Şedinţa publică din data de 26 ianuarie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată
Prin acţiunea formulată reclamanta A. S.R.L. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, să dispună anularea Deciziei nr. 55/P/06.09.2022 emisă de Ministerul Finanţelor - Serviciul de Soluţionare a plângerilor prealabile şi a contestaţiilor prin care s-a respins plângerea prealabilă formulată împotriva Dispoziţiei obligatorii nr. ISR-AIF-1713/17.05.2022 emisa de DGRFP Iaşi.
Prin cererea formulată în data de 27.03.2023, societatea A. S.R.L., în temeiul art. 15 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, a solicitat suspendarea, până la soluţionarea definitivă a cauzei, a executării Deciziei nr. 55/P din 06.09.2022, prin care Ministerul Finanţelor - Serviciul de soluţionare a plângerilor prealabile şi a contestaţiilor a respins plângerea prealabilă, precum şi suspendarea executării Dispoziţiei obligatorii nr. ISR-AIF - 1713/17.05.2022 emisă de DGRFP Iaşi.
2. Soluţia instanţei de fond
Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din data de 19 iulie 2023, a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor şi Direcţia Regională a Finanţelor Publice Iaşi, de suspendare a executării Deciziei nr. 55/P/06.09.2022 şi a Dispoziţiei obligatorii nr. ISR-AIF-1713/17.05.2022.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva încheierii din data de 19 iulie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal reclamanta A. S.R.L.,a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
După o amplă prezentare a situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat o reprezintă necompetenţa materială a organelor de inspecţie economico-financiară în efectuarea controlului, deoarece nu face parte din categoria entităţilor cărora le sunt acordate sume de la bugetul de stat, pentru subvenţionarea unor produse sau susţinerea unor activităţi.
De asemenea, prima instanţă a respins apărarea conform căreia competenţa de verificare a legalităţii documentelor justificative utilizate pentru decontarea sumelor acordate de la bugetul de stat, pentru transportul subvenţionat al beneficiarilor Legii nr. 147/2000, aparţine Ministerului Transporturilor la momentul decontării sumelor respective, întrucât verificările efectuate de acest minister au la bază decontul justificativ întocmit de către operatorul de transport, ministerul neavând acces la toate documentele verificate în cadrul inspecţiei economico financiare (cupoane talon, mătcile legitimaţiilor de transport, etc).
În acelaşi sens, prima instanţă a menţionat că existenţa unui control ex ante (efectuat de Ministerul Transporturilor anterior decontării) nu exclude existenţa unui control ex post (efectuat de inspecţia economico financiară), în cadrul acestuia din urmă fiind verificată realitatea serviciului prestat şi întocmirea deconturilor justificative în legătură cu care responsabilitatea aparţine operatorilor de transport.
În opinia recurentei, raţionamentul în temeiul căruia prima instanţă a statuat în sensul competenţei inspecţiei economico financiare de efectuare a verificării este incorect, consecinţa acestei împrejurări fiind pronunţarea unei hotărâri nelegale.
Astfel, susţinerile primei instanţe cu privire la responsabilitatea operatorului de transport în legătură cu procedurile de decontare de la buget a contravalorii prestaţiilor de transport, cu privire la existenţa în cadrul inspecţiei a verificărilor ex ante şi ex post sau cu privire la limitele verificării efectuate de Ministerul Transporturilor nu sunt de natură - indiferent dacă ar fi sau nu corecte - să atragă competenţa inspecţiei economico financiare atât timp cât condiţia esenţială prevăzută de O.U.G. nr. 94/2011 din perspectiva posibilităţii de verificare a operatorilor economici cu capital privat nu este îndeplinită. Sumele încasate de la bugetul de stat nu i-au fost acordate pentru susţinerea unor activităţi sau pentru subvenţionarea unor produse, ci reprezintă simple venituri încasate pentru prestarea unor servicii de transport.
Nelegalitatea soluţiei pronunţate derivă, în primul rând, din faptul că pentru a justifica aplicabilitatea dispoziţiilor art. 3 pct. 5 lit. f) şi art. 3 pct. 6 din O.U.G. nr. 94/2011, instanţa a apelat la o ficţiune juridică constând în crearea unei categorii inexistente de beneficiari de subvenţii, respectiv categoria "beneficiarilor indirecţi" definiţi ca fiind "cei care se bucură finalmente de alocări în schimbul unui serviciu prestat".
Caracterul greşit al interpretării de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 3 pct. 5 lit. f) şi art. 3 pct. 6 din O.U.G. nr. 94/2011 este evident. Deşi transferurile de la bugetul de stat care atrag competenţa de verificare a inspecţiei economico financiare au o prezentare exemplificativă în art. 3 pct. 6, teza finală a aceluiaşi text de lege impune condiţia suplimentară ca sumele în cauză să fie acordate de la bugetul de stat pentru subvenţionarea unor produse sau susţinerea unor activităţi.
Aşadar, deşi enumerarea tipurilor de transferuri are caracter exemplificativ, categoria sumelor în cauză este limitată de lege în sensul că, indiferent de tipul lor, sumele respective trebuie să fie acordate beneficiarului în scopul subvenţionării unor produse sau susţinerii unor activităţi.
În cuprinsul încheierii contestate, prima instanţă a motivat faptul că nici cerinţa pagubei iminente nu este îndeplinită, deoarece "argumentele cu caracter general prezentate de reclamantă, vizând imposibilitatea desfăşurării activităţii de transport persoane în contextul executării silite a titlului de creanţă, nu sunt suficiente în a reliefa o pagubă concretă şi iminentă".
Recurenta consideră că argumentul primei instanţe este vădit nefondat, în condiţiile în care a expus în mod concis consecinţele imediate ale punerii în executare a actului administrativ financiar contestat.
Astfel, executarea sumei cu privire la care s-a dispus restituirea, din cauza cuantumului ridicat al acesteia, ar echivala cu intrarea în incapacitate de plată şi cu încetarea existenţei, ceea ce ar reprezenta un prejudiciu ireparabil chiar şi în ipoteza admiterii ulterioare a acţiunii având ca obiect anularea actului administrativ.
Executarea silită a sumelor cu privire la care s-a impus obligaţia de restituire presupune, pe de o parte, indisponibilizarea sumelor din conturile bancare, iar pe de altă parte, valorificarea mijloacelor de transport folosite pentru desfăşurarea obiectului de activitate (transport public de pasageri prin curse regulate).
Vânzarea în cadrul procedurii executării silite a mijloacelor de transport deţinute va conduce la imposibilitatea de a mai efectua cursele regulate de transport persoane. De asemenea, blocarea conturilor bancare echivalează cu imposibilitatea de a suporta costurile curente pe care activitatea de transport le presupune (carburant, revizii, taxe speciale de drumuri, etc). Or, din cauza reglementărilor normative stricte existente în materia transportului public de persoane, imposibilitatea de a efectua câteva curse echivalează cu retragerea definitivă a dreptului de a mai efectua activităţi de transport rutier de persoane si implicit cu încetarea activităţii.
În susţinerea recursului sunt indicate şi redate texte de lege incidente pricinii.
4. Apărările formulate în cauză
Intimaţii Direcţia Generala Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi Ministerul Finanţelor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
5. Soluţia instanţei de recurs
Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimaţilor, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Înalta Curte are în vedere dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, potrivit cărora:
"în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunţarea instanţei de fond".
Suspendarea actelor juridice reprezintă operaţiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca şi cum actul dispare din circuitul juridic, deşi, formal-juridic, el există, iar suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziţia autorităţii emitente sau a instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.
Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.
La modul concret, conform legislaţiei naţionale, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.
Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.
Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare instanţa este limitată la a cerceta, după verificarea condiţiei de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă.
Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanţa nu va cerceta îndeplinirea condiţiilor de legalitate şi oportunitate ale actului administrativ, această obligaţie revenindu-i instanţei de fond, învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare.
Condiţia existenţei cazului "bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea şi înţelepciunea judecătorului sub aspectul conţinutului său, presupune ca asupra legalităţii actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispoziţiilor actului, respectiv a consecinţelor juridice pe care le-a produs.
Pentru a înlătura, chiar şi temporar, regula executării imediate şi din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanţa poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză şi care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate, fără a analiza, pe fond conţinutul actului administrativ, instanţa având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenţei dreptului.
Instanţa constată că nu este suficient ca reclamantul să afirme existenţa unor motive de nelegalitate, ci trebuie să ofere unele elemente probatorii care, fără o cercetare aprofundată, să permită formarea unui dubiu serios asupra legalităţii actului, un stadiu incipient al convingerii că, în final, este posibil ca prezumţia de legalitate să fie răsturnată. Indiciile de nelegalitate trebuie să fie evidente, să poată fi identificate cu uşurinţă, la nivelul aparenţelor.
La o examinare sumară a legalităţii deciziei contestate, pe care o permite soluţionarea cererii de suspendare a executării, nu se identifică indicii de nelegalitate vădită, de natură să justifice suspendarea executării deciziei.
Deci, nu există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumţia de legalitate, fără însă ca prin aceasta, să antameze sau să anticipeze analiza pe fond, a conţinutului şi legalităţii actului administrativ contestat.
Instanţa de control judiciar consideră că şi cerinţa pagubei iminente ce s-ar produce recurentei-reclamante în cazul executării imediate nu este îndeplinită în cauză.
Conform art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
Aşadar, paguba iminentă presupune o anumită urgenţă pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ.
Soluţia suspendării actului administrativ până la pronunţarea instanţei se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie corespunzătoare, măsură care se recomandă a fi luată de autoritatea jurisdicţională, fără ca astfel să se aducă atingere executării deciziilor autorităţilor administrative prin care se impun particularilor o serie de obligaţii.
Suspendarea pronunţată de instanţă nu afectează principiul caracterului executoriu al actului administrativ, ci tocmai îl confirmă, căci partea apelează la hotărârea justiţiei pentru a nu executa actul până la finalizarea tuturor procedurilor jurisdicţionale.
Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a respins cererea de suspendare reţinând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.
Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.
6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurenta - reclamantă A. S.R.L. împotriva încheierii din data de 19 iulie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 26 ianuarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.