Şedinţa publică din data de 26 ianuarie 2024
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Cererea de chemare în judecată
Prin acţiunea formulată reclamanta, A. S.A., a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate existenţa unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluţionarea cererii de plată înregistrate la FGA cu nr. x/19 aprilie 2016 şi să dispună obligarea pârâtului la soluţionarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispoziţiile legale, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
2. Soluţia instanţei de fond
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1458/2022 din 20 septembrie 2022, a respins excepţiile inadmisibilităţii, tardivităţii şi a prescripţiei invocate cu privire la cererea modificatoare, ca neîntemeiate, a admis în parte cererea de chemare în judecată astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a obligat pârâtul să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 2.342 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 3 mai 2018 şi până la data de 28 octombrie 2021, a respins în rest cererea modificatoare, ca neîntemeiată şi a obligat pârâta să achite reclamantei cheltuieli de judecată parţiale, respectiv taxa judiciară de timbru aferentă cererii modificatoare, în cuantum de 10% din suma acordată cu titlu de despăgubiri, dar nu mai mult de 300 RON, şi onorariul de avocat în sumă de 500 RON.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva hotărârii instanţei de fond atât reclamanta A. S.A. cât şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor au declarat recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
3.1. Reclamanta A. S.A. arată că hotărârea primei instanţe este în parte nelegală, în sensul că a fost pronunţată cu aplicarea greşită şi încălcarea normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În speţă sunt îndeplinite condiţiile legale pentru angajarea răspunderii FGA pentru repararea prejudiciului cauzat A. prin plata cu întârziere a sumelor la care A. era îndreptăţit cu titlu de despăgubiri, urmare a falimentului B.. Fapta ilicită imputabilă FGA constă în soluţionarea nelegală a cererii de plată formulată de A., soluţionare nelegală care în mod inevitabil a implicat şi întârzierea în plata despăgubirilor.
Aşadar, fapta imputabilă FGA are o dublă valenţă: respingerea iniţială şi plata cu întârziere. Or, în contextul în care prin cererea precizată A. a solicitat angajarea răspunderii FGA tocmai pentru plata cu întârziere a despăgubirilor iar însuşi instanţa a reţinut că FGA se face vinovat de plata cu întârziere a despăgubirilor, soluţia de a obliga FGA la plata de despăgubiri doar de la data emiterii Deciziei de respingere contravine principiului reparării integrale a prejudiciului.
Mai precis, dacă se reţine că prin fapta culpabilă a FGA A. a fost lipsit de folosinţa sumei de bani la care era îndreptăţită cu titlu de despăgubiri, repararea integrală a prejudiciului ar fi constat în obligarea FGA la plata de daune interese pentru întreaga perioadă cuprinsă între momentul în care FGA trebuia să facă plata despăgubirilor şi momentul în care a făcut efectiv plata.
Or, dacă momentul în care a fost făcută plata este incontestabil, momentul în care FGA trebuia să facă plata trebuia să fie stabilit în conformitate cu art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea 554/2004 care instituie un termen legal de 30 de zile pentru soluţionarea unei cereri adresate unei autorităţi publice, ori de câte ori printr-o lege specială nu este stabilit un termen expres. Recurenta mai precizează că cererea de plată a fost depusă după ce FGA avea posibilitatea de a face plăţi, conform at. 13 alin. (1) din versiunea în vigoare la acel moment a Legii 213/2015. Prin urmare, în lipsa unui termen stipulat în Legea 213/2015, FGA, ca autoritatea publică, avea obligaţia de a soluţiona cererea de plată a A. în termen de 30 de zile.
Faptul că în realitate, FGA a soluţionat cererea abia la doi an de la depunerea ei, soluţie care de asemenea a fost una nelegală, nu poate să conducă la exonerarea FGA de la plata de daune interese moratorii, aşa cum a decis în mod nelegal prima instanţă. Soluţionarea cu o atât de mare întârziere a cererii de plată este în sine, o culpă imputabilă FGA. Astfel că, de vreme ce în cele din urmă este incontestabil că A. era îndreptăţită la plata de despăgubiri, principiul reparării integrale a prejudiciului impune ca FGA să fie obligat la plata de daune interese moratorii pentru întreaga perioadă cuprinsă între expirarea termenului legal general de soluţionare a cererii de plată şi până la plata efectivă a despăgubirilor.
Astfel, potrivit art. 12 alin. (2) din Legea 213/2015 FGA are obligaţia să instrumenteze dosarele de daună "cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data producerii evenimentului asigurat şi a condiţiilor de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare."
Or, potrivit art. 64 alin. (4) din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29.11.2011 aprobată prin Ordinul CSA 14/2011, în caz de neîndeplinire la timp a obligaţiilor stabilite în sarcina asigurătorului RCA, aceasta va fi obligat la penalităţi în cuantum de 0,1%/zi de întârziere.
De asemenea, potrivit art. 38 din Norma ASF 23/2014:
"Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, care se plăteşte de asigurător."
Prin urmare, faţă de prevederile art. 12 alin. (2) din Legea 213/2015 este evident că dacă FGA este obligat să soluţioneze cererile de plată cu respectarea normelor legale şi a prevederilor contractuale aplicabile raportului de asigurare pe care se grevează cererea de plată, nu există nicio bază legală pentru a înlătura aplicarea faţă de FGA a penalităţilor stipulate prin acte normative, ca evaluare legală a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a sumelor datorate cu titlu de despăgubiri.
Ori de către ori nu există o evaluare contractuală sau legală, făcută printr-o normă specială, a prejudiciului cauzat prin plata cu întârziere a unor sume de bani, aplicabile devin prevederile O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală.
Astfel, potrivit art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 "dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare". În speţă, FGA, deşi în îndeplinirea atribuţiilor stabilite în sarcina sa prin lege, trebuia să procedeze la plata despăgubirilor într-un termen de 30 de zile de la depunerea cererii de plată, FGA a procedat la plata despăgubirilor cu o întârziere de peste 5 ani. Aşadar, în speţă este pe deplin aplicabilă dobânda penalizatoare.
Or, aceasta trebuie stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2), iar nu potrivit alin. (3), aşa cum în mod greşit a făcut prima instanţă. Aceasta deoarece raporturile juridice din care a rezultat obligaţia de plată sunt raporturi specifice decurgând din contracte de asigurare şi din prevederi legale incidente în materia asigurărilor. Atâta vreme cât A. este îndreptăţit la încasarea despăgubirilor în temeiul dreptului de regres al asigurătorului şi în calitate de creditor de asigurare, de vreme ce FGA este, la rândul său, o instituţie creată tocmai pentru a asigura funcţionarea pieţei asigurărilor, nu se poate susţine că raporturile juridice dintre A. şi FGA s-ar fi stabilit în afara exploatării unei întreprinderi fără scop lucrativ.
În realitate, cel care a suferit prejudiciul cauzat prin plata cu întârziere este un asigurător, prin urmare, stabilirea dobânzii penalizatoare trebuie să se facă conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, iar nu în baza art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011. Aceasta cu atât mai mult cu cât dobânda legală reprezintă evaluarea prejudiciului suferit prin lipsa de folosinţă asupra unei sume de bani. Or, evaluarea prejudiciului trebuie să se facă din perspectiva patrimoniului prejudiciat, nu din perspectiva celui care este chemat să repare prejudiciul.
3.2. Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor arată că instanţa de judecată a pronunţat soluţia cu încălcarea competenţei exclusive şi exprese a FGA de a soluţiona cererile creditorilor de asigurări, potrivit procedurii administrative stabilită în cadrul Legii 213/2015, hotărârea fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 2, alin. (3), art. 11 şi art. 14 alin. (1) şi art. 13 alin. (5) şi art. 14 alin. (1) din Legea 213/2015.
Urmarea procedurii administrative de plată prevăzută de Legea 213/2015 este imperativă, fiind unica cale prin care se pot obţine despăgubiri de la reclamantă, neurmarea acestei proceduri atrăgând sancţiunea inadmisibilităţii cererilor, astfel cum instanţele de judecată din întreaga ţară au statuat, precum şi ÎCCJ în mod repetat a stabilit.
În cauză, intimata nu a solicitat penalităţile/dobânzile pretinse prin acţiune de la reclamantă, astfel încât prevederile Legii 213/2015 au fost încălcate, solicitarea acestor accesorii la despăgubiri solicitate şi achitate direct în faţa instanţei de judecată fiind inadmisibilă, atât ca urmare a încălcării dispoziţiilor exprese ale Legii 213/2015, dar şi prin încălcarea principiului accesorium sequtur principale, precum şi a principiului separaţiei puterilor în stat.
Recurentul-pârât consideră că în mod greşit instanţa de judecată a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, în raport cu prevederile art. 19 raportat la art. 8 din Legea 554/2004.
Prin respingerea excepţiei de inadmisibilitate ridicată prin întâmpinare, instanţa de judecată a aplicat greşit dispoziţiile art. 19 raportat la art. 8 din Legea 554/2004, a ignorat susţinerile intimatei din cererea modificatoare şi a făcut o gravă confuzie în ceea ce priveşte obiectul acţiunii.
Or, dacă prin acţiunea de faţă intimata solicită penalităţi/dobânzi, în temeiul legii, aferente despăgubirilor solicitate prin contestaţia ce a făcut obiectul dosar x/2018, nu există nicio justificare legală sau raţională pentru care aceasta să nu fi putut să solicite, odată cu obligarea FGA la plata despăgubirilor-aşa cum a făcut-o şi plata de penalităţi sau dobânzi, în temeiul legii, aşa cum pretinde în cauza de faţă.
Prin motivarea instanţei de fond în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, instanţa instituie un caz nou, nesusţinut de nicio normă de drept sau de logică juridică, în care promovarea realizării în instanţă atât a dreptului principal, cât şi a accesoriilor este respinsă, reclamantul putând să se adreseze pentru accesorii numai dacă anterior instanţa a dat o hotărâre favorabilă pentru dreptul principal. Or, nu există nicio dispoziţie care să oblige titularii drepturilor să se adreseze instanţei mai întâi pentru dreptul principal şi, dacă obţin o hotărâre favorabilă, numai atunci pot cere accesorii, cu excluderea promovării simultane a acţiunii pentru dreptul principal şi pentru accesorii la acesta.
Prin urmare, instanţa de fond în mod greşit a identificat ca act administrativ vătămător contestat în instanţă decizia FGA 14452/03.05.2018 ca fiind condiţia premisă prevăzută de art. 19 din Legea 554/2004 şi îndeplinită de acţiunea intimatei de vreme ce intimata - titularul dreptului dedus judecăţii - identifică şi numeşte o altă cauză a prejudiciului pretins suferit ce se doreşte a fi reparat prin acţiunea de faţă, respectiv soluţionarea cu întârziere a cererii de plată în discuţie, care, în opinia intimatei i-a adus un prejudiciu considerabil.
De asemenea pârâtul-recurent apreciază că instanţa de fond a respins în mod greşit excepţia tardivităţii, ridicată prin întâmpinare, dreptul material la acţiunea privind accesorii la despăgubirile solicitate prin cerea de plată nr. x/30.05.2016, fiind stins.
Faţă de aceste împrejurări soluţia acordării de care instanţa de fond a dobânzilor legale penalizatoare de la data emiterii Deciziei 14452/03.05.2018 şi până la data de 28.10.2021 este nelegală, sumele în discuţie, nici dacă ar fi datorate, nu ar mai putea fi pretinse prin acţiune în justiţie, dreptul material la acţiune fiind prescris.
Instanţa de fond a considerat în mod greşit că în cauză se regăsesc îndeplinite cerinţele răspunderii civile delictuale, chiar şi în cazul în care reclamanta ar fi solicitat despăgubiri nu pentru nesoluţionarea în termen legal a cererii de plată, ci pentru emiterea Deciziei 14452/2018, decizie anulată de instanţa judecătorească.
Deşi intimata-reclamantă pretinde că i-a fost cauzat un prejudiciu pentru emiterea unui act nelegal - Decizia nr. 14452/2018 de respingere a cererii de plată - justifică existenţa prejudiciului prin aceea că cererea de plată a fost soluţionată cu întârziere, pretinzând în acest sens plata de penalităţi de întârziere.
Or, soluţionarea cu întârziere a unei cereri administrative/nesoluţionarea în termenul prevăzut de lege, reprezintă un act administrativ asimilat distinct de actul administrativ tipic anulat de instanţa de judecată în mod definitiv, iar intimata nu a făcut dovada existenţei unui act administrativ asimilat - nesoluţionarea în termen - care să fi fost cenzurat printr-o hotărâre definitivă, astfel că nu este justificată situaţia premisă la care face trimitere art. 19 alin. (1) din Legea 554/2004, astfel cum a fost interpretat prin Decizia nr. 22/2019 a ÎCCJ, pronunţată în interesul legii.
Astfel, actul administrativ tipic anulat de instanţe în mod definitiv a fost Decizia nr. 14452/2018 a FGA, care a soluţionat în realitate cererea de plată, în sensul respingerii acesteia, instanţele nefiind investite cu verificări asupra termenului legal/rezonabil de soluţionare, ci exclusiv cu verificări asupra legalităţii aplicării plafonului de 450.000 RON cererilor de plată ale A..
Nu se poate susţine în mod valid că respingerea nelegală a cererii de plată a dat naştere în patrimoniul A. unui drept la despăgubiri întemeiat pe dispoziţiile art. 64 din Norma CSA nr. 14/2011 sau pe dispoziţiile O.G. nr. 11/2013, deoarece între fapta ilicită a FGA - emiterea deciziei nelegale - prejudiciul invocat de A. ca urmare a nesoluţionării cererii în termen, neexistând raport de cauzalitate.
În realitate, A. nu face altceva decât să confunde dreptul la despăgubiri datorate ca urmare a emiterii unui act administrativ nelegal cu dreptul la despăgubiri datorate pentru nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri administrative, în ambele situaţii aceasta fiind ţinută să facă dovada existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive de constatare a nelegalităţii actului tipic sau asimilat. În speţa de faţă, A. este în posesia unei astfel de hotărâri, însă numai cu privire la existenţa unui act administrativ tipic nelegal, nu cu privire la existenţa actului administrativ asimilat nelegal (nesoluţionarea în termen).
Pe de altă parte, O.G. nr. 13/2011 nu se aplică pentru situaţia nesoluţionării în termenul legal al unei cereri. Pe lângă faptul că un astfel de termen nu este prevăzut de Legea nr. 213/2015, această atitudine a FGA s-a datorat interpretării dispoziţiilor legale, nefiind un refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri, cererea fiind soluţionată de FGA, însă printr-o decizie desfiinţată în instanţă. De asemenea, între părţi nu există o convenţie, în sensul avut în vedere de actul normativ, a cărei nerespectare să atragă plata dobânzilor penalizatoare, şi nici nu se poate discuta de o scadenţă pentru îndeplinirea obligaţiei menţionate.
În consecinţă, pârâtul-recurent apreciază că nu poate fi obligat la plata pretinselor despăgubiri constând în dobânzi legale penalizatoare, în absenţa săvârşirii cu vinovăţie a faptei ilicite, la care s-a raportat intimata-reclamantă în susţinerea acţiunii modificate.
În susţinerea recursurilor sunt indicate şi redate texte de lege incidente pricinii.
4. Apărările formulate în cauză
Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare la recursul formulat de reclamanta A. S.A. prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.
5. Soluţia instanţei de recurs
Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenţi, a apărărilor expuse în întâmpinare, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate.
Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că, în prezenta cauză, instanţa a fost învestită cu cererea modificatoare, prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA cu nr. x/30 mai 2016, constând:
(i) în principal, în penalităţi de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,2%/zi întârziere conform Normei ASF nr. 23/2014, calculate de la împlinirea a 30 de zile de la data depunerii cererii de plată şi până la data de 29 octombrie 2021, data la care banii au fost achitaţi de către FGA;
(ii) şi, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.
Prin întâmpinarea formulată la cererea modificatoare, pârâtul a invocat excepţiile inadmisibilităţii, tardivităţii şi prescripţiei dreptului material la acţiune.
Instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii şi excepţia tardivităţii, soluţie pe care Înalta Curte o împărtăşeşte.
Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ prevede la art. 18 că "(1) Instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă. … (3) În cazul soluţionării cererii, instanţa va hotărî şi asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.", iar la art. 19 că "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2).".
Prin Decizia nr. 22/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii s-a stabilit că "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, … prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.".
Totodată, instanţa supremă a arătat în considerentele deciziei amintite, între altele, şi următoarele motive:
"75. În situaţia în care persoana vătămată, din cauza necunoaşterii cuantumului pagubei ori din alte motive, nu a formulat cererea pentru despăgubiri odată cu acţiunea prin care a cerut anularea actului, are posibilitatea de a acţiona în condiţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004. 76. Intitulat "Termenul de prescripţie pentru despăgubiri", art. 19 din Legea nr. 554/2004 are, în realitate, un obiect de reglementare mai larg, stabilind reguli privind: 1. condiţiile de admisibilitate a acţiunii în despăgubiri; 2. durata şi data de la care curge termenul de prescripţie; 3. instanţa competentă şi 4. procedura aplicabilă. 77. Cererea pentru despăgubiri formulată pe cale separată, întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ. În caz contrar, reclamantul nu poate recurge decât la calea dreptului comun pentru angajarea răspunderii delictuale a autorităţii publice, în condiţiile prevăzute de C. civ.. 78. Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2), art. 8, art. 11 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004, care transpun în plan normativ prevederea cu rang de principiu cuprinsă în art. 52 din Constituţia României, se conturează regula acţiunii în contencios subiectiv de plină jurisdicţie, conţinând şi capătul de cerere privind plata de despăgubiri pentru repararea pagubei şi înlăturarea consecinţelor vătămătoare ale actului administrativ - tipic sau asimilat - nelegal. De aceea, calea procesuală reglementată prin art. 19 din lege este una de excepţie, la care ar trebui să se recurgă numai atunci când speţa oferă elemente apte să conducă la concluzia că reclamantul nu avea, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea pagubei încă de la data formulării acţiunii în anulare, în cadrul termenelor prevăzute în art. 11 din Legea nr. 554/2004. 79. Termenul de prescripţie are durata de un an şi curge de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, art. 19 preluând, în privinţa începutului prescripţiei extinctive, regulile generale din materia prescripţiei dreptului la acţiune în răspundere pentru paguba cauzată prin fapta ilicită şi în cazurile asimilate. Momentul la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei este o chestiune de fapt care se stabileşte în funcţie de circumstanţele cauzei, luându-se în considerare natura, conţinutul şi efectele conduitei administrative nelegale. 80. Trimiterea pe care alin. (2) al art. 19 din Legea nr. 554/2004 o face la termenul prevăzut de art. 11 alin. (2), printr-o tehnică legislativă ce poate genera confuzii, poate fi interpretată numai ca referindu-se la durata de un an a termenului de prescripţie şi nicidecum extinsă la natura juridică şi la punctul de plecare. În caz contrar, s-ar ajunge la o contradicţie cu alin. (1) al art. 19, care stabileşte natura termenului ca fiind de prescripţie, în timp ce art. 11 alin. (2) reglementează un termen substanţial de decădere, care curge de la data comunicării actului administrativ.".
Astfel, Înalta Curte apreciază că temeinic şi legal s-a constatat că acţiunea formulată de reclamantă nu este inadmisibilă, ci caracterul său admisibil reiese chiar din conţinutul reglementării Legii nr. 554/2004, care permite persoanei vătămate să solicite despăgubiri pe calea unei acţiuni subsidiare în pretenţii, atunci când a cerut iniţial anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri.
De asemenea, în mod corect s-a reţinut că nu se poate aprecia că ar fi intervenit prescripţia extinctivă a dreptului material la acţiune privind o creanţă - penalitate de întârziere sau dobândă legală - care la data învestirii instanţei judecătoreşti nu este actuală, fiind condiţionată atât de anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ unilateral, cât şi de lămurirea existenţei în beneficiul reclamantei a creanţei principale, ceea ce nu intervenise însă până la sesizarea instanţei cu acţiunea de faţă.
Cât despre chestiunea tardivităţii, instanţa de fond în mod corect a apreciat că aşa cum a fost pretinsă de pârâtul FGA, atât din textul art. 19 din Legea nr. 554/2004, cât şi din decizia ÎCCJ - RIL nr. 22/219 reiese cu evidenţă faptul că termenul de formulare a acţiunii în despăgubiri este unul de prescripţie, iar nu de decădere, motiv pentru care nu poate să fie incidentă sancţiunea tardivităţii.
Pe fondul cauzei, Înalta Curte reţine că acţiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului de contencios administrativ. O altă cerinţă ce se deduce din interpretarea aceleiaşi norme este că, pentru angajarea răspunderii administrativ patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciul, respectiv daunele pretinse, şi emiterea actelor administrative, anterior anulate sau a căror anulare a fost solicitată prin aceeaşi acţiune, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004.
Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal (act propriu-zis sau act asimilat - refuzul administrativ nelegal).
Regulile generale ale angajării acestei răspunderi, dat fiind momentul emiterii deciziei anulate (03.05.2018), sunt cele ale răspunderii civile delictuale.
Potrivit art. 1349 C. civ., având denumirea marginală Răspunderea delictuală, "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral", iar potrivit art. 1357, având denumirea marginală Condiţiile răspunderii, din acelaşi act normativ, "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.".
În cauză, reclamanta a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosinţă asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanţă de asigurare prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă.
Pentru repararea acestuia din urmă nu se poate impune însă creditorului de asigurări să recurgă la o acţiune în răspundere civilă delictuală în faţa instanţei de drept comun pentru perioada 03.05.2018 - 28.10.2021, câtă vreme premisa de bază a producerii sale se găseşte în decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, act administrativ anulat, ceea ce atrage incidenţa reglementărilor Legii nr. 554/2004, inclusiv sub aspectul reparării pagubei.
În mod corect s-a reţinut că nu la aceeaşi concluzie se poate ajunge şi în ceea ce priveşte perioada anterioară datei de 03.05.2018, câtă vreme, faţă de disp. art. 19 din Legea nr. 554/2004, lipseşte hotărârea judecătorească definitivă care să cenzureze pretinsul act administrativ asimilat nelegal (nesoluţionare în termen sau refuz nejustificat de soluţionare), imputat de reclamanta A. în sarcina pârâtului FGA ulterior împlinirii unui termen de 30 de zile calculat de la data înregistrării cererii de plată.
Prin efectul cererii adiţionale de modificare a obiectului acţiunii introductive de instanţă, partea reclamantă, întemeindu-se pe disp. art. 19 din Legea nr. 554/2004, a solicitat acordarea despăgubirilor, ceea ce implica premisa legală esenţială a existenţei unei hotărâri judecătoreşti privind cenzurarea unui act administrativ tipic sau asimilat emis de pârât. Or, o astfel de hotărâre judecătorească există doar în sensul anulării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, deci pentru perioada începând cu data emiterii actului administrativ nelegal, fără ca partea reclamantă să demonstreze existenţa sa şi cu privire la conduita Fondului de Garantare a Asiguraţilor între data înregistrării cererii de plată şi data de 03.05.2018 a emiterii deciziei anulate.
Pe de o parte, că dobânda cuvenită A. prezintă natura juridică a celei penalizatoare, iar, pe de altă parte, că raportul juridic litigios nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci priveşte activitatea Fondului de Garantare a Asiguraţilor vizând creanţele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015. În acest din urmă sens, premisa esenţială a acordării sumei cu titlu de creanţă de asigurări de către FGA nu se regăseşte în activitatea de asigurări desfăşurată în trecut de societatea de asigurări falită, B. S.A., ci în competenţa acordată pârâtului prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de garantare a asiguraţilor către creditorii de asigurări.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că temeinic şi legal instanţa de fond a reţinut că despăgubirea ce se cuvine părţii reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 670 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 28.10.2021.
Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor "În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie: a) creanţa de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; (...)".
Textul de lege a fost interpretat prin Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (ÎCCJ - HP), prin care s-a reţinut că "În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.(...)".
Relevante în speţă sunt şi prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, potrivit cărora reprezintă: "i) creanţe de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului;(...)".
De asemenea, potrivit Ordinului CSA 14/2011privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule: art. 1 alin. (2): "Contractul de asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule acoperă răspunderea civilă delictuală a proprietarului sau a utilizatorului unui vehicul pentru prejudiciile produse unei terţe părţi prin intermediul vehiculului."; art. 26 alin. (1): "Asigurătorul RCA are obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretenţiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă. Fără a se depăşi limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare RCA, în condiţiile în care evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a poliţei de asigurare RCA, se acordă despăgubiri în formă bănească pentru: a) vătămări corporale sau deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial; b) pagube materiale; c) pagube reprezentând consecinţa lipsei de folosinţă a vehiculului avariat; d) cheltuieli de judecată efectuate de către persoana păgubită."; art. 64 alin. (4) Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la alin. (2) şi (3) sau şi le îndeplineşte defectuos, la suma solicitată pentru plata asigurătorului RCA se aplică o penalizare de 0,1%, calculată pentru fiecare zi de întârziere".
Din interpretarea coroborată a normelor juridice menţionate, s-a constatat că aceste penalităţi de întârziere sunt în legătură strictă cu modalitatea de îndeplinire de către asiguratorul RCA a obligaţiei de plată a despăgubirii în cadrul acţiunii în regres, exercitată în considerarea dispoziţiilor art. 2210 C. civ., privind subrogarea asiguratorului în drepturile asiguratului său.
Aceste penalităţi de întârziere sunt datorate în temeiul normei ASF privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, izvorul obligaţiei de plată fiind răspunderea civilă delictuală a asiguratorului RCA pentru fapta proprie. Potrivit textului menţionat, penalităţile de întârziere sunt datorate de asigurătorul RCA pentru nerespectarea la termen a obligaţiei de plată a despăgubirii solicitate de asigurătorul CASCO în exercitarea dreptului de regres, respectiv pentru prejudiciul cauzat de asigurătorul RCA prin depăşirea termenelor de plată reglementate de norma ASF în discuţie.
În consecinţă, penalităţile de întârziere pretinse de A. nu pot fi acordate ca despăgubire, lipsind temeiul legal care să permită acordarea lor în caz de întârziere a FGA în plata creanţei de asigurări.
În raport cu cele reţinute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.
Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurenţilor sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.
6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs
Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de recurenta - reclamantă A. S.A. şi de recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 1458/2022 din 20 septembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 26 ianuarie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.