Ședințe de judecată: Noiembrie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal

Decizia nr. 2968/2024

Decizia nr. 2968

Şedinţa publică din data de 30 mai 2024

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 04.08.2023 pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. x/2023, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Timiş, solicitând anularea deciziei nr. R1480/06.06.2023 privind respingerea acordării unor drepturi prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 şi obligarea pârâtei la emiterea unei decizii prin care să i se acorde drepturile prevăzute de acest decret-lege.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1. Prin sentinţa civilă nr. 904 din data de 23.11.2023, Tribunalul Timiş, secţia de contencios administrativ si fiscal a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat în favoarea Tribunalului Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta A. şi pe pârâta Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Timiş.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul Timiş a reţinut, în esenţă, că din actele dosarului, mai precis din cartea de identitate provizorie şi rezultatul verificării în baza de date a DEPAB, ar rezulta că domiciliul reclamantei este în oraşul Eforie, jud. Constanţa, motiv pentru care, în virtutea art. 10 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004, competenţa teritorială nu ar aparţine Tribunalului Timiş, ci Tribunalului Constanţa.

2.2. Prin sentinţa civilă nr. 406 din 21 martie 2024, Tribunalul Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis, la rându-i, excepţia necompetenţei sale teritoriale, a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, secţia de contencios administrativ şi fiscal şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea acestuia.

În justificarea soluţiei adoptate, Tribunalul Constanţa a învederat, în esenţă, că existenţa unei cărţi de identitate provizorii, eliberate tocmai pentru motivul lipsei unui domiciliu, nu poate reprezenta un argument care să justifice faptul că reclamanta are domiciliul (nedeterminat) în jud. Constanţa, câtă vreme potrivit declaraţiei sale şi a modului în care a prezentat situaţia sa, domiciliul reclamantei, în sensul art. 87 C. civ., este în străinătate.

A mai arătat instanţa că faptul că reclamanta locuieşte în mod efectiv în Germania este susţinut şi de acordarea unui mandat către o persoană cu domiciliul în România pentru reprezentarea sa în faţa autorităţilor române în scopul obţinerii drepturilor stabilite de Decretul-Lege nr. 118/1990, identificându-se în faţa notarului cu paşaportul românesc şi declarând că are domiciliul în Germania.

3. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând prezentul conflict negativ de competenţă, în raport de hotărârile pronunţate şi de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că instanţa competentă să soluţioneze cauza este Tribunalul Timiş, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pentru următoarele considerente:

Din perspectiva determinării cadrului analizei deferite soluţionării în prezentul regulator de competenţă, Înalta Curte observă că aspectul care a generat conflictul negativ între cele două instanţe care şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces (Tribunalul Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal şi Tribunalul Timiş, secţia de contencios administrativ şi fiscal) îl constituie, în esenţă, chestiunea competenţei teritoriale.

Potrivit art. 87 din C. civ., prin "domiciliu" se înţelege locul unde persoana fizică declară că are locuinţa principală, iar în jurisprudenţa consolidată la nivelul secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că noţiunea de "domiciliu", ca element de determinare a competenţei instanţelor judecătoreşti, trebuie interpretată în sens restrâns, respectiv ca adresă a domiciliului înscris în actul de identitate.

În cauza de faţă, reclamanta a declarat expres că locuinţa sa principală este în Germania, aspect ce rezultă şi din înscrisurile emise de Primarul Oraşului Werdohl, iar emiterea unei cărţi de identitate provizorii pe numele reclamantei nu generează efectele necesare spre a face dovada unui domiciliu al acesteia în România, câtă vreme potrivit art. 20 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români:

"(1) Cartea de identitate provizorie se eliberează în următoarele cazuri: ... c) în cazul cetăţenilor români cu domiciliul în străinătate, care locuiesc temporar în România".

Din cartea de identitate provizorie seria x nr. x, rezultă că motivul eliberării acesteia a fost "Lipsă locuinţă". De asemenea, din menţiunile fişei de evidenţă eliberată ca urmare a accesării bazei de date a DEPABD rezultă că, în cazul reclamantei A., cărţile de identitate provizorii au fost eliberate începând cu anul 2011 motivat de lipsa adresei de domiciliu sau de lipsa locuinţei, ipoteze ce se circumscriu art. 20 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 97/2005.

Or, din conţinutul normativ al acestui text de lege rezultă că, cel puţin pentru ipoteza în discuţie, menţiunile din cartea de identitate provizorie vizează o locuinţă temporară şi confirmă, totodată, existenţa unui domiciliu în străinătate (inclusiv în sensul art. 87 C. civ. şi al normelor generale şi speciale aplicabile în materia determinării competenţei instanţelor judecătoreşti).

Înalta Curte reţine că, deşi prevederile art. 10 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004 reglementează o competenţă teritorială exclusivă, stabilită, în cazul reclamantului, persoană fizică, în raport cu domiciliul acestuia, norma specială nu conţine soluţii proprii care să vizeze ipoteza reclamantului cu domiciliul în străinătate.

Într-o atare situaţie, în virtutea art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, Înalta Curte reţine că devin incidente prevederile art. 111 C. proc. civ., conform cărora:

"Cererile îndreptate împotriva statului, autorităţilor şi instituţiilor centrale sau locale, precum şi a altor persoane juridice de drept public pot fi introduse la instanţa de la domiciliul sau sediul reclamantului ori la instanţa de la sediul pârâtului". Totodată, se reţine că prin cererea de chemare în judecată reclamanta şi-a manifestat voinţa în sensul alegerii instanţei în circumscripţia căreia se află sediul pârâtei Agenţia Judeţeană pentru Plăţi şi Inspecţie Socială Timiş (emitentă a actului atacat), mai precis Tribunalul Timiş, drept instanţă pe care a înţeles să o învestească cu soluţionarea cauzei.

În raport de considerentele expuse şi în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Judeţeană pentru plăţi şi inspecţie socială Timiş - Comisia de aplicare a Decretului Lege nr. 118/1990, în favoarea Tribunalului Timiş, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 30 mai 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.