Şedinţa publică din data de 20 iunie 2024
Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei
Prin cererea înregistrată, la data de 11.08.2023, sub numărul x/2024, pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia I civilă, contestatorul A. a solicitat instanţei să pronunţe o hotărâre, în contradictoriu cu pârâţii Secretarul General al Camerei Deputaţilor şi Parlamentul României - Camera Deputaţilor, prin care să dispună următoarele:
- anularea Ordinului nr. 1183/03.07.2023 pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor privind încetarea plăţii indemnizaţiei pentru limită de vârstă, în conformitate cu art. II din Legea 192/2023, emis de Secretarul General al Camerei Deputaţilor;
- obligarea pârâţilor la plata indemnizaţiei pentru limită de vârstă, actualizată cu rata inflaţiei, începând cu 01.07.2023 la zi;
- obligarea pârâţilor la plata dobânzilor legale aferente de indemnizaţiei pentru limită de vârstă, de la data naşterii obligaţiei şi până la data plăţii efective
- obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată;
2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă
2.1. Prin sentinţa civilă nr. 247 din 7 februarie 2024, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale, ridicată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Iaşi, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
La pronunţarea acestei hotărâri, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a făcut trimitere la întâlnirea preşedinţilor secţiilor specializate ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel, dedicate unificării practicii judiciare în domeniul contencios administrativ şi fiscal, desfăşurată la Bucureşti, în 22 - 23 mai 2023, care au apreciat că astfel de indemnizaţii nu constituie un drept de asigurări sociale ci au o natură juridică distinctă; competenţa de soluţionare a cauzelor privind acordarea acestora revine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a instanţelor competente material şi teritorial.
Reţine Tribunalul Iaşi că la această întâlnire participanţii au agreat opinia INM, în sensul că indemnizaţia prevăzută de art. 49 din Legea nr. 96/2006 constituie un beneficiu specific al calităţii de fost parlamentar, neavând natura juridică a unui drept de asigurări sociale. În cadrul dezbaterilor s-a precizat că soluţia este susţinută şi de considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 261 din 5 mai 2022 (publicată în M.Of. nr. 570 din 10.06.2022) - parg. 75. Cum în speţă se invocă o culpă a Parlamentului României, autoritate centrală, rezultă că dosarul revine în competenţa unei curţi de apel.
În temeiul art. 10 alin. (3) teza I din Lege nr. 554/2004 care prevede că "reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul său." Tribunalul Iaşi a apreciat că soluţionarea cauzei este de competenţa Curtea de Apel Iaşi.
2.2. Prin sentinţa civilă nr. 115 din 8 aprilie 2024, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale a a Curţii de Apel Iaşi, a declinat soluţionarea cererii în favoarea Tribunalului Iaşi, la un complet specializat în soluţionarea de litigii de muncă şi asigurări sociale, a constatat că s-a ivit conflictul negativ de competenţă dintre Curtea de apel Iaşi şi Tribunalul Iaşi şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În motivarea soluţiei, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal a reţinut că, în cauză, fiind vorba despre o indemnizaţie acordată foştilor parlamentari, ca urmare a împlinirii limitei de vârstă de pensionare stabilită potrivit legii, aceste sume pot fi asimilate drepturilor prevăzute de Legea nr. 263/2010 (la care de altfel se făcea trimitere în cuprinsul art. 49 din legea nr. 96/2006), indiferent de denumirea pe care legiuitorul a acordat-o acestora.
În aceste condiţii, a apreciat că nu sunt aplicabile din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ ci cele speciale cuprinse de Legea nr. 263/2010 în care, la art. 153 alin. (1) lit. k), se) arată că "tribunalele soluţionează în primă instanţă litigiile privind: (...) l) alte drepturi şi obligaţii născute în temeiul prezentei legi." Curtea de Apel Iaşi, făcând trimitere la decizia ÎCCJ nr. 863 din 07.04.2022 precizează că această competenţă a completului de litigii de muncă şi asigurări sociale a fost reconfirmată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
II. Considerentele Înaltei Curţi asupra conflictului negativ de competenţă
Înalta Curte, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 133 alin. (2), art. 134, art. 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a pronunţa regulatorul de competenţă în raport cu obiectul cauzei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente cauzei.
Prin cererea dedusă judecăţii, reclamantul A. a solicitat - anularea Ordinului nr. 1183/03.07.2023 de încetare la plată a indemnizaţiei pentru limită de vârstă, obligarea pârâţilor la repunerea în plată a indemnizaţiei pentru limita de vârstă începând cu data de 01.07.2023 la zi, la plata dobânzilor legale, de la naşterea obligaţiei şi până la plata efectivă.
Dreptul la indemnizaţia pentru limită de vârstă a fost, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 7/24.02.2021, prevăzut de art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, iar prin prevederile art. II din Legea nr. 7/24.02.2021, legiuitorul a stabilit că, de la data intrării în vigoare a unui astfel de act normativ, a încetat plata sus indicatei indemnizaţii.
Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 96/2006, deputaţii şi senatorii care îndeplineau condiţiile vârstei standard de pensionare sau ale vârstei standard reduse, prevăzute de Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aveau dreptul, la încetarea mandatului, la indemnizaţie pentru limită de vârstă, dacă nu erau realeşi pentru un nou mandat, data de la care se acorda un astfel de drept fiind, conform dispoziţiilor alin. (2) al aceluiaşi articol, cea a acordării drepturilor de pensie pentru limită de vârstă, dar nu mai devreme de data încetării mandatului aflat în derulare.
Astfel cum rezultă din dispoziţiile anterior citate, indemnizaţia cuvenită deputaţilor şi senatorilor pentru limita de vârstă era asimilată, sub imperiul prevederilor art. 49 din Legea nr. 96/2006, drepturilor de asigurări sociale, fiind datorată şi condiţionată de data la care titularilor acestei indemnizaţii li se acordau drepturile de pensie pentru limită de vârstă.
Faptul că această indemnizaţie pentru limită de vârstă îndeplinea o funcţie similară pensiei pentru limită de vârstă, având natura juridică a unui drept de asigurări sociale acordat în considerarea compensării unor riscuri şi interdicţii sporite în comparaţie cu asiguraţii din sistemul public de pensii, rezultă din Expunerea de motive care a însoţit proiectul Legii nr. 357/2015 pentru completarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor.
Aşadar, indemnizaţia pentru limită de vârstă are o natură juridică asemănătoare cu cea a unei pensii de serviciu, situaţie în care, având în vedere şi excluderea persoanelor alese în funcţie de demnitate publică din categoria funcţionarilor publici, conform art. 382 lit. e) din Codul administrativ, Înalta Curtea va reţine că aceasta se încadrează în categoria drepturilor asimilate asigurărilor sociale.
De altfel, legiuitorul însuşi a calificat indemnizaţia pentru limită de vârstă ca fiind o "pensie de serviciu", în contextul în care, prin prevederile O.U.G. nr. 59/2017 privind modificarea şi completarea unor acte normative din domeniu pensiilor de serviciu, a reglementat, în art. VI, la fel ca în ipoteza altor drepturi privind pensiile de serviciu, modificările normative aduse modului de determinare a indemnizaţiei prevăzute de art. 49 din Legea nr. 96/2006.
În acest context, întrucât competenţa de soluţionare a cauzei trebuie determinată prin raportare la natura concretă a litigiului, faptul că un astfel de demers de încetare a plăţii este stabilit prin ordinul Secretarului General al Camerei Deputaţilor, nu atrage competenţa instanţei de contencios administrativ, întrucât, în planul litigiilor de asigurări sociale, nu este relevantă natura actului prin care se concretizează aceste drepturi, ci conţinutul lor.
Altfel spus, orice decizie privind acordarea sau încetarea pensiei pentru munca depusă şi limita de vârstă are natura juridică a unui act administrativ, în înţelesul Legii nr. 554/2004, însă, în lipsa unor dispoziţii contrare, contestaţiile privind aceste decizii sunt soluţionate de jurisdicţia asigurărilor sociale şi nu de instanţele de contencios administrativ.
De asemenea, Înalta Curte va avea în vedere şi aspectele dezlegate prin paragraful 83 al Deciziei nr. 27/04.12.2017 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, potrivit cărora:
"[...] în condiţiile existenţei unui act normativ special, care reglementează o anumită competenţă materială, emiterea unei decizii de către o instituţie/autoritate publică nu determină competenţa instanţei de contencios administrativ, prin prisma caracterului de act administrativ şi în funcţie de rangul autorităţii publice emitente."
În contextul expus anterior, Înalta Curte reţine că inclusiv un litigiu având drept obiect verificarea legalităţii încetării acordării unui drept ce intră în categoria asigurărilor sociale, precum cel de faţă, intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 152 şi art. 153 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul public de pensii potrivit cărora:
"Jurisdicţia asigurărilor sociale se realizează prin tribunale şi curţi de apel."
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi, secţia I civilă. Potrivit art. 399 alin. (1) C. proc. civ., împotriva executării silite înseşi, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare, iar dispoziţiile alin. (2) al aceluiaşi articol precizează că nerespectarea dispoziţiilor privitoare la executarea silită înseşi sau la efectuarea oricărui act de executare atrage sancţiunea anulării actului nelegal.
În materia contestaţiei la executare, se reţine că, potrivit art. 400 alin. (1) C. proc. civ., contestaţia la executare se introduce la instanţa de executare, aceasta din urmă fiind definită prin dispoziţiile art. 373 alin. (2) din acelaşi cod, ca fiind judecătoria în circumscripţia căreia se va face executarea.
Din dispoziţiile art. 452 şi urm. C. proc. civ., rezultă că, pentru ipoteza executării silite prin poprire, instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se află sediul sau domiciliul terţului poprit, căruia i se comunică adresa de înfiinţare a popririi conţinând interdicţia de a plăti debitorului sumele de bani sau bunurile mobile incorporale ce i se datorează ori pe care i le va datora, declarându-se poprite în măsura necesară pentru realizarea obligaţiei ce se execută silit.
Potrivit art. 453 din acelaşi cod, poprirea se înfiinţează la cererea creditorului, de executorul judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terţului poprit.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa soluţionării cauzei privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Parlamentul României-Camera Deputaţilor şi Secretarul General al Camerei Deputaţilor, în favoarea Tribunalului Iaşi, secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 20 iunie 2024.