de recurs dreptul său a fost înfrânt. Prin refuzul înaltei Curţi de a analiza toate probele pertinente cauzei şi soluţionarea cauzei numai în privinţa excepţiei procedurale, a fost încălcat art. 1 Protocolul 1 la CEDO.
4. Apărările formulate în cauză
Intimata A.N.A.F. - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti a depus întâmpinare, solicitând, în esenţă, respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă.
În apărare, a arătat intimata că cererea de revizuire este inadmisibilă, dat fiind că nu este îndeplinită condiţia descoperirii unor înscrisuri noi după pronunţarea hotărârii definitive, care să nu fi fost cunoscute de revizuentă, ori a căror prezentare să nu fi fost posibilă.
Potrivit cererii de revizuire, revizuenta este nemulţumită de motivele pe care se fundamentează soluţia instntei de recurs de respingere a acţiunii, si nu de faptul ca instanţa nu s-a pronunţat asupra unei pretenţii deduse judecaţii ori ca s-ar fi pronunţat asupra unei pretenţii ce nu a făcut obiectul litigiului, astfrel că nu este incident nici motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 1 Cod prodecura civila.
În final, a solicitat intimata cenzurarea cuantumului cheltuielilor de judecată solicitate de partea adversă.
5. Aspecte procedurale
Prin încheierea de şedinţă de la termenul din 15.02.2024, Înalta Curte a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire, invocată de intimata DGRFP Bucureşti, constatând că apărările formulate nu au legătură cu temeiul juridic al cererii de revizuire.
La acelaşi termen de judecată, prin raportare la motivele expuse în încheierea de şedinţă, Înalta Curte a respins cererea revizuentei de sesizare a CJUE cu întrebare preliminară, întemeiată pe dispoziţiile art. 267 TFUE.
Totodată, prin încheierea din data de 15.02.2024, pronunţată în dosarul asociat nr. x/2023, a fost respinsă cererea revizuentei de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (1) şi (2), coroborate cu art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
5. Considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de revizuire
Examinând cauza şi decizia atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit prevederilor art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004:
"(1) Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunţarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată. (2) Sunt supuse revizuirii, pentru motivul prevăzut la alin. (1), şi hotărârile definitive care nu evocă fondul.(…)".
Prezenta cerere de revizuire a fost formulată împotriva unei decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs (decizia nr. 5063/01.11.2022), în dosarul nr. x/2014, prin care a fost respins recursul formulat de recurenta din acel dosar (revizuenta din prezentul litigiu), A. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 278/31 iulie 2020.
Potrivit datelor ce rezultă din dosarul nr. x/2014, ataşat prezentului, societatea A. S.R.L. a fost subiectul unei decizii de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal, care a condus la întreruperea activităţii societăţii, începând cu data de 12.08.2011, precum şi la sigilarea instalaţiei de producţie. Dorin să stopeze aceste efecte ale deciziei de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal, societatea a solicitat în instanţă supendarea executării, până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii în anulare.
Prin Decizia nr. 2424/17.05.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus suspendarea executării actului administrativ, până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii în anulare, potrivit dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 554/2004. În consecinţă, s-a procedat la desigilarea instalaţiilor fabricii de producere a biocombustibilului, la data de 24.05.2012 şi la reluarea activităţii.
Acţiunea în anularea deciziei de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal a fost soluţionată definitiv prin decizia ÎCCJ nr. 7828/17.12.2013, ulterior reluării activităţii societăţii.
Societatea A. S.R.L. a formulat cerere în despăgubiri, întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, ce a format obiect al dosarului nr. x/2014 al Curţii de Apel Bucureşti.(ataşat prezentului dosar)
Astfel cum rezultă din acţiunea introductivă, despăgubirile au fost solicitate pentru recuperarea prejudiciului suferit "ca urmare a întreruperii nelegale a activităţii". Aşadar, prejudiciul a fost invocat prin raportare la punerea în executare a deciziei de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal, urmată de sigilarea instalaţiilor de producţie, circumstanţe în legătură cu executarea actului administrativ, distincte de cele concomitente emiterii actului, analizate în acţiunea în anulare.
Prin sentinţa civilă nr. 278/31.07.2020 a Curţii de Apel Bucureşti, procedând la analiza respectării termenului de formulare a acţiunii în recuperarea prejudiciilor, s-a reţinut că reclamanta putea cuantifica integral prejudiciul la momentul repornirii instalaţiilor, respectiv al ridicării sigiliilor de către Autoritatea Naţională a Vămilor, în urma soluţionării definitive a acţinii privind suspendarea executării, respectiv cel mai devreme la 24.05.2012, acesta fiind momentul de la care executarea/efectele actului administrativ vătămător (constând în suspendarea activităţii) au fost înlăturate. A apreciat instanţa că, din perspectiva momentului de la care reclamanta avea posibilitatea de a cunoaşte şi evalua prejudiciul cauzat prin întreruperea activităţii (aceasta fiind cauza juridică a cererii), nu prezintă relevanţă data la care decizia de revocare a autorizaţiei de anmtrepozit fiscal a fost anulată definitiv, câtă vreme efectele acestui act au încetat anterior acestui moment. Pe cale de consecinţă, determinând ca moment de început al termenului de prescripţie de 1 an data reluării activităţii prin ridicarea sigiliilor - 24.05.2012 - curtea de apel a concluzionat în sensul că termenul de prescripţie s-a împlinit la 24.05.2013, astfel că acţiunea introdusă la 17.12.2014 a fost apreciată ca fiind prescrisă.
Prin decizia civilă nr. 5063/01.11.2022 (decizia atacată cu prezenta cerere de revizuire), a fost respins recursul declarat de societatea A. S.R.L., fiind menţinute integral raţionamentul şi soluţia instanţei de fond.
În considerentele deciziei, Înalta Curte a analizat şi a înlăturat criticile recurentei privind încălcarea dreptului la un proces echitabil, a principiului contradictorialităţii, precum şi criticile privind momentul de la care, în situaţia particulară a recurentei, a început să curgă termenul de prescripţie de 1 an. A observat cu acea ocazie instanţa de recurs că "stabilirea momentului la care reclamanta a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei invocate prin cererea de chemare în judecată constituie o împrejurare de fapt", iar prin raportare la împrejurările de fapt relevante speţei, având în vedere că cererea reclamantei viza acordarea de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului efectiv cauzat ca urmare a sistării activităţii, incluzând beneficiul nerealizat, în mod corect instanţa fondului a reţinut că întinderea acestuia putea fi cunoscută de reclamantă "la data încetării măsurii de închidere nelegală a activităţii reclamantei", în urma suspendării executării actului administrativ, când reclamanta "putea prevedea măsura în care Planul de afaceri întocmit nu putea fi realizat, ca urmare a dificultăţilor apărute în producţia şi comercializarea biodiselului, determinate de întreruperea activităţii de producţie". S-a concluzionat, prin raportare la dezlegările anterioare obligatorii ale ÎCCJ, că în mod corect instanţa fondului a apreciat că termenul de prescripţie nu curge întotdeauna de la data rămânerii definitive a hotărârii de anulare a actului administrativ nelegal.
Astfel cum a arătat şi revizuenta prin cererea de revizuire formulată, argumentele instanţei de recurs, expuse cu ocazia analizei criticilor de nelegalitate formulate, nu conţin elemente de noutate faţă de reţinerile instanţei de fond, nefăcând altceva decât să confirme raţionamentul acesteia cu privire la momentul de la care curge termenul de prescripţie de 1 an, pentru formularea cererii în despăgubire.
Pornind de la aceste constatări prealabile, Înalta Curte urmează a reţine, cu prioritate, condiţiile în care operează motivul de revizuire invocate, reglementat de dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, în acest sens fiind esenţiale dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin decizia nr. 45/12 decembrie 2016 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.
Astfel, prin decizia menţionată, Înalta Curte a arătat următoarele:
"(…) 62. Dispoziţiile legale (nn. art. 21 alin. (1) nu pun nicio condiţie referitoare la "încălcarea principiului priorităţii dreptului comunitar" şi, de aceea, interpretând literal textul legal, rezultă că, în principiu, orice încălcare este de natură să constituie motiv de revizuire. Altfel spus, nu există niciun motiv pentru a distinge acolo unde legiuitorul nu distinge. (…)
65. În jurisprudenţa sa, CJUE a reţinut că interpretarea pe care a dat-o unei norme de drept european, în exercitarea competenţei pe care i-o conferă articolul 234 (n.a., actual art. 267 din TFUE), lămureşte şi precizează, dacă este nevoie, semnificaţia şi domeniul de aplicare ale acestei norme, astfel cum trebuie sau ar fi trebuit să fie înţeleasă şi aplicată de la intrarea sa în vigoare (a se vedea, în special, Hotărârea din 27 martie 1980, Denkavit italiana, C-61/79, pct. 16, Hotărârea din 10 februarie 2000, Deutsche Telekom, C-50/96, pct. 43, precum şi Hotărârea din 13 ianuarie 2004, Kuhne & Heitz, C-453/00, pct. 21). Cu alte cuvinte, o hotărâre preliminară nu are o valoare constitutivă, ci pur declarativă, cu consecinţa că efectele sale se aplică, în principiu, de la data intrării în vigoare a normei interpretate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 octombrie 1995, Richardson, C-137/94, pct. 33).
66. Astfel, deciziile interpretative ale CJUE fac corp comun cu norma interpretată şi se aplică în toate situaţiile în care se aplică dreptul european interpretat, adică şi raporturilor juridice care s-au născut/modificat/stins anterior pronunţării deciziilor şi care nu sunt încă definitive (adică fac obiectul unor litigii pendinte).(…)
70. (…) dreptul Uniunii nu se opune reglementării prin legea naţională a unui caz de revizuire precum cel de faţă, impunând însă, în cazul reglementării lui, respectarea principiilor echivalenţei şi efectivităţii (Hotărârea Târşia, C-69/14, pct. 30).
71. Definind principiile echivalenţei şi efectivităţii, CJUE arată că modalităţile procedurale aplicabile acţiunilor destinate să asigure protecţia drepturilor conferite contribuabililor de dreptul Uniunii nu trebuie să fie mai puţin favorabile decât cele aplicabile acţiunilor similare de drept intern (principiul echivalenţei) şi nici să fie concepute astfel încât să facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivităţii) (a se vedea în acest sens, printre altele, Hotărârea Rewe-Zentralfinanz şi Rewe-Zentral, C-33/76, pct. 5, Hotărârea Transportes Urbanos y Servicios Generales, C-118/08, pct. 31, precum şi Hotărârea Test Claimants in the Franked Investment Income Group Litigation, C-362/12, pct. 32).
72. În lumina considerentelor precedente este inadmisibilă cererea de revizuire prin care, în lipsa oricărui element de noutate (care ar putea fi hotărâri pronunţate de CJUE sau dispoziţii de drept unional neinvocate în cauză sau, deşi invocate, netratate de instanţă), se urmăreşte revizuirea unei hotărâri definitive prin care a fost deja dezlegată problematica legată de aplicarea principiului priorităţii dreptului unional, deoarece se opune caracterul revizuirii, de cale extraordinară de atac de retractare (iar nu de reformare), corelat cu principiul autorităţii de lucru judecat.
73. Dacă dreptul Uniunii sau hotărârea interpretativă a CJUE a fost invocată în faţa instanţei care a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere şi această instanţă a analizat-o, partea nu poate critica soluţia pe calea revizuirii deoarece se opune autoritatea de lucru judecat asupra rezolvării date de instanţa de fond sau de recurs. Inadmisibilitatea se impune în această ipoteză întrucât a socoti revizuirea admisibilă ar însemna ca instanţa sesizată cu cererea de revizuire să examineze soluţia instanţei care a pronunţat hotărârea supusă revizuirii, adică să exercite un control judiciar, care nu se poate realiza pe calea revizuirii. Un astfel de control judiciar se poate realiza numai pe calea de atac de reformare, dată în competenţa instanţei ierarhic superioare celei care a pronunţat hotărârea.
74. Această soluţie, care rezultă din principiile care guvernează calea extraordinară de atac de retractare a revizuirii, conform legii naţionale, respectă principiul echivalenţei din dreptul european şi principiul securităţii juridice.
75. Inadmisibilă este şi revizuirea prin care se urmăreşte schimbarea cauzei juridice a cererii de chemare în judecată sub aspectul motivelor de fapt care susţin obiectul cererii sau, altfel spus, al drepturilor subiective invocate care stau la baza pretenţiilor formulate şi a căror protecţie se solicită pe cale judiciară.
76. Cauza juridică a oricărei cereri de chemare în judecată este constituită din fundamentul faptic al raportului juridic dedus judecăţii şi calificarea lui juridică, implicând temeiurile în drept aplicabile. În contenciosul administrativ, care are ca obiect anularea unui act administrativ, cauza juridică a cererii o constituie motivele de fapt, calificate prin prisma normelor juridice incidente, care constituie, împreună, argumentele de nelegalitate a actului administrativ. (…)
78. Nu este necesar ca partea să fi invocat în cursul soluţionării procesului încălcarea vreunui text din dreptul european, însă trebuie să fi invocat dreptul subiectiv ocrotit de dreptul european, chiar dacă nu s-a referit la incompatibilitatea normei interne cu dreptul european. Este inadmisibil ca, sub cuvânt de prioritate a dreptului european, să se invoce în revizuire un motiv de nelegalitate cu totul nou, întrucât se opune caracterul extraordinar al căii de atac.
79. Motiv al revizuirii întemeiate pe art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 554/2004 îl constituie calificarea juridică a faptelor prin prisma normei de drept european incidente sau a interpretării acesteia rezultate dintr-o hotărâre CJUE, iar nu faptele deduse judecăţii, care reprezintă un element imutabil al litigiului.
80. Prin urmare, în revizuirea întemeiată pe art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu se pot invoca fapte relevante noi care constituie motive de nelegalitate a actului administrative, ce nu au fost invocate în faţa instanţei care a pronunţat hotărârea supusă revizuirii. (…).
83. (…) este lipsită de relevanţă neinvocarea în litigiul de bază a dispoziţiilor de drept european preexistente, presupus încălcate prin hotărârea a cărei revizuire se cere, întrucât, potrivit principiului iura novit curia, consacrat de art. 22 alin. (1) şi (4) din C. proc. civ., judecătorul, respectând limitele învestirii sale, este în drept, în virtutea prerogativelor sale jurisdicţionale, să dea cererii calificarea juridică exactă şi să facă aplicarea normelor juridice incidente. Instanţa trebuie să aplice dreptul, care îi este cunoscut, inclusiv dreptul european şi hotărârile interpretative ale CJUE, care au caracter obligatoriu pentru instanţele statelor membre şi se bucură de prioritate în aplicare, potrivit art. 148 alin. (2) din Constituţie.
84. Revine însă instanţei de judecată obligaţia să verifice admisibilitatea revizuirii, raportat la cazul concret dedus judecăţii, orientându-se după reperele menţionate mai sus şi, dacă este cazul, fără să se limiteze la ele, stabilind dacă dispoziţiile de drept european erau sau nu în vigoare la data faptelor relevante în cauză, dacă ele au făcut sau nu obiectul analizei instanţei de judecată ori dacă prin cererea de revizuire se urmăreşte schimbarea cauzei juridice a cererii sub aspectul faptelor relevante pe care s-au întemeiat motivele de nelegalitate.(…)" (subl. ns)
Analizând cererea de revizuire formulată în cauză, prin raportare la considerentele anterior expuse, Înalta Curte va constata că, în realitate, revizuenta este nemulţumită de modalitatea în care instanţa de recurs a stabilit momentul de la care curge termenul de prescripţie de 1 an, pentru introducerea acţiunii în despăgubiri.
Însă, cu privire la această chestiune, urmează a se reţine că textul art. 19 din Legea nr. 554/2004, în temeiul căruia a fost formulată cererea în despăgubire, "leagă" acest moment de data la care partea vătămată "a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei".
Cu privire la această sintagmă, există o dezlegare obligatorie a Înaltei Curţi, care prin Decizia în interesul legii nr. 22/2019 a stabilit că "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia." (subl. ns.)
Aceste dezlegări obligatorii, date prin decizie în interesul legii, au fost avute în vedere în dosarul nr. x/2014, atât cu ocazia pronunţării sentinţei instanţei de fond, cât şi cu ocazia soluţionării recursului, instanţele stabilind că, prin raportare la cauza cererii de chemare în judecată, la materialul probator administrat, revizuenta avea cunoştinţă de întinderea pagubei anterior rămânerii definitive a actului administrativ vătămător.
Aşadar, va constata instanţa de revizuire că modalitatea de determinare a momentului de la care putea fi evaluat prejudiciu a fost rezultatul evaluării situaţiei de fapt relevante, iar nu rezultatul unei interpretări a unui text de lege, care să contravină normelor de drept european.
Se constată că, în cererea de revizuire, revizuenta A. S.R.L., invocă în realitate chestiuni referitoare la modalitatea de evaluare a situaţiei de fapt, apreciind că în mod eronat instanţa care a pronunţat decizia atacată a considerat că acţiunea în despăgubiri ar fi putut fi formulată anterior anulării definitive a deciziei de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal. Însă, având în vedere dispoziţiile legale ce reglementează cazul de revizuire invocat, se constată că acesta poate viza exclusiv "calificarea juridică a faptelor prin prisma normei de drept european incidente, iar nu faptele deduse judecăţii, care reprezintă un element imutabil al litigiului".
Aşadar, aspectele reţinute de instanţele investite cu acţiunea în despăgubiri, referitoare la faptele deduse judecăţii (în legătură cu determinarea momentului de la care partea a avut posibilitatea, în mod efectiv, să cunoască întinderea pagubei), astfel cum au fost acestea dezlegate în baza probelor administrate, nu pot face obiect al contestării în calea extraordinară de atac formulată, deoarece în acest mod s-ar ajunge la reformarea deciziei pronunţate în recurs, ceea ce este inadmisibil.
În ceea ce priveşte constatările instanţei de recurs, potrivit cărora termenul de prescripţie pentru formularea acţiunii în despăgubiri "nu curge întotdeauna de la data rămânerii definitive a hotărârii de anulare a actului administrativ nelegal", care în opinia revizuentei ar contrazice dezlegări anterioare ale instanţelor europene, ori prevederi ale Cartei Fundamentale a Drepturilor Omului, Înalta Curte va reţine că toate criticile formulate în acest sens prin cererea revizuire sunt nefondate.
Astfel, în susţinerea motivului de revizuire, revizuenta a invocat incidenţa în speţă a Hotărârii pronunţate de CJUE în cauza Plaumann C-25/62.
Cu prioritate, Înalta Curte va constata că hotărârea invocată a fost avută în vedere la pronunţarea Deciziei în interesul legii nr. 22/2019, care a fost aplicată întocmai de instanţa a cărei deciziei se solicită a fi revizuită. Completul de judecată competent în soluţionarea recursului în interesul legii, analizând dacă preexistenţa unei hotărâri definitive de anulare a deciziei de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal reprezintă condiţie pentru naşterea dreptului la acţiunea în despăgubiri, a concluzionat în sens negativ, înlăturând implicit de la aplicare opinia jurisprudenţială contrară soluţiei adoptate, întemeiată pe considerentele din Hotărârea CJUE în cauza Plaumann.
La pronunţarea Deciziei în interesul legii nr. 22/2019, Înalta Curte a analizat implicit argumentele opiniei jurisprudenţiale majoritare, potrivit căreia momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire este cel al rămânerii definitive a hotărârii de anulare a actului administrativ vătămător, aceste argumente fiind întemeiate, printer altele, şi pe jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Hotărârea din 15 iulie 1963 - Cauza Plaumann împotriva Comisiei, C-25/62) (paragarful 4 al Deciziei în interesul legii). În urma analizei acestor argumente, s-a concluzionat în sensul că "momentul cunoaşterii întinderii prejudiciului constituie o împrejurare de fapt care nu este, în mod direct, legată nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.".
Cu ocazia pronunţării Deciziei nr. 5063/2011 (atacată cu revizuire), prin aceea că a aplicat, printre altele, Decizia în interesul legii menţionată, însuşindu-şi soluţia potrivit căreia momentul la care persoana a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei nu poate fi legat, în speţă, de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a actului, instanţa de recurs a invalidat implicit şi aplicabilitatea în cauză a Hotărârii CJUE pronunţată în cauza Plaumann (C-25/62).
Aşadar, în considerarea dezlegărilor date prin Decizia ÎCCJ nr. 45/2016 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, obligatorie (para 73-78, anterior citate), se constată că invocarea, pe calea revizuirii, a încălcării Hotărârii CJUE pronunţate în cauza Plaumann C-25/62 este inadmisibilă, aceasta fiind avută deja în vedere cu ocazia pronunţării deciziei atacate cu revizuire, care a aplicat întocmai o decizie obligatorie dată în interesul legii, la pronunţarea căreia aplicabilitatea jurisprudenţei eupropene fusese deja evaluată şi înlăturată.
Suplimentar, Înalta Curte va mai observa şi faptul că Hotărârea CJUE din cauza Plaumann a avut în vedere o ipoteză distinctă de cea analizată în speţa de faţă. Potrivit considerentelor acestei Hotărâri, CJUE a fost sesizată cu acţiune în anularea Deciziei S III 03079 a Comisiei din 22 mai 1962, de refuz al autorizării Republicii Federale Germania de a suspenda parţial taxele vamale aplicabile "mandarinelor şi clementinelor proaspete" importate din ţări terţe, precum şi cu cerere în plata unor despăgubiri în cuantum de 39 414,01 DM.
Procedând la verificarea cererii în despăgubiri, Curtea de Justiţie a reţinut că reclamanta a solicitat despăgubiri al căror cuantum corespunde valorii taxelor vamale şi a impozitului pe cifra de afaceri pe care aceasta a trebuit să le plătească, în urma deciziei împotriva căreia a formulat, în acelaşi timp, o acţiune în anulare. S-a constatat că, în aceste condiţii, "prejudiciul pe care reclamanta pretinde că l-a suferit se întemeiază pe această decizie, iar acţiunea în despăgubiri vizează, în realitate, înlăturarea efectelor juridice pe care decizia contestată le-a produs în privinţa reclamantei şi, având în vedere că, în speţă, decizia atacată nu a fost anulată, că un act administrativ care nu a fost anulat nu poate să constituie, în sine, o faptă cauzatoare de prejudicii în privinţa celor cărora li se adresează, că aceştia din urmă nu pot pretinde, aşadar, daune interese ca urmare a acestui act, că, pe calea unei acţiuni în despăgubiri, Curtea nu poate să decidă luarea unor măsuri care ar înlătura efectele juridice ale unei astfel de decizii care nu a fost anulată; rezultă, aşadar, că acţiunea reclamantei trebuie să fie respinsă ca neîntemeiată."
Contrar aprecierilor revizuentei, prin Hotărârea CJUE invocată nu se reţin cu caracter obligatoriu aspectele invocate prin cererea de revizuire, respectiv că nu ar putea fi formulată acţiune în despăgubiri, anterior anulării definitive a actului administrativ, nici chiar în ipoteza în care efectele actului au fost înlăturate pe calea unei cereri separate, prin suspendarea executării, cum este cazul în speţă.
Ceea ce a reţinut instanţa europeană a fost doar faptul că, atâta vreme cât actul administrativ este legal, acţiunea în anulare fiind respinsă, nu există o faptă cauzatoare de prejudicii, care să dea dreptul la despăgubiri întemeiate pe emiterea acestui act.
În realitate, cererea în despăgubiri adresată CJUE în cauza Plaumann a reprezentat echivalentul cererii în repararea prejudiciului din dreptul intern, întemeiată pe dispoziţiile art. 8 alin. (1) şi art. 18 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ, fiind accesorie acţiunii în anulare, iar nu o cerere distinctă, care în dreptul intern îşi găseşte corespondenţa în art. 19 din Legea nr. 554/2004.
Pe de altă parte, spre deosebire de cauza Plaumann, în speţa de faţă prejudiciul a fost pretins pentru întreruperea nelegală a activităţii societăţii, efect care a fost însă înlăturat, în temeiul art. 14, 15 din Legea nr. 554/2004, inclusiv pe perioada anterioară anulării definitive a actului.
Aşadar, Înalta Curte va observa că Hotărârea pronunţată în cauza Plaumann (c-25/62) nu are incidenţa în cauza de faţă, premisele avute în vedere la pronunţarea acesteia fiind diferite de cele analizate în prezentul litigiu, prin raportare la cauza cererii în despăgubire, care nu poate fi modificată în revizuire, dar şi la împrejurările diferite analizate de instanţa europeană.
A mai invocat revizuenta, tot în susţinerea motivului de revizuire întemeiat pe dispoziţiile art. 21 din legea nr. 554/2004, faptul că decizia atacată ar contraveni practicii recente a ÎCCJ.
Din această perspectivă, criticile formulate se impun a fi respinse, ca inadmisibile, pe motiv că nerespectarea practicii ÎCCJ nu constituie cauză de revizuire, iar aşa cum s-a reţinut în Decizia nr. 45/2016 a ÎCCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, " (...) 77. Caracterul revizuirii, de cale extraordinară de atac, presupune că aceasta poate fi exercitată exclusiv pentru motivele prevăzute de lege, care sunt de strictă interpretare şi aplicare. Aceste limitări sunt de ordine publică."
Referitor la încălcarea jursprudenţei CJUE şi a normelor de drept european în materie de TVA, Înalta Curtea urmează a respinge, de asemenea, criticile formulate, ca inadmisibile, constatând că aplicarea dezlegărilor date de instanţa europeană într-un domeniu armonizat, cum este cel privind taxa pe valoarea adăugată/regimul rambursării TVA (cauzele C-107/10 Enel Maritsa şi Cauza C-431/12 Rafinăria Steaua Română), nu poate fi extinsă unor situaţii juridice, altele decât cele ce fac obiectul armonizării la nivel european.
De altfel, în niciuna dintre aceste hotărâri nu este analizată condiţionarea momentului de la care partea poate evalua prejudiciul, de momentul anulării definitive a actului administrativ vătămător, pentru a se reţine incidenţa lor în speţă. Aspectele referitoare la momentul de la care sunt datorate dobânzile de întârziere pentru rambursarea excedentului de TVA, ori referitoare la necesitatea respectării principiului neutralităţii în materia de TVA, nu au nicio legătură cu necesitatea existenţei unei hotărâri definitive de anulare a actelor administrative, pentru evaluarea prejudiciului, astfel de chestiuni nefăcând obiect al analizei instanţei de drept european în hotărârile invocate de revizuentă.
Nici argumentele invocate în cererea de revizuire referitoare la eventuale asemănări între regimul accizelor şi al taxei pe valoarea adăugată nu pot fi reţinute, în dosarul în care s-a pronunţat decizia atacată nefiind aplicabil dreptul european relevant în domeniul accizelor, dat fiind că obiectul cererii întemeiate pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 a vizat plata de despăgubiri pentru întreruperea activităţii, iar nu modul de stabilire a obligaţiilor fiscale suplimentare, stabilite cu titlul de accize.
În ceea ce priveşte nerespectarea principiilor efectivităţii şi echivalenţei, Înalta Curte va reţine că revizuenta a invocat incidenţa în cauză a dezlegărilor CJUE în materie de despăgubiri cuvenite în temeiul normelor de concurenţă, făcând referire la Hotărârea pronunţată în cauza C-637/17 Cogeco.
Va reţine Înalta Curte că prin Hotărârea invocată Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a interpretat prevederile Directivei 2014/104 a Parlamentului European şi a Consiliului din 26 noiembrie 2014 privind anumite norme care guvernează acţiunile în despăgubire în temeiul dreptului intern în cazul încălcărilor dispoziţiilor legislaţiei în materie de concurenţă a statelor membre şi a Uniunii Europene Text cu relevanţă pentru SEE, precum şi prevederi ale art. 102 TFUE.
Înalta Curte va observa că normele de drept european interpretate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene privesc acţiunile în despăgubire pentru prejudicii cauzate de înţelegeri de tip cartel şi nu are incidenţă în prezentul litigiu, astfel că hotărârea menţionată nu este relevantă din perspectiva art. 21 din Legea nr. 554/2004.
Mai apoi, referitor la aplicarea principiilor efectivităţii şi echivalenţei, Înalta Curte va observa că premisa de la care porneşte analiza instanţei europene este aceea că termenul de prescripţie de 3 ani se calcula, potrivit dreptului intern portughez, de la data la care persoana prejudiciată a avut cunoştinţă de dreptul său la repararea prejudiciului, chiar dacă nu se cunosc persoana responsabilă şi întinderea integrală a prejudiciului. Or, în dreptul national, prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004 condiţionează momentul naşterii dreptului la acţiune de momentul cunoaşterii întinderii prejudiciului, aceasta fiind o chestiune de fapt, de competenţa instanţei învestite cu cererea în despăgubiri.
Or, din această perspectivă, nu se poate concluziona în sensul că raţionamentul expus în jurisprudenţa CJUE invocată, ar fi aplicabil speţei de faţă.
De altfel, Înalta Curte va observa că argumentele invocate de revizuentă în susţinerea încălcării principiului efectivităţii sunt greşit întemeiate pe aplicabilitatea Hotărârii din cauza Plaumann, care în opinia acesteia ar condiţiona acţiunea în despăgubiri de rămânerea definitivă a acţiunii în anularea actului administrativ, ceea ce, potrivit considerentelor antrerior expuse, reprezintă o premisă eronată.
Mai apoi, revizuenta argumentează încălcarea aceluiaşi principiu de durata prea scurtă a termenului de 1 an, pentru formularea cererii în despăgubiri, apreciind că acest termen nu poate să curgă pe durata cât se soluţionează acţiunea în anulare. Or, în condiţiile în care s-a stabilit anterior că soluţionarea definitivă a acţiunii în anulare nu reprezintă întodeauna condiţie pentru introducerea cererii în despăgubire, singura condiţie fiind aceea de cunoaştere a întinderii pagubei, în ipoteza (precum cea în speţă) a posibilităţii cuantificării prejudiciului anterior rămânerii definitive a acţiunii în anulare, nu sunt aplicabile considerentele expuse în hotărârea Curţii, cu privire la încălcarea principiului efectivtăţii. În ipoteza analizată de instanţa europeană, astfel cum s-a arătat anterior, termenul de prescripţie de 3 ani curgea (potrivit dreptului intern portughez) chiar şi în lipsa datelor necesare stabilirii întinderii prejudiciului.
În ceea ce priveşte principiul echivalenţei, în Hotărârea din cauza C-637/17 Cogeco Curtea a reţinut că "(…) 76. Având în vedere faptul că, potrivit datelor congruente furnizate de părţile din procedură, norma de prescripţie prevăzută la articolul 498 din C. civ. se aplică în aceeaşi măsură acţiunilor în despăgubire întemeiate pe dreptul Uniunii, cât şi acelora introduse în temeiul legislaţiei naţionale, în speţă nu se poate prezuma nicio încălcare a principiului echivalenţei.(…)". Or, Înalta Curte va reţine că nici privinţa dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 nu se identifică o deosebire de tratament, care să conducă la concluzia încălcării principiului echivalenţei.
Urmează a fi înlăturate, ca nefondate, susţinerile potrivit cărora încălcarea principiului echivalenţei s-ar putea reţine prin raportare la durata mai mare, stabilită în legislaţia fiscal, a termenului de rambursare a TVA, ori de solicitare a dobânzilor fiscale, în condiţiile în care acest termen este de 5 ani. Înalta Curte va reţine că dispoziţiile din materie fiscală reprezintă norme speciale derogatorii, care nu au incidenţă în prezenta cauză, în care s-au solicitat despăgubiri pentru efectele produse de executarea unui act adminstrativ tipc, iar nu a unui act administrativ fiscal. Deşi revizuenta încearcă să inducă ideea potrivit căreia ar fi aplicabile prevederi europene în materia accizelor, în realitate litigiul nu priveşte restituirea unor creanţe fiscale reprezentând accize, ori dobânzi aferente acestora, ci obligarea unei autorităţi publice la repararea prejudiciului cauzat prin punerea în executare a unui act nelegal, astfel normele speciale în materie fiscală nu sunt incidente.
În ceea ce priveşte susţinerile revizuentei referitoare la încălcarea prevederilor Cartei Drepturilor Fundamentale (art. 41 privind dreptul la buna administrare, art. 47 privind dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil, art. 16 privind libertatea de a desfăşura o activitate comercială, art. 17 privind dreptul de proprietate şi art. 54 referitor la interzicerea abuzului de drept), Înalta Curte urmează a le respinge ca nefondate.
În ceea ce priveşte încălcarea art. 41 din Cartă, se invocă în cererea de revizuire aspecte care au legătură cu evaluarea materialului probator, în stabilirea momentului de la care revizuenta cunoştea întinderea prejudiciului. Or, astfel cum s-a arătat anterior, calea de atac a revizuirii nu poate repune în discuţie modalitatea în care instanţele au determinat o anumită situaţie de fapt, prin raportare la probele administrate, pentru că în caz contrar s-ar ajunge la reformarea deciziei din recurs, ceea ce nu este admisibil.
Referitor la încălcarea art. 47 din Cartă, se critică faptul că instanţa ce a pronunţat decizia a cărei revizuire se solicită ar fi aplicat ad literam Decizia în interesul legii nr. 22/2019, fără a realiza propriile verificări cu privire la posibilitatea revizuentei de a evalua prejudiciul anterior anulării definitive a actului administrativ. Înalta Curte va înlătura ca nefondate aceste susţineri, observând că cererea în despăgubiri a societăţii A. a fost soluţionată de instanţa în urma evaluării materialului probator administrat, fiind analizate în amănunt toate elementele esenţiale, de natură a determina momentul de la care întinderea prejudiciului putea fi cunoscută. Nu se poate susţine aşadar că partea nu ar fi avut drept de acces la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil, toate aspectele valorificate în considerentele deciziei a cărei revizuire se solicită fiind dezbătute în condiţii de contradictorialitate şi cu respectarea dreptului părţilor la apărare.
Criticile privind încălcarea dreptului la a desfăşura activitate economică nu se susţin, garantarea dreptului la recuperarea prejudiciului cauzat de executarea unui act nelegal nefiind necondiţionată, ci supusă unor limitări, precum respectarea termenului de prescripţie în care cererea trebuie formulată. Revizuenta avea cunoştinţă de aceste limitări, neputând invoca necunoaşterea legii, iar faptul că acţiunea în despăgubiri a fost respinsă, nu echivalează unei interdicţii de derulare a activităţii economice.
Pentru aceleaşi considerente, nu se poate reţine nici încălcarea unui drept de proprietate prin respingerea cererii în despăgubiri, neexistând un drept absolut al revizuentei în obţinerea acestor despăgubiri, necondiţionat de respectarea unor proceduri, tot astfel cum aceasta nu deţine nici o "speranţă legitimă" în acest sens.
În ceea ce priveşte existenţa unui "abuz de drept" din partea instanţei de judecată, criticile formulate se impun a fi respinse, în condiţiile în care decizia atacată a fost pronunţată în baza probatoriului administrat, iar modalitatea de evaluare a acestuia nu poate fi cenzurată în prezenta procedură.
Referitor la criticile privind încălcarea, printr-o decizie definitivă a instanţei naţionale, a prevederilor art. 6 paragraf 1 şi art. 1 Protocolul 1 Adiţional la CEDO, Înalta Curte urmează a le respinge ca inadmisibile, constatând că nu pot fi valorificate în procedura reglementată de art. 21 din Legea nr. 554/2004. Doar în urma constatării unei încălcări, de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a drepturilor garantate de Convenţie, se naşte dreptul persoanei vătămate la formularea cererii în revizuire, în temeiul prevederilor art. 509 pct. 10 C. proc. civ.
Pentru toate aceste motive, Înalta Curte va reţine că în cauză nu este incident motivul de revizuire întemeiat pe dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea contenciosului administrativ, astfel că în temeiul art. 21 alin. (3) din acelaşi act normativ, rap. la art. 513 C. proc. civ., va respinge cererea de revizuire, ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 5063 din data de 1 noiembrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2014, ca inadmisibilă.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 23 mai 2024.