Şedinţa publică din data de 01 februarie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 18 iunie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, a solicitat ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa să se dispună, în principal:
- anularea Deciziei nr. 419/27.03.2020, emise de Autoritate;
- anularea Deciziei nr. 615/22.05.2020, prin care Autoritatea a respins plângerea prealabilă formulată de reclamantul A.;
- în subsidiar, înlocuirea sancţiunii amenzii în cuantum de 15.000 RON dispuse prin Decizia nr. 419/27.03.2020 cu sancţiunea avertismentului;
- obligarea A.S.F. la restituirea oricăror sume încasate în temeiul Deciziei nr. 419/27.03.2020, dacă este cazul;
- obligarea A.S.F. la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 1085 din 02 iulie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:
- a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de anulare a deciziei nr. 615/22.05.2020 de soluţionare a plângerii şi, pe cale de consecinţă, a respins cererea ca inadmisibilă;
- a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei pe capătul de cerere prin care se solicită restituirea sumelor încasate şi, pe cale de consecinţă, a respins acest capăt de cerere pentru lipsa calităţii procesuale pasive;
- a respins în rest cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca neîntemeiată.
3. Recursul exercitat în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 1085 din 02 iulie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.
Recurentul-reclamanat a susţinut că, în mod greşit instanţa de fond a admis excepţia inadmisibilităţii, fiind astfel încălcate prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.
Printr-un alt set de critici, recurentul-reclamant a învederat că, în mod greşit prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a ASF, privind restiuirea sumelor încasate, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Astfel, contrar celor reţinute în hotărârea atacată, nici dispoziţiile O.G. nr. 2/2001, nici dispoziţiile actelor normative invocate de A.S.F. în cuprinsul întâmpinării, respectiv O.U.G. nr. 93/2012 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii de Supraveghere Financiară, Legea nr. 74/2015 privind administratorii de fonduri de investiţii alternative sau Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ nu reglementează expres procedura de recuperare a sumelor plătite în temeiul unor decizii de sancţionare emise de A.S.F. şi anulate ulterior de către instanţă.
Mai mult decât atât, instanţa a omis să constate că Autoritatea are calitate procesuală pasivă necondiţionată, în sensul prevederilor C. proc. civ., având, de asemenea, calitatea de emitent al actelor de sancţionare contravenţională, astfel că nu se poate disculpa şi nu poate renunţa la o eventuală calitate procesuală pasivă în legătură cu aspecte juridice care derivă din exercitarea atribuţiilor stabilite de lege în sarcina Autorităţii.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, recurentul-reclamant a arătat, în esenţă, că sentinţa recurată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 55 şi ale art. 57 din Legea nr. 74/2015, respectiv art. 5 alin. (5) şi art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001 privitoare la individualizarea sancţiunii, învederând lipsa oricărui prejudiciu şi caracterul dispoporţionat al sancţiunii.
Totodată, a susţinut că sentinţa atacată este pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material privind incompatibilitatea membrilor consiliului de supraveghere.
În mod nelegal a argumentat prima instanţă în sensul că atât sancţionarea sa, cât şi pasivitatea ASF ar fi fost justificate prin faptul că membrul Consiliului de Supraveghere nu ar mai fi fost într-o stare de incompatibilitate.
În cazul de faţă, se impune admiterea recursului formulat, având în vedere încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, având în vedere încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. b), art. 7 alin. (1) şi (2), art. 12 alin. (2) şi art. 13 alin. (1) lit. c) din Regulamentul A.S.F. nr. 14/2015, art. 2 alin. (2), art. 5 alin. (1) lit. b), art. 12, art. 13 alin. (1) lit. a), art. 34 alin. (4) lit. c) din Regulamentul A.S.F. nr. 1/2019, art. 12 alin. (1) şi (2) şi art. 55 din Legea nr. 74/2015, art. 5 alin. (5) şi art. 21 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 şi art. 211 din C. civ.
Recurentul-reclamant a mai arătat şi că sentinţa atacată încalcă dispoziţiile art. 51 alin. (2) lit. B), raportat la art. 12 alin. (1) lit. A) din Legea nr. 74/2015, în condiţiile în care simplele menţiuni olografe aplicate pe documente nu presupun lipsa de onestitate, competenţă, prudenţă şi diligentă.
Recurentul - reclamant a reiterat faptul că prima instanţă a încălcat prevederile art. 55 şi art. 57 din Legea nr. 74/2015, respectiv art. 5 alin. (5) şi art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001 privitoare la înlocuirea sancţiunii cu avertismentul, solicitând, în ipoteza în care se va trece peste argumentele referitoare la nelegalitatea şi netemeinicia Deciziei nr. 419/27.03.2020, înlocuirea sancţiunii amenzii cu cea a avertismentului.
Nu în ultimul rând, recurentul-reclamant a învederat că instanţa de fond a reţinut în mod nelegal că nu ar fi relevant faptul nelegalităţii mandatului acordat de B. către C. pentru şedinţele consiliului de supraveghere din data de 03 februarie 2020 şi 19 februarie 2020.
Prin sentinţa recurată, instanţa de fond a încălcat obligaţia stabilită de art. 425 alin. (1) C. proc. civ., respectiv aceea de a demonstra în scris, în mod concret şi coerent şi prin furnizarea unei interpretări proprii situaţiei de fapt şi raportului juridic dedus judecăţii, considerentele pentru care s-a ajuns la soluţia dată, fiind evident că nu şi-a exercitat rolul activ şi nu a condus desfăşurarea procesului în vederea aflării adevărului, drept fundamental consacrat prin dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Constituţie, reiterat în art. 13 C. proc. civ.. Mai mult, procedând astfel, instanţa a încălcat dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 C. proc. civ. şi principiul legalităţii prevăzut de art. 7 C. proc. civ.
4. Apărările formulate în cauză
Intimata-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esenţă, apărările susţinute în faţa instanţei de fond.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare:
Criticile recurentului-reclamant privind excepţia inadmisibilităţii cererii de anulare a Deciziei nr. 615/22.05.2020 sunt întemeiate.
Astfel, conform dispoziţiilor art. 213 din O.U.G. nr. 93/2012 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii de Supraveghere Financiară:
"Deciziile şi orice alte acte administrative emise de A.S.F. se contestă conform Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare".
Reclamantul nu a formulat în mod direct o acţiune împotriva Deciziei nr. 419/27.03.2020, ci s-a adresat autorităţii publice emitente cu o plângere prealabilă, care a fost respinsă prin Decizia nr. 615/22.05.2020, fiind menţinută decizia sancţionatorie emisă în ceea ce îl priveşte.
În dezacord cu opinia primei instanţe, instanţa de control judiciar reţine că ambele decizii se încadrează în noţiunea de act administrativ, prevăzută de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, din moment ce a doua decizie nu a avut la bază strict situaţia existentă la data primei decizii, ci şi argumentele şi înscrisurile utilizate prin formularea plângerii prealabile.
De asemenea, instanţa de recurs reţine că norma de competenţă specială face referire la acţiunea în anularea deciziilor A.S.F., ceea ce înseamnă că trebuie interpretată în favoarea reclamantului, care se consideră vătămat prin emiterea ambelor decizii şi consideră că vătămarea nu poate fi înlăturată decât prin anularea ambelor acte.
Totodată, prevederile art. 57 alin. (2) din Legea nr. 74/2015, în forma în vigoare în perioada de referinţă, sunt în sensul că "actele sancţionatorii emise de A.S.F. pot fi contestate la Curtea de Apel Bucureşti, potrivit dispoziţiilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare".
Prin urmare, se are în vedere că, în măsura în care reclamantul a optat pentru remediul formulării unei plângeri prealabile, iar autoritatea publică pârâtă a epuizat această cale administrativă prin emiterea unei decizii, ambele acte intră în sfera de aplicare a legilor speciale, care conferă persoanelor interesate legitimitate procesuală activă pentru contestarea oricărei decizii A.S.F.
În consecinţă, în cauză se impune respingerea excepţiei inadmisibilităţii cererii de anulare a Deciziei nr. 615/22.05.2020.
Cu toate acesta, Înalta Curte constată că prima instanţă, deşi a admis această excepţie, a procedat la analiza pe fond a tuturor criticilor de nelegalitate invocate de reclamant prin raportare la ambele acte emise de autoritate - actul administrativ şi actul emis în soluţionarea plângerii prealabile.
Criticile recurentului-reclamant privind excepţia lipsei calităţii procesuale pasive sunt nefondate.
Deşi unul dintre capetele de cerere care poate fi supus analizei instanţei de contencios administrativ este cel privind repararea pagubei cauzate, trebuie să existe o identitate între persoana chemată în judecată şi persoana care poate fi obligată "să repare paguba".
În cauză, în raport de dispoziţiile art. 8 alin. (4) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, potrivit cu care "sumele provenite din amenzile aplicate persoanelor fizice în conformitate cu legislaţia în vigoare se fac venit integral la bugetele locale ale unităţii/subdiviziunii administrativ-teritoriale în care contravenientul îşi are domiciliul", pârâta nu poate fi obligată să restituie cuantumul unei amenzi din moment ce sumele provenite din amenzile aplicate de A.S.F. pe piaţa de capital se fac venit integral la bugetele locale.
De altfel, acest aspect se menţionează şi la art. 2 al deciziei contestate, care prevede că "Persoana sancţionată are obligaţia de a achita cuantumul amenzii contravenţionale (…) la Direcţia de Impozite şi Taxe Locale din raza teritorială unde îsi are domiciliul (…)".
În consecinţă, întrucât amenda stabilită în sarcina recurentului-reclamant se face venit la bugetul local si nu a intrat în patrimoniul A.S.F., aceasta din urmă nu poate avea calitate procesuală pasivă faţă de solicitarea de restituire a sumei de 15.000 RON, în măsura în care acesta a achitat-o. Aşadar, prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale atunci când a admis excepţia invocată şi a stabilit că pârâta nu este beneficiara sumelor achitate cu titlu de amendă.
Criticile formulate de recurentul-reclamant cu privire la soluţia instanţei de fond referitoare la fondul cauzei sunt, de asemenea, nefondate.
În fapt, reclamantul, în calitate de preşedinte al Directoratului SIF Transilvania S.A., a fost sancţionat de pârâta ASF cu amendă contravenţională în cuantum de 15.000 RON prin Decizia nr. 419/27.03.2020, constatându-se, în esenţă, lipsa de onestitate şi de diligenţă a acestuia, atribute obligatorii ce trebuie manifestate de această funcţie, conform obligaţiilor impuse de prevederile art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 74/2015.
Ca urmare a formulării plângerii prealabile, pârâta a emis Decizia nr. 615/22.05.2020 privind respingerea plângerii prealabile formulate de dl. A. împotriva Deciziei ASF nr. 419/27.03.2020 .
Criticile recurentului-reclamant ce vizează în concret încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil, precum şi nemotivarea hotărârii atacate, sunt nefondate.
Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.
Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.
Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată; Înalta Curte apreciază că sentinţa recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă.
Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:
"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."
Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi ale art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.
Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a dezvoltat propriile argumente logico-juridice raportate la dispoziţiile legale aplicabile problemei de drept ce trebuia dezlegată, considerentele instanţei de fond fiind coerente şi logice, apte de a susţine dispozitivul, iar împrejurarea că instanţa nu a valorizat argumentele reclamantului este consecinţa logică a soluţiei pronunţate, fiind de subliniat în acest context că, întotdeauna, considerentele instanţei vor fi în opoziţie cu argumentele unei părţi, atunci când, urmare hotărârii pronunţate, partea va fi căzută în pretenţii.
În acest sens, se are în vedere că, în mod corect instanţa de fond nu a analizat în cadrul procesual cu care a fost învestită dacă mandatul acordat de domnul B. domnului D. era legal şi nici dacă cele două hotărâri emise de Consiliul de Supraveghere au fost emise cu respectarea normelor legale, în condiţiile în care prezenta cauză vizează modul în care recurentul a înţeles să-şi exercite calitatea de preşedinte al Directoratului S.I.F. Transilvania S.A., iar nu verificarea valabilităţii unei procuri/unui mandat dat de un membru al Consiliului de supraveghere altuia.
Prin urmare, întreaga critică a recurentului este nefondată din moment ce ea pleacă de la o premisă greşită, şi anume că prima instanţă trebuia să analizeze validitatea procurii.
Totodată, faptul că recurentul-reclamant este nemulţumit de raţionamentul instanţei de fond sau de concluzia la care aceasta a ajuns nu se poate circumscrie în niciun caz motivului de recurs invocat, cu atât mai mult cu cât, în concordanţă cu prevederile art. 22 alin. (1) C. proc. civ., în demersul său vizând aflarea adevărului, în primul rând, judecătorul va soluţiona litigiul aplicând dispoziţiile legale incidente în cauză, respectând astfel principiul legalităţii.
Având în vedere că au fost propuse de părţi două interpretări diferite, opuse ale aceloraşi dispoziţii legale, din motivarea uneia dintre aceste poziţii de către instanţă rezultă, în mod implicit şi logic, şi argumentele pentru care cealaltă interpretare nu poate fi primită, adoptarea poziţiei procesuale a uneia dintre părţi implicând înlăturarea susţinerilor contrare ale părţii adverse.
Aşadar, instanţa de recurs reţine, pe de o parte, că simpla nemulţumire a recurentului-reclamant referitoare la modul în care a interpretat prima instanţă dispoziţiile legale în cauză nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate care să se subsumeze motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., iar pe de altă parte, faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale într-o altă manieră decât cea agreată de parte, relevanţa acestora nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 425 C. proc. civ.
În acest context, nu se poate reţine nici că prima instanţă a soluţionat cauza cu încălcarea dreptului la apărare, în condiţiile în care părţile din dosar au avut posibilitatea să formuleze apărări şi să susţină concluzii cu privire la probatoriul administrat în cauză.
În consecinţă, criticile formulate de recurentul-reclamant sub acest aspect sunt nefondate, întrucât motivarea primei instanţe răspunde argumentelor prezentate de parte, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt şi de drept, nefiind astfel identificate contradicţii în raţionamentul instanţei de fond şi nici considerente străine de natura cauzei.
Înalta Curte va respinge ca nefondate şi criticile recurentului-reclamant privind aplicarea greşită de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 55 şi ale art. 57 din Legea nr. 74/2015, respectiv art. 5 alin. (5) şi art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001.
Recurentul-reclamant a invocat încălcarea acestor prevederi legale atât din prisma individualizării sancţiunii şi a lipsei unui prejudiciu, cât şi din prisma refuzului primei instanţe de a înlocui sancţiunea amenzii cu cea a avertismentului.
Contrar susţinerilor recurentului-reclamant referitoare la inexistenţa unui prejudiciu, instanţa de recurs constată că deciziile contestate au vizat încălcarea prevederilor legale, iar nu constatarea unui prejudiciu, în raport de conduita neadecvată a recurentului, care a prezentat informaţii trunchiate sau extrase din context, în neconcordanţă cu realitatea, ceea ce a creat posibilitatea inducerii în eroare atât a investitorilor, dar şi a A.S.F., cu privire la situaţia de fapt existentă la nivelul Consiliului de Supraveghere şi, implicit, la nivelul societăţii.
Totodată, au fost avute în vedere şi neducerea la îndeplinire a hotărârilor adoptate de către Consiliul de supraveghere al SIF Transilvania S.A. în data de 03 februarie 2020, hotărâri prezumate de A.S.F. ca fiind valabile până la data unei eventuale invalidări a acestora de către instanţa investită cu soluţionarea cererii de suspendare/anulare a acestor hotărâri.
În acest context se are şi în vedere şi că, în condiţiile în care faptele reţinute în sarcina recurentului sunt unele de pericol, ce rezultă din chiar materialitatea faptelor, fără a fi condiţionate de producerea unui rezultat păgubitor, lipsa prejudiciului nu are nicio relevanţă/pertinenţă. În cazul contravenţiilor de pericol, cum este cea reţinută în cauză în sarcina recurentului, acestea se consumă în momentul desfăşurării acţiunii ori inacţiunii prevăzute în norma de incriminare, fără a fi necesară producerea unui anumit rezultat.
În orice caz, faptele acestuia au creat posibilitatea inducerii în eroare a investitorilor/acţionarilor cu privire la situaţia de fapt existentă la nivelul Consiliului de supraveghere şi, implicit, la nivelul SIF Transilvania S.A.
În ceea ce priveşte individualizarea sancţiunii, în mod corect a reţinut instanţa de fond că sancţiunea aplicată, amenda în valoare de 15.000 RON, a fost îndreptată spre minimumul legal, cu toate că autoritatea pârâtă arată că reclamantul fusese deja sancţionat în 2017 şi 2019 cu alte două sancţiuni contravenţionale în valoare de 10.000 RON şi 11.000 RON, aspect de altfel necontestat în cauză.
Prin urmare, având în vedere gravitatea faptelor de care recurentul se face vinovat, astfel cum au fost menţionate în deciziile contestate, amenda a fost aplicată cu respectarea principiului proportionalitătii. Potrivit prevederilor legale, contravenţia săvârşită de recurent putea fi sancţionată cu amendă de la 1.000 RON la 50.000 RON, sens în care amenda aplicată este orientată către minimul prevăzut de lege.
Aşa cum s-a reţinut şi anterior, la stabilirea naturii şi valorii amenzii au fost avute în vedere circumstanţele personale şi reale ale săvârşirii faptei şi conduita făptuitorului, cu luarea în considerare a sancţiunilor anterioare din ultimii 3 ani aplicabile acestuia.
Nu în ultimul rând, nu prezintă relevanţă nici faptul că ar fi existat membri ai Consiliului de supraveghere sancţionaţi cu avertisment pentru fapte diferite de cele reţinute în deciziile contestate în cauză, răspunderea fiind una personală.
Nefondată este şi critica recurentului-reclamant privind încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la incompatibilitatea membrului Consiliului de Supraveghere E..
Astfel, critica recurentului pleacă de la premisa greşită că presupusa stare de incompatibilitate a domnului E. ar fi făcut obiectul analizei instanţei de fond.
Or, aşa cum reiese fără echivoc din conţinutul sentinţei recurate, prima instanţă, în mod corect, nu a procedat la o analiză în ceea ce priveşte incompatibilitatea acestei persoane, întrucât deciziile contestate în cauză privesc modul în care recurentul a înţeles să îşi exercite calitatea de preşedinte al Directoratului S.I.F. Transilvania S.A., iar nu constatarea stării de incompatibilitate/compatibilitate a domnului E. sau refuzul A.S.F. de a retrage, din nou, aprobarea acestei persoane.
În speţă, fapta concretă constatată de autoritate prin decizia de sancţionare, constă în "afirmaţia, cel puţin contradictorie, reţinută atât în raportul curent nr. 833/03.02.2020, cât şi în transcriptul şedinţei consiliului de supraveghere din data de 19.02.2020 (transmis prin adresa înregistrată la A.S.F. cu nr. 5665/20.02.2020), potrivit căreia:
"Deşi sesizată, ASF nu întreprinde nimic în vederea constatării prevederilor art. 15 din Actul Constitutiv al SIF Transilvania, art. 12 şi 13 din propriul Regulament 1/2019 şi cere SIF-ului, sub semnătura unui vicepreşedinte ce coordonează piaţa de capital, prin ameninţări cu sancţiuni/amenzi usturătoare în caz de refuz, înregistrarea în 24 de ore a lui E. la Oficiul Registrului Braşov, în calitate de administrator".
Or, prin adresa VPI nr. x/21.02.2020, emisă de pârâtă, s-a solicitat ca, în termen de 24 de ore, SIF Transilvania S.A. să informeze investitorii cu privire la faptul că în urma hotărârii judecătoreşti nr. 7/17.01.2020 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, Avizul A.S.F. nr. 422/26.07.2017 devine aplicabil în ceea ce priveşte deţinerea calităţii de membru al consiliului de supraveghere a domnului E..
În consecinţă, ceea ce i s-a reproşat reclamantului este faptul că nu a prezentat situaţia reală în raport de solicitarea pârâtei, criticând inacţiunea acesteia dintr-un punct de vedere, dar şi afirmând în mod nereal că aceasta ar fi ameninţat cu sancţiuni/amenzi usturătoare, prin aceste afirmaţii fiind încalcate obligaţiile de onestitate şi diligenţă stabilite de Legea nr. 74/2015 în sarcina reclamantului conform art. 12 alin. (1) lit. a).
În atare situaţie, aşa cum în mod corect a reţinut şi judecătorul fondului, obligaţia reclamantului, în calitatea sa de preşedinte al directoratului SIF Transilvania S.A., era să aducă la îndeplinire obligaţia comunicată de pârâtă şi să prezinte situaţia reală, aşa cum se prezenta la data respectivă, în raport de hotărârea judecătorească executorie în temeiul căreia pârâta solicitase SIF Transilvania S.A. să informeze investitorii, respectiv sentinţa civilă nr. 7/17.01.2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, ca urmare a căreia Avizul A.S.F. nr. 422/26.07.2017 devine aplicabil în ceea ce priveşte deţinerea calităţii de membru al consiliului de supraveghere a domnului E..
Aşadar, recurentul-reclamant nu ţine cont de existenţa la data respectivă a sentinţei civile nr. 7/17.01.2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, prin care s-a dispus suspendarea executării deciziei ASF nr. 1095/19.03.2018 cu privire la retragerea aprobării calităţii de membru în Consiliul de Supraveghere acordată lui E. prin Avizul nr. x/26.07.20177 până la soluţionarea definitivă a cererii de anulare a acestei decizii. Or, fiind suspendată executarea deciziei, se prezuma valabil avizul, autoritatea pârâtă fiind obligată să pună în aplicare şi să dea eficienţă hotărârii judecătoreşti executorii.
Nu în ultimul rând, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, instanţa de control judiciar reţine şi că neducerea la îndeplinire a hotărârilor Consiliului de supraveghere al SIF Transilvania S.A., este un aspect care reiese inclusiv din modul în care recurentul a înţeles să îşi exprime opiniile personale faţă de legalitatea acestora prin inserarea unor menţiuni olografe pe documente emise de acest organ şi reprezintă o conduită incompatibilă cu prevederile art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 74/2015, fiindu-i imputabilă recurentului, astfel că, în mod corect a validat prima instanţă raţionamentul autorităţii pârâte avut în vedere la emiterea deciziilor contestate în cauză.
Pentru considerentele prezentate anterior, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea recursului declarat de reclamantul A., casarea, în parte, a sentinţei recurate şi rejudecând cauza, va respinge excepţia inadmisibilităţii şi va respinge în tot cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca neîntemeiată, urmând să menţină soluţia cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1085 din 02 iulie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează, în parte, sentinţa recurată şi, în rejudecare:
Respinge excepţia inadmisibilităţii.
Respinge în tot cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca neîntemeiată.
Menţine soluţia cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 01 februarie 2024.