Şedinţa publică din data de 26 ianuarie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată
Prin acţiunea formulată reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat anularea în parte a Deciziei FGA nr. 25970/30.03.2021, obligarea pârâtului FGA la plata sumelor de 2.590,66 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi 200 RON reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin sentinţa civilă nr. 1540/2015 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în Dosarul nr. x/2014, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
2. Soluţia instanţei de fond
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 832 din 3 mai 2022, a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta A. S.A.a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
După o amplă prezentare a situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că hotărârea recurată a fost pronunţată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia ICCJ nr. 29/2020.
Potrivit dezlegării date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 29/2020, sumele reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată constituie creanţă de asigurare, ca urmare a faptului că ele s-au născut din regres al A. împotriva B..
Mai mult, potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, creanţele de asigurare sunt definite ca fiind -creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare.
Analizând textul în discuţie, se poate observa că el operează cu două teze. Într-o primă teză se arată faptul că reprezintă creanţe de asigurări toate sumele rezultate dintr-un contract de asigurare. În cea de-a doua teză, se menţionează că reprezintă creanţe de asigurări sumele achitate cu titlu de despăgubiri, indemnizaţii şi prime.
În aceste condiţii, o primă problemă care se ridică este aceea de a determina dacă enumerarea făcută în teza a doua a textului "despăgubiri/indemnizaţii, precum şi prime" este una exemplificativă sau una limitativă.
Valorificând dezlegările date prin considerentele de la pct. (122) - (127) din Decizia ICO nr. 29/2020, se poate observa că enumerarea făcută în teza a doua a textului este una pur exemplificativă şi că reprezintă creanţe de asigurare orice sume datorate creditorilor de asigurare în baza unui contract de asigurare.
În lumina celor de mai sus, apreciem că enumerarea făcută în teza a doua a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 este una exemplificativă şi că reprezintă creanţă de asigurare orice sumă datorată în baza unui contract de asigurare.
Hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, precum şi a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.
Hotărârea de fond este netemeinică şi nelegală întrucât instanţa a soluţionat cauza fără a ţine cont de existenţa contractelor obligatorii cu conţinut legal şi a caracteristicilor acestui tip de contracte.
Argumentul este unul eronat şi contravine prevederilor art. 3 din Legea nr. 136/1995 şi art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, care stabilesc că asigurarea RCA este un contract obligatoriu al cărui conţinut este reglementat prin lege.
Coroborând prevederile stipulate la art. 3 din Legea nr. 136/1995 şi art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 ajungem în mod indubitabil la concluzia că asigurarea RCA este un contract obligatoriu cu conţinut impus prin lege şi că prevederile inserate la Titlul III din Normă - Contractul de asigurare, reprezintă practic conţinutul contractului de asigurare.
În aceste condiţii, apare ca fiind evident că sumele prevăzute la art. 26 alin. (1) lit. d) şi la art. 64 din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 sunt datorate în baza contractului de asigurare, reprezentând astfel creanţe de asigurare.
Chiar şi în ipoteza în care s-ar reţine că sumele reprezentând cheltuieli de judecată nu ar fi datorate în baza art. 26 alin. (1) lit. d) din Norma nr. 14/2011, tot se impune ca acestea să fie suportate de către FGA în temeiul art. 50 din Legea nr. 136/1995.
Prin urmare, este de necontestat faptul că sumele reprezentând cheltuieli de judecată sunt creanţe de asigurare în sensul Legii nr. 213/2015 şi, deci, se înscriu în categoria sumelor ce se impun a fi acoperite de Fond din disponibilităţile sale.
În concluzie, hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (3), art. 26 alin. (1) şi art. 37 din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, instanţa reţinând în mod greşit faptul că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu ar rezulta din cuprinsul unui contract de asigurare.
Respingând contestaţia formulată de A. pe motiv că penalităţile şi cheltuielile de judecată au fost determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, instanţa de fond a schimbat în mod nepermis criteriul de calificare prevăzut la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.
Nicăieri în Legea nr. 213/2015 nu se prevede că sunt creanţe de asigurare doar acele sume care nu au fost generate de un comportament culpabil al asigurătorului aflat în faliment. Nicăieri nu se prevede un astfel de criteriu sau condiţie pentru calificarea unei sume ca fiind creanţă de asigurare.
Şi cu toate acestea, instanţa de fond a calificat penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată ca nefiind creanţe de asigurare pentru simplul motiv că ele ar fi fost generate de conduita culpabilă a asigurătorului, ignorând în acelaşi timp criteriul de calificare prevăzut de lege şi validat de Înalta Curte prin Decizia nr. 29/2020 (ca suma să fie datorată în baza unui contract de asigurare).
Faptul că penalităţile de întârziere nu fac parte din obiectul principal al contractului de asigurare (ele reprezentând un accesoriu) nu conduce la concluzia că ele nu ar fi datorate în baza contractului RCA.
Este adevărat că penalităţile de întârziere nu fac parte din obiectul principal al contractului de asigurare, însă această împrejurare nu reprezintă un argument care să conducă la ideea că ele nu ar izvorî din contract. Deşi reprezintă un accesoriu, penalităţile de întârziere sunt datorate în baza contractului de asigurare RCA.
Argumentul prin care se susţine că penalităţile sunt sancţiuni aplicate asigurătorului şi că din acest motiv ele nu ar fi datorate în baza contractului de asigurare este nefondat. Este de esenţa oricărei penalităţi să se grefeze pe o culpă a uneia dintre părţile contractante, însă acest lucru nu înseamnă ca penalitatea în discuţie nu îşi are sursa în contract. Ori de câte ori o penalitate este reglementată prin contract, ea îşi are sursa în respectivul contract.
Singurul scenariu în care o penalitate nu şi-ar avea sursa în contract, ci exclusiv într-un fapt exterior contractului (culpa uneia dintre părţi), este acela în care contractul nu reglementează expres plata de penalităţi. Or în cazul speţă, situaţia este complet diferită. Contractul de asigurare RCA cuprinde dispoziţii privind plata penalităţilor de întârziere, acestea izvorând din contract, iar nu dintr-un fapt exterior.
Hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.
Analizând trimiterile făcute de A. la prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, instanţa a reţinut că dobânzile şi/sau cheltuielile de judecată datorate de Fond în baza acestui text au la bază o culpă proprie a Fondului, iar nu o culpă a asigurătorului aflat în faliment.
Aşa cum se poate observa, cele două texte vorbesc despre faptul că Fondul poate plăti din disponibilităţile sale dobânzi şi/sau cheltuieli şi că ulterior se poate subroga în drepturilor creditorilor plătiţi prin înscrierea acestor sume la masa credală.
Or, dacă Fondul se poate subroga în vederea recuperării acestor sume, înseamnă că ele au fost plătite din culpa unei terţe persoane, împotriva căreia ulterior se subrogă. Dacă Fondul ar fi plătit aceste sume (dobânzi şi cheltuieli) ca urmare a unei culpe proprii, evident, el nu ar mai fi avut dreptul să se subroge în vederea recuperării lor.
Deci iată cum, contrar interpretării date de instanţa de fond, prevederile art. 18 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/2015 se referă la dobânzi şi/şau cheltuieli pe care Fondul Ie-a plătit din culpa asigurătorului aflat în faliment (că împotriva acestuia se subrogă prin înscrierea la masa credală), iar nu din culpa proprie.
Concluzionând, prevederile art. 18 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/2015 se referă expres la posibilitatea Fondului de a plăti sume ce reprezintă dobânzi şi/sau cheltuieli de judecată.
Hotărârea recurată este contrară dispoziţiilor art. 435 C. proc. civ. referitor la opozabilitatea hotărârilor judecătoreşti.
Astfel, cererea de plată adresată Fondului are la bază inclusiv o hotărâre judecătorească prin care societatea B. S.A. a fost obligată la plata sumelor reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată.
Or, prin sentinţa civilă pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2014, au fost stabilite în sarcina asigurătorului B. (aflat în faliment), accesorii şi cheltuieli de judecată, iar din această perspectivă, FGA are obligaţia de a respecta dezlegarea jurisdicţională în sensul că sumele stabilite cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată, constituie creanţe de asigurare.
În susţinerea recursului sunt indicate şi redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară.
4. Apărările formulate în cauză
Intimatul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
5. Soluţia instanţei de recurs
Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin Decizia nr. 5970/30.03.2021 emisă de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a fost respinsă cererea de plată formulată de reclamanta A. în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere în cuantum de 2790,66 RON şi cheltuieli de judecată în cuantum de 200 RON, care au fost stabilite prin sentinţa civilă nr. 1540/2015 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
Contrar celor invocate prin cererea de recurs, Înalta Curte apreciază că Decizia ICCJ nr. 29/2020 nu este aplicabilă în cauză.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu a fost sesizată cu privire la problematica acordării penalităţilor de întârziere - dacă acestea constituie creanţe de asigurare.
FGA nu preia în patrimoniul propriu obligaţiile asiguratorului, în acest sens, sunt elocvente prev. art. 75 alin. (1), teza a doua, din legea nr. 85/2014, potrivit cărora de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului. Valorificarea drepturilor acestora se poate face numai în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererilor de admitere a creanţelor.
Legiuitorul a înţeles să reglementeze în mod expres că valorificarea drepturilor creditorilor împotriva societăţii debitoare se poate face numai în cadrul procedurii insolvenţei - prin depunerea cererilor de admitere a creanţelor.
Analizând noţiunea de creanţe de asigurări care face trimitere directă la despăgubiri sau indemnizaţii, este evident ca penalităţile constituie o sancţiune pentru neîndeplinirea obligaţiilor- sancţiuni gândite ca daune moratorii, ce îşi au izvorul în Ordinul CSA 14/2011 şi nicidecum în contractul de asigurare.
Conform art. 50 din Ordinul CSA nr. 14/2011 alin. (3): Cuantumul pagubei la vehicule este egal cu costul reparaţiilor părţilor componente sau ale pieselor avariate ori cu costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum şi cele de demontare şi montare aferente reparaţiilor şi înlocuirilor necesare ca urmare a pagubelor produse prin respectivul accident de vehicul, stabilite la preţurile practicate de unităţile de specialitate, la care se adaugă cheltuielile cu transportul vehiculului, precum şi cele efectuate pentru limitarea pagubelor, dovedite cu documente justificative, potrivit art. 55.
În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 2214 C. civ., potrivit cărora: În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite.
Potrivit art. 18 din Ordinul CSA nr. 14/2011: (1) Documentul de asigurare obligatorie RCA eliberat de un asigurător RCA în schimbul unei prime plătite de proprietarul sau utilizatorul unui vehicul garantează, pentru perioada de valabilitate înscrisă, despăgubirea prejudiciilor provocate prin accidente de vehicule produse în limitele teritoriale de acoperire, în conformitate cu prevederile prezentelor norme sau cu dispoziţiile legislaţiei privind asigurarea obligatorie RCA, în vigoare la data accidentului, ale statului în care acesta s-a produs.
De asemenea, art. 2223 Noul C. civ. stabileşte faptul că asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil.
Prin prisma momentului la care la naştere obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere, aceasta nu se naşte în sarcina asiguratului, ci depinde întotdeauna de o acţiune sau inacţiune a societăţii de asigurare.
Articolul 64 din Ordinul CSA 14/2011 prevede că în cazul în care în drepturile persoanei prejudiciate s-a subrogat asigurătorul acesteia, asigurătorul RCA efectuează plata despăgubirilor.
Nefiind o obligaţie preluată prin antrenarea răspunderii civile contractuale a societăţii de asigurare pentru prejudiciul de care răspunde asiguratul, ci prevăzută ab initio în sarcina asiguratorului atunci când nu îşi îndeplineşte la timp obligaţiile sau şi le îndeplineşte necorespunzător, sancţiunea se aplică direct asiguratorului, independent de suma datorată cu titlu de despăgubiri, sau de limitele răspunderii delictuale a asiguratului.
Activitatea FGA este prevăzută prin Legea 213/2015, respectiv Norma ASF 16/2015, nefiind aplicabile textele de lege care erau aplicabile societăţilor de asigurare, respectiv cele referitoare la penalităţile de întârziere. Nici Norma ASF 16/2015 nu prevăd posibilitatea de a obliga FGA la plata penalităţilor de întârziere în caz că nu şi-ar îndeplini obligaţiile.
În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.
Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.
6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 832 din 3 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 26 ianuarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.