Şedinţa publică din data de 01 februarie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanta Parohia Ortodoxă Buna Vestire Evanghelismos (Giurgiu), în contradictoriu cu pârâţii ANRP, CNCI, Comisia specială de retrocedare şi UAT Municipiul Giurgiu, a solicitat:
- anularea Deciziei nr. 8238/31.10.2018, emisă de Comisia specială de retrocedare;
- constatarea existenţei şi întinderii dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului teren de 793,65 mp situat în mun. Giurgiu, judeţul Giurgiu;
- determinarea despăgubirii ce i se cuvine reclamantei,
- obligarea pârâtelor să emită decizia de acordare a despăgubirilor determinate de instanţă şi la plata acesteia;
- obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
Reclamanta a depus la dosar la data de 09 ianuarie 2019 cerere completatoare şi modificatoare a acţiunii introductive, arătând că înţelege să completeze cererea de chemare în judecată cu un nou capăt de cerere prin care contestă Decizia nr. 8238/31.10.2018, emisă de Guvernul României, Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România, din cadrul ANRP în sensul anulării acestei decizii, arătând că înţelege să menţină cererile cuprinse în acţiunea introductivă.
Prin sentinţa civilă nr. 1193 din 03 iunie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată de pârâta Comisia specială de retrocedare şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 03 octombrie 2019, sub acelaşi număr.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 261 din 15 februarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:
- a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a UAT Municipiul Giurgiu şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi a respins acţiunea în contradictoriu cu aceşti pârâţi ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă;
- a respins restul excepţiilor procesuale: tardivitatea cererii completatoare, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a CNCI, inadmisibilitatea şi prematuritatea unor capete de cerere;
- a respins acţiunea formulată de reclamanta Parohia Buna Vestire, în contradictoriu cu pârâtele Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor şi Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Mobile ce au aparţinut Cultelor Religioase din România, ca nefondată.
3. Recursul exercitat în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 261 din 15 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta Parohia Buna Vestire, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate şi, drept consecinţă a casării, trimiterea cauzei spre rejudecare către instanţa de fond.
Recurenta-reclamantă a învederat că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 425 pct. b) teza a doua din C. proc. civ., pronunţând o hotărâre pe baza susţinerilor nedovedite provenite de la Comisia Specială, fără administrarea unui probatoriu care să sprijine în mod obiectiv hotărârea, motiv de recurs încadrat în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
În egală măsură, în opinia acesteia, instanţa de fond eşuează în a motiva în cuprinsul hotărârii care este legătura juridică între potenţialitatea unei cereri de retrocedare depusă de Uniunea Elenă şi prezenta cauză, ceea ce face să devină incident motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., respectiv hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii.
Prima instanţă, în loc să clarifice cine este proprietar/persoană îndreptăţită, ambele cereri fiind respinse de către Comisa Specială de Retrocedare, creează astfel, nelegal, în patrimoniul statului, un beneficiu la care acesta nu este îndreptăţit. Prin acest beneficiu, statul rămâne proprietar pe un teren pe care şi 1-a însuşit în mod abuziv şi pentru care nu a plătit nicio despăgubire sau preţ.
Recurenta-reclamană a susţinut că nelegalitatea hotărârii pronunţate rezultă din faptul că instanţa de fond nu se întemeiază pe probele administrate în cauză, întrucât nu există la dosar nicio dovadă a pretinsei depuneri de către Uniunea Elena a unei cereri de retrocedare vizând acelaşi teren pretins şi de recurentă şi totodată, încălcându-şi obligaţia de aflare a adevărului, întrucât ignoră complet faptul că intimata Comisia Specială de retrocedare a respins atât cererea recurentei, cât şi pretinsa cerere a Uniunii Elene, cu aceeaşi motivare, respectiv că niciuna nu este persoană îndreptăţită.
Cu privire la actul autentificat sub numărul x/13.03.1964 la Notariatul de Stat al Raionului Giurgiu, Regiunea Bucureşti, intitulat Act de Donaţie, recurenta-reclamantă a învederat faptul că acesta a făcut obiectul unei cereri de constatare a nulităţii absolute. Cererea de constatare a nulităţii absolute a făcut obiectul dosarului numărul x/2015, soluţionat de către Judecătoria Giurgiu prin sentinţa Civilă nr. 3885/18.05.2016, rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia numărul 840/21.10.2016 a Tribunalului Giurgiu prin care a fost respins apelul formulat de Consiliul Local al Municipiului Giurgiu prin Primar, ca fiind nefondat.
Conform dispozitivului sentinţei Civile nr. 3885/18.05.2016 s-a dispus admiterea acţiunii formulată de Parohia Buna Vestire, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al Municipiului Giurgiu, constatându-se nulitatea absolută a actului de donaţie numărul 236/13.03.1964 autentificat de Notariatul de Stat al Raionului Giurgiu, fiind recunoscută, cu putere de lucru judecat, Parohiei Buna Vestire Evanghelismos reprezentată prin Preot Paroh A., calitatea de persoană îndreptăţită pentru imobilul teren în suprafaţă de 670 m.p. din curtea bisericii imobil proprietatea sa.
Nulitatea actului juridic civil atrage principiul retroactivităţii, potrivit căruia efectele nulităţii merg până în momentul încheierii actului juridic civil, ca atare, se ajunge în situaţia în care părţile n-ar fi încheiat actul juridic. De asemenea, nulitatea atrage principiul repunerii în situaţia anterioară, potrivit căruia tot ce s-a executat în baza unui act anulat trebuie restituit, astfel încât părţile raportului juridic trebuie să ajungă în situaţia în care acel act nu s-ar fi încheiat niciodată.
Caracterul retroactiv al efectelor anulării Actului de donaţie numărul 236/13.03.1964 autentificat de Notariatul de Stat al Raionului Giurgiu, face ca dreptul său de proprietate să fie dobândit de la momentul trecerii Bisericii Buna Vestire, în urma cererii Epitropiei Greceşti, adresate Preafericitului Părinte Patriarh B., sub jurisdicţia totală a Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române, respectiv începând cu data de 1 aprilie 1967.
Astfel, dreptul său de proprietate asupra suprafeţei de teren de 670 m.p. din curtea Bisericii Buna Vestire ce a făcut obiectul Actului de donaţie numărul 236/13.03.1964, autentificat de Notariatul de Stat al Raionului Giurgiu, recunoscut prin sentinţa civilă nr. 3885/18.05.2016 a preexistat acesteia, ea nefacând altceva decât să îl constate, constatarea sa având un efect declarativ şi dobândind astfel putere de lucru judecat.
Recurenta-reclamantă a mai susţinut că, deşi a depus suficiente înscrisuri la dosar, care dacă nu au convins instanţa, erau îndestulătoare pentru ca să nască prezumţia dreptului de proprietate. În baza rolului activ, instanţa avea îndatorirea de a ordona oricărei persoane fizice sau juridice susceptibilă de a fi deţinut înscrisuri suplimentare necesare pentru aflarea adevărului să le depună la dosarul cauzei. Neprocedând astfel, instanţa a înăcălcat obligaţia de a avea rol activ în aflarea adevărului.
Astfel, prima instanţă nu a ţinut cont de menţiunile din cadrul "Protocolului relativ la bisericile şi şcolile greceşti în România" din 11 august 1931 însoţit de "Lista bisericilor greceşti din România, cărora le este recunoscută personalitatea juridică cu indicaţiunea şcolilor cari depind de aceste biserici şi a bunurilor ce le aparţin", publicat în Monitorul Oficial nr. 203 din 1 septembrie 1931, partea I, pag. 7309-7312, document obţinut de a Arhivele Naţionale, Biroul Judeţean Giurgiu şi depus la dosarul ce a făcut obiectul cererii de restituire înregistrat la Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România din cadrul ANRP, precum şi la dosarul prezentei cauze.
Totodată, prima instanţă nu a avut în vedere sentinţa civilă nr. 3885/18.05.2016, pronunţată în cadrul dosarului numărul x/2015, soluţionat de către Judecătoria Giurgiu rămasă definitivă şi irevocabilă prin Decizia numărul 840/21.10.2016 a Tribunalului Giurgiu, prin care s-a constatat nulitatea absolută a Actului de Donaţie numărul 236/13.03.1964 autentificat de Notariatul de Stat al Raionului Giurgiu, privitor la suprafaţa de 670 m.p., precum şi
Raportul de Expertiză Tehnică Extrajudiciară în specialitatea topografie solicitat şi întocmit în cadrul Dosarului numărul x/C/17.11.2005, înregistrat la ANRP.
Recurenta-reclamantă a învederat şi că, prin acţiunile sale, instanţa de fond a încălcat şi principiul contradictorialităţii, dar şi dreptul la apărare al părţilor, ceea ce atrage casarea hotărârii sub aspectul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Astfel, prin schimbarea calificării juridice a Protocolului încheiat de părţi, fără a pune acest aspect în discuţia părţilor, instanţa a încălcat principiul contradictorialităţii, aceasta neputând pronunţa hotărârea reţinând aspecte pe care nu le-a pus, în prealabil, în discuţia părţilor.
De asemenea, fără a da cuvântul părţilor pe acest aspect, s-a produs o încălcare a dreptului la apărare, garantat de art. 24 din Constituţia României, hotărârea pronunţată în aceste condiţii fiind nulă, devenind astfel din nou incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Nu în ultimul rând, recurenta-reclamantă a susţinut că prima instanţă a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 31 alin. (1) C. civ., ale art. 13 din Norma metodologică de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România şi ale art. 4 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă numărul 94/2000.
Totodată, instanţa a nesocotit prevederile legale cu privire faptul că, în lipsa unor probe directe de preluare abuzivă, instanţa este autorizată de lege să opereze cu prezumţii, astfel cum instanţa de fond admite, dar nu ţine şi cont, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.
Instanţa de fond avea posibilitatea de a corobora actele depuse, care au reprezentat adevărate prezumţii ale dreptului de proprietate, dar şi al preluării abuzive, cu situaţia de fapt, de a-şi exercita rolul activ şi de a strărui prin toate mijloacele la aflarea adevărului în cauză, dar, atitudinea instanţei a fost aceea de a se complace în respingerea cauzei, fără o temeinică cercetare nici a situaţiei de drept, dar nici a situaţiei de fapt, menţinând astfel în beneficiul Statului un drept necuvenit.
4. Apărările formulate în cauză
Intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei civile recurate, reiterând, în esenţă, apărările susţinute în faţa instanţei de fond.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Parohia Buna Vestire este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare:
Criticile vizând depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, încadrate de recurenta-reclamantă în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., sunt nefondate.
Înalta Curte are în vedere că acest motiv de casare priveşte nerespectarea unor competenţe jurisdicţionale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor, respectiv săvârşirea, de către instanţa de judecată, a unor acte aflate în sfera de competenţă a organelor puterii executive sau legislative, situaţie care nu se regăseşte în speţă.
Astfel, instanţa de fond nu a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, posibilitatea şi limitele exercitării controlului judecătoresc al actelor administrative fiind reglementată atât la art. 52 şi art. 126 alin. (6) din Constituţia României, cât şi în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar actul administrativ care face obiectul cauzei nu se încadrează în actele ce nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ prevăzute la art. 5 din Legea nr. 554/2004.
De altfel, criticile recurentei-reclamante vizează în concret încălcarea principiilor fundamentale ale procesului civil, precum şi conţinutul hotărârii atacate, însă aceste aspecte se circumscriu motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., urmând a fi analizate în acest context.
Înalta Curte va respinge şi aceste critici, ca nefondate. Nu se poate reţine că prima instanţă a soluţionat cauza cu încălcarea principiului contradictorialităţii sau a dreptului la apărare, în condiţiile în care părţile din dosar au avut posibilitatea să formuleze apărări şi să susţină concluzii cu privire la probatoriul administrat în cauză.
Criticile recurentei-reclamantei referitoare la modul în care a înţeles instanţa de fond să aprecieze probatoriul administrat în cauză, sunt indisolubil legate de modul în care au fost interpretate şi aplicate normele legale incidente în dosarul dedus judecăţii, astfel că vor fi avute în vedere la analiza motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Totodată, Înalta Curte reţine şi că instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată şi apreciază că sentinţa recurată respectă dispoziţiile art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă.
Pe cale de consecinţă, instanţa de control judiciar reţine că motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată. Instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor susţinerilor formulate de acestea.
Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:
"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."
Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.
În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susţinerile recurentei privind incidenţa unui astfel de motiv de casare.
Criticile formulate de recurenta-reclamantă Parohia Buna Vestire, subsumate motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., sunt întemeiate.
În fapt, situaţia litigioasă între părţi este generată de Decizia nr. 8238/31.10.2018, emisă de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România .
Potrivit deciziei atacate, Comisia specială a respins cererea reclamantei nr. x/C/17.11.2005 privind acordarea de măsuri compensatorii pentru imobilul teren de 793,65 mp situat în mun. Giurgiu, judeţul Giurgiu cu motivarea că suprafaţa de 670 mp din terenul solicitat nu s-a aflat în proprietatea reclamantei la momentul preluării abuzive, fiind în proprietatea Bisericii Greceşti Evanghelismos Giurgiu astfel că reclamanta nu are calitatea de persoană îndreptăţită la restituire, în considerentele deciziei reţinându-se şi că Biserica Greacă nu a reprezentat un cult religios din România, iar pentru suprafaţa de 123,65 mp din terenul solicitat reclamanta nu a depus niciun înscris din care să reiasă dovada proprietăţii şi a preluării abuzive în perioada de referinţă a O.U.G. nr. 94/2000.
Învestită cu cererea în anulare a Deciziei nr. 8238/31.10.2018 emisă de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut cultelor religioase din România şi obligarea acesteia la emiterea unei decizii privind acordarea de măsuri compensatorii, instanţa de fond a respins cererea de chemare în judecată, validând astfel considerentele actului administrativ atacat.
Înalta Curte nu împărtăşeşte opinia exprimată de judecătorul fondului în ceea ce priveşte soluţia dată cererii în anulare a Deciziei nr. 8238/31.10.2018 emisă de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (4) din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România:
"(1)Imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă.
(4) În cazul în care terenul este ocupat parţial, persoana îndreptăţită poate obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase libere, pentru cea ocupată de construcţii noi, pentru cea necesară în vederea bunei utilizări a acestora şi pentru cea afectată unor amenajări de utilitate publică, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent. În cazul în care terenul este ocupat în totalitate, pentru acesta se vor stabili măsuri reparatorii în echivalent. De asemenea, se retrocedează în natură terenurile pe care s-au ridicat construcţii uşoare sau demontabile".
De asemenea, conform art. 4 alin. (3)-(6) din acelaşi act normative:
"(3) Pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declaraţii de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum şi orice acte care, coroborate, întemeiază prezumţia existenţei dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive.
(4) În absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.
(5) În aplicarea prevederilor alin. (4) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.
(6) În cazul în care pentru imobilul solicitat nu se poate face dovada formală a preluării abuzive de către stat în perioada de referinţă, iar imobilul respectiv se regăseşte sau s-a regăsit în patrimoniul statului, se prezumă că imobilul a fost preluat abuziv; prezumţia preluării abuzive poate fi înlăturată de deţinătorul imobilului, prin orice mijloc de probă, în faţa instanţei de judecată, în condiţiile art. 3 alin. (7). Aplicarea prezentului alineat se realizează cu îndeplinirea dispoziţiilor alin. (2)."
Totodată, art. 13 din Norma metodologică de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, "Prin sintagma acte doveditoare prevăzută la art. 1 alin. (9) teza finală din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, republicată, se înţelege:
a) orice înscrisuri care atestă dreptul de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (act de vânzare-cumpărare, tranzacţie, donaţie, extras de carte funciară, act sub semnătură privată etc.);
b) orice acte juridice sau declaraţii care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă, cu titlu sau fără titlu;
c) orice acte care întemeiază prezumţia existenţei dreptului de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (extras de carte funciară, istoric de rol fiscal, procesul-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada de referinţă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparţinea solicitantului, pentru mediul rural - extras de pe registrul agricol, începuturi de dovadă scrisă, declaraţii de martori autentificate);
d) acte care permit recunoaşterea calităţii de beneficiar al retrocedării (actul de înfiinţare, dovada continuării sau reluării activităţii cultului religios);
e) expertize judiciare sau extrajudiciare de care solicitantul înţelege să se prevaleze în susţinerea cererii sale;
f) orice acte sau înscrisuri pe care solicitantul înţelege să le folosească în dovedirea cererii sale."
Din adresa Arhivelor Naţionale Biroul Giurgiu nr. BJANGR 145 C din 29 mai 2018 rezultă că Biserica Evanghelismos Giurgiu era inclusă în anul 1931 în lista bisericilor greceşti în România cărora le este recunoscută personalitatea juridică.
La data de 13 martie 1964 Parohia Bisericii Greceşti Evanghelismos Giurgiu a donat Sfatului Popular al oraşului Giurgiu imobilul proprietatea sa situată în Giurgiu str. x 16, suprafaţa de teren fără construcţie în suprafaţă de 670 mp. Potrivit acelui act "imobilul ce donăm este proprietatea parohiei dobândită prin hrisoave şi folosit de peste 50 de ani şi se află descris în schiţa plan anexă care face parte integrantă din prezentul act". . Donaţia a fost acceptată de comitetul executiv al Sfatului popular Giurgiu - Decizia nr. 244/05.03.1964.
Potrivit Adresei Arhiepiscopiei Bucureştilor nr. 13052/1967 Biserica Greacă Giurgiu a trecut sub jurisdicţia BOR.
La pct. 1 din adresă se menţionează:
"- Se ia act de hotărârea şi cererea Epitropiei Bisericii Greacă din Giurgiu şi se aprobă trecerea acestei biserici sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Române, cu supunere la toate legile şi regulamentele Bisericii Ortodoxe Române, precum şi controlul administrativ şi gestionar şi anume trecerea sub administraţia Arhiepiscopiei Bucureştilor de la 1 aprilie 1967."
Prin sentinţa civilă nr. 3885/18.05.2016, pronunţată în cadrul dosarului numărul x/2015, soluţionat de către Judecătoria Giurgiu, rămasă definitivă şi irevocabilă prin Decizia numărul 840/21.10.2016 a Tribunalului Giurgiu, s-a constatat nulitatea absolută a Actului de Donaţie numărul 236/13.03.1964 autentificat de Notariatul de Stat al Raionului Giurgiu, privitor la suprafaţa de 670 m.p.
Nu în ultimul rând, la data de 18 octombrie 1994 s-a încheiat un protocol între BOR şi Uniunea Elenă din România (UER) potrivit căruia UER poate să îşi revendice orice bunuri în afara celor bisericeşti.
Aşadar, în dezacord cu opinia judecătorului fondului, ţinând cont de caracterul retroactiv al efectelor anulării Actului de donaţie numărul 236/13.03.1964, autentificat de Notariatul de Stat al Raionului Giurgiu, precum şi de prevederile art. 31 alin. (1) C. civ., care reglementează situaţia patrimoniului, instanţa de control judiciar reţine că Biserica Buna-Vestire este persoana îndreptăţită la retrocedarea terenului disputat, având calitatea de succesoare în drepturi a Bisericii Evanghelismos, prin prelurea patrimoniului acesteia, preluând şi dreptul la retrocedarea în nume propriu.
În ceea ce priveşte suprafaţa imobilului teren cu privire la care recurenta-reclamantă poate solicita acordarea de măsuri compensatorii, aşa cum s-a reţinut anterior, din actele şi lucrările dosarului rezultă că aceasta a făcut dovada proprietăţii şi a preluării abuzive în perioada de referinţă a O.U.G. nr. 94/2000 doar cu privire la terenul cu suprafaţa de 670 mp situat în municipiul Giurgiu, judeţul Giurgiu.
În acest sens, un aspect important fiind reprezentat şi de faptul că această suprafaţă reprezintă, cu o foarte mică aproximare, diferenţa rezultată între suprafaţa pentru care s-a constatat în dosarul nr. x/2007 al Judecătoriei Giurgiu, soluţionat definitiv prin sentinţa civilă nr. 764/2008, având ca obiect uzucapiune, dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului de 1.214 mp din Giurgiu str. x şi suprafaţa de 1.886 mp consemnată într-un istoric de inventar al averii bisericii greceşti în anul 1948 - 1949, astfel cum rezultă din extrasul eliberat de Arhivele Naţionale în data de 14 iulie 2022 şi depus la dosarul instanţei de recurs.
În consecinţă, în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004, raportat la textele normative anterior reţinute, se impune anularea, în parte, a Deciziei nr. 8238/31.10.2018, emisă de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut cultelor religioase din România şi obligarea pârâtei la emiterea unei decizii privind acordarea de măsuri compensatorii pentru imobilul teren cu suprafaţa de 670 mp situat în municipiul Giurgiu, judeţul Giurgiu.
Pentru considerentele prezentate anterior, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea recursului declarat de reclamanta Parohia Buna Vestire, casarea, în parte, a sentinţei recurate şi rejudecând cauza, va admite, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Parohia Buna Vestire, în contradictoriu cu pârâtele Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor şi Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Mobile ce au aparţinut Cultelor Religioase din România, va anula, în parte, Decizia nr. 8238/31.10.2018, emisă de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut cultelor religioase din România şi va obligă pârâta la emiterea unei decizii privind acordarea de măsuri compensatorii pentru imobilul teren cu suprafaţa de 670 mp situat în municipiul Giurgiu, judeţul Giurgiu, urmând să menţină restul dispoziţiilor sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta Parohia Buna Vestire împotriva sentinţei civile nr. 261 din 15 februarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează, în parte, sentinţa recurată şi, în rejudecare:
Admite, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Parohia Buna Vestire, în contradictoriu cu pârâtele Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor şi Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Mobile ce au aparţinut Cultelor Religioase din România.
Anulează, în parte, Decizia nr. 8238/31.10.2018, emisă de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut cultelor religioase din România şi obligă pârâta la emiterea unei decizii privind acordarea de măsuri compensatorii pentru imobilul teren cu suprafaţa de 670 mp situat în municipiul Giurgiu, judeţul Giurgiu.
Menţine restul dispoziţiilor sentinţei.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 01 februarie 2024.